Socrate omul : Amintirile lui Socrate

Socrate omul : Amintirile lui Socrate

Socrate [...] In privinta aceasta iti voi povesti, daca accepti, ce am trait eu insumi. Dupa asta, in masura in care ti se va pãrea cã spusele mele iti pot folosi la ceva, foloseste-le pentru a-ti forma o convingere cu privire la propria ta tezã.

Simmias : Cum as putea sa nu accept !

Socrate : Atunci ascultã, iti voi istorisi pe larg ceva. Eu, Cebes, in vremea tineretii mele, eram impatimit peste masura pentru acea formã de stiintã care poarta numele de “cercetare a naturii”.

Mi se parea cã e un lucru minunat sa stii, despre oricare lucru, care e cauza pentru care ia fiintã, pentru care piere, pentru care este.

Astfel cã, in nenumãrate randuri, mi-am sucit si rasucit mintea cautand sa aflu raspunsul la intrebari ca, mai intai : sa fie adevarat cã, asa cum unii sustin, fiintele se infiripã dintr-un fel de putrezire a caldului si a frigului ?

Si oare ce ne face sa gandim : sangele, aerul, focul ?

Poate niciunul dintre acestea, ci creierul este acela care ne dã senzatiile, auzul, vazul, mirosul, din care apoi ar proveni memoria si opinia, care memorie si opinie, dobandind stabilitate, ar constitui temeiul stiintei.

Si apoi, invers, cercetand eu nimicirea acestora si, de asemenea, ce patimeste cerul si pamantul, iatã-mã in sfarsit ajuns la incheierea cã, pentru o astfel de cercetare, nimeni, dar nimeni, nu este mai putin facut decat mine.

Si am sa-ti da despre aceasta un semn pe deplin convingator.

Intr-adevar, mai inainte credeam, cum cred si altii, cã am limpedea stiintã a unor lucruri.

Dupa aceea insa, in urma acestui fel de cercetare, mintea mea s-a-ntunecat atat de tare cã n-am mai inteles nici ceea ce, fara de ea, credeam cã stiu.

Cum ar fi, printre altele multe, de ce anume creste omul.

Mai limpede ca orisice mi se parea cã omul creste pentru cã manancã si pentru cã bea.

Datorita hranei carnea primeste un adaos de carne, oasele de oase si, tot in virtutea ei, i se adaugã fiecarei parti a trupului ceea ce i se potriveste dupa felul ei, astfel cã, masa fiecareia sporind, omul, mic la inceput, devine mare.

Iatã ce credeam atunci.

Crezi cã pe bunã dreptate ?

Cebes : Eu cred cã da.

Socrate : Atunci mai gandeste-te la ceva.

Eu socoteam cã ajunge sa crezi cã, raportat la un om scund, un om inalt este mai mare ca acela tocmai cu un cap ; si tot asa un cal, in comparatie cu altul.

Ori si mai limpede : mi se parea cã orice 10 este mai mare decat orice 8, prin faptul cã la 8 se adaugã 2 si, tot asa, o lungime de doi coti este mai mare decat una de un cot, pentru cã este dublul ei.

Cebes : Bine, dar acum ce crezi despre toate acestea ?

Socrate : Ei bine, jur cã am ajuns departe sã îmi mai închipui cã sunt dumirit asupra cauzei acestor lucruri.

Adicã nu mã pot deloc hotãrî ce sa spun atunci cand unei unitati i se adaugã altã unitate : nici cã unitatea care a primt acest adaos a devenit doi, nici cã unitatea adãugatã, impreuna cu aceea cãreia i s-a adãugat, s-au dublat datorita faptului cã una s-a adãugat celeilalte.

Si cum de nu ai fi nedumerit : pe cand fiecare dintre unitati existau separate, fiecare era, in sine, o unitate, nu erau pe atunci douã.

Cand insa au fost alaturate, alaturarea aceasta, intalnirea care constã in juxtapunerea lor, a facut din ele douã.

Si nici cand are loc fractionarea unitatii nu ma pot determina sa cred cã ea, fractionarea, este cauza dublarii.

Cãci pentru acelasi lucru, dublarea, ne aflãm in fata unei cauze contrare : întâi apropierea, juxtapunerea unei unitati celeilalte, acum indepartarea si separarea lor !

Si nici care e cauza ce genereaza unitate, nu mã pot convinge cã stiu cu adevarat.

De fapt, ca sa nu mai lungesc vorba, cata vreme mã potrivesc acestui fel de cercetare mie imi ramane nestiut de ce anume lucrurile iau fiintã, pier ori sunt.

Si-atunci, vazand cã cu aceasta nu mã-mpac deloc, caut de unul singur, bâjbâind la intamplare, altã cale.

Dar iatã cã intr-o buna zi am auzit citindu-se dintr-o carte, a lui Anaxagoras din cate se spunea, gandul cã acela care oranduieste lumea in intregul ei, fiind totdeodatã si cauza fiecarui lucru in parte, este Spiritul.

Si m-am bucurat de o asemenea cauzã, parandu-mi-se mie cã, intr-un anume fel, e bine ca Spiritul sa fie cauza a toate.

Si cã, daca lucrurile stau asa, de bunã seamã acest Spirit ordonator care savarseste ordinea lumii intregi, va fi dispunand fiecare lucru in chipul cel mai bun cu putintã.

Astfel cã, daca ai vrea sa descoperi, pentru fiecare, cauza in virtutea careia se naste, moare si existã, ar trebui sa afli despre lucrul cercetat, atat care e felul cel mai bun in care el existã cat si, in general, in ce constã excelenta pasivitatii sau activitatii sale.

Potrivit acestei doctrine, omului, fie cã este vorba despre el insusi, fie despre restul lumii, nu i-ar reveni sa cerceteze decat excelenta si perfectiunea.

Precum si, in mod obligatoriu, pentru cã este obiect al aceleiasi stiinte, ce este mai rãu.

Iatã ce mã gandeam eu, in bucuria mea, socotind cã mi-am gasit in Anaxagoras dascãlul care sa-mi arate, potrivit cu mintea mea, cauzele celor care sunt.

Astfel, in primul rand, sa-mi spuna daca pamantul este plat sau sferic.

Si nu doar sa-mi spuna, ci sa-mi si explice pe deplin cauza lucrului si caracterul ei necesar, adica, pentru cã de mai bine este vorba, de ce este mai bine ca pamantul sa fie asa si nu altfel.

Iar dacã ar sustine cã pamantul este asezat in centrul lumii, mi-ar explica pe deplin de ce este mai bine ca el sã fie asezat asa.

Si, odatã lamurit in privinta aceasta, mi-ar ajunge atâta, n-as mai dori sa aflu o altã specie de cauzalitate.

Si tot asa, cand ar fi vorba de Soare si de Lunã si de celelalte astre, despre vitezele lor relative, despre punctele lor de intoarcere si despre tot ce se petrece cu ele, m-as multumi sa aflu doar atat : de ce, pentru fiecare dintre ele, cel mai bine este sa sãvarseasca si sa pãtimeascã tocmai ceea ce savarsesc si patimesc.

Caci niciodata nu mi-ar fi trecut prin minte cã cineva care sustine cã acestea au fost oranduite de Spirit, ar mai putea invoca altã cauzã a lor, decat aceea cã, daca sunt asa cum sunt, este pentru cã asa e cel mai bine pentru ele.

Prin urmare, de vreme ce el aratã si cauza fiecarui lucru si a tuturor laolalta, eu socoteam cã invatatura lui constã în a expune amanuntit, ce anume este mai bine pentru fiecare lucru in parte si totodata care este binele lor comun si atotcuprinzator.

Pentru nimic in lume n-as fi renuntat la astfel de nadejdi.

Am luat cartile lui cu lacomie si m-am apucat sa le citesc pe nerasuflate, ca sa aflu cat mai repede ce este cel mai bine, si ce, cel mai rãu.

Sperantã minunatã de la care, prietene al meu, am fost târât foarte departe.

Intr-adevar, inaintand cu cititul, descopar cã autorul meu nu face cu Spiritul nimic, nu ii atribuie nici un rol cauzal, nici macar unul partial, in ordinea lumii, invocand drept cauze actiuni ale aerului, eterului, apei si ale altor numeroase si ciudate lucruri.

Mi se parea cã Anaxagoras se aflã exact in situatia unui om care, desi ar sustine cã toate cate le face Socrate le face in virtutea spiritului sãu, atunci cand ar trece la enuntarea cauzelor fiecarui act al meu ar declara, de pildã, cã, daca acum stau asezat aici, asta se datoreaza faptului cã trupul meu este alcatuit din oase si din muschi ; cã oasele sunt solide si au intre ele comisuri care le separã unele de altele, in timp ce muschii, ca unii care au proprietatea de a se intinde si de a se relaxa, acoperã oasele, impreuna cu carnea si cu pielea, care le tine pe toate la un loc.

Asa stand lucrurile, ce mã face pe mine in stare, de pilda, sa imi indoi acuma membrele ?

Miscarea oaselor in articulatiile lor, provocata de destinderea si de intinderea muschilor.

Iatã cãrei cauze datoresc faptul cã mã aflu astfel îndoit, în locul acesta.

Tot asa, pentru a explica conversatia mea cu voi, ar invoca alte cauze, de acelasi ordin, sunetele glasului, miscarile aerului, reactiile auzului si altele nenumãrate ca acestea.

Dar, facand asta, ar neglija sa numeasca adevaratele cauze : faptul cã, atenienii socotind cã e mai bine sa ma osandeasca, si eu am judecat cã e mai bine sa raman locului, asezat aici, si cã este mai conform dreptatii sã astept si sa îndur apoi pedeapsa de ei poruncita.

Caci, mã jur pe caine, cred cã acum demult aceste oase si acesti muschi s-ar afla prin partile Megarei sau Beotiei, duse acolo de o anume conceptie despre ce este mai bine, daca n-as fi avut incredintarea cã e mai drept si mai frumos ca, in locul scaparii si al fugii, sa ma supun pedepsei hotarata de Cetate.

( extras din Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologie Platonicianã, Editura Humanitas, 1996 )