Despre vedere si vãz ( 2 )

Despre vedere si vãz ( 2 )

Ei bine, si tanarul inotator rus, acela care nu realiza performanta in ochii antrenorului sãu, care l-a dat afara de la Bazin, a inceput singur un program de antrenament, in fiecare zi el inota in mare, dupa ce avea grija sa se unga bine cu grasime, cu untura, pentru ca temperatura scazuta a apei – in plus, era si iarna in film – sa nu ii intepeneasca miscarile si, desigur pentru a nu se imbolnavi.

Comunistii mai aveau o expresie, si anume : “Orice picior in spate, este un pas înainte”, si ma intreb daca nu era o expresie “strategica” pentru ca oamenii sa fie incurajati sa primeasca picioare in spate cu bucurie, cu sperantã si in speranta ca asa vor ajunge, undeva “inainte”.

In orice caz, inotatorul rus dat afara de la bazin de antrenorul sãu, primind in acest chip, un “picior in spate”, putem spune ca a ajuns sa faca un mare pas inainte, in mare, in apa, inotand pana la vaporul pe care a reusit sa urce, si care se indrepta spre Lumea Libera, spre Franta.

Revenind la articolul in limba franceza al Human Rights Watch, in articol se spune ca, inainte de caderea comunismului, prin 1980, URSS afirma cã nu existã persoane cu handicap in tara sa.

Daca te gandesti, comunismul a fost prin el insusi un handicap, o ideologie handicapata, dar asa sunt toate ideologiile, deci toti cei supusi cu sau fara voia lor, ideologiei comuniste, erau tot cu sau fara voia lor, redusi la conditia unor persoane cu handicap.

Intr-un fel, URSS nu mintea : nu existau handicapati, ci numai o ideologie handicapata.

Totusi, fiecare tara, fiecare Stat comunist avea particularitatile sale, se poate spune.

In Romania in acei ani, nu pot spune ca, faptul ca incepusem sa nu mai vad asa de bine la tabla, a fost considerat un handicap.

E drept ca nu am vrut sa merg la oftalmolog si dupa ce am mers, intr-un tarziu, si mi-a prescris ochelari de vedere, nu prea vroiam sa port ochelarii de vedere.

Iar pe atunci, lentilele de contact nu existau in Romania.

Oricum ar fi, nu m-a suparat nimeni din cauza aceasta in Romania.

In schimb, mai tarziu, prin 1992 cand la dorinta tatalui meu am fost in acel an, la Chisinau, orasul in care el se nascuse in 1941, si acolo am cunoscut-o pe Eleonora Goriuk sau Nana cum era ea alintata ( nu stiu de unde ii provenea alintul acesta, caci intreaga ei persoana era incompatibila cu orice “alint”, si deci era un alint acesta “Nana” care inducea omul in eroare, te asteptai sa intalnesti o persoana mai calda, mai tandra, judecand dupa acest “Nana” ), Eleonora Goriuk aceasta a fost un izvor, o fantana, o apa nesecata si curgatoare de minunatii.

De cate ori incepea Eleonora sau Nana sa imi vorbeasca, nu incetam sa ma minunez, si nici macar nu exagerez.

Cu siguranta ca eu, la momentul la care ea imi expunea anumite lucruri, incredibile din punctul meu de vedere, sa fiu iertata, dar in sinea mea mi-am spus ca este scrantita, definitiv si irevocabil.

Il si compatimeam pe bietul Oleg Goriuk ( Oleska ) ca are asa o mama.

Trebuie sa repet faptul ca in Romania, faptul ca purtam ochelari de vedere nu m-a incomodat cu nimic.

Dar la Chisinau, si iata in anul 1992, Eleonora Goriuk mi-a reprosat ca nu vad bine, desi nu aveam dioptrii prea mari ( dar nici foarte mici ) si se pare, a tinut la acest aspect multi ani la rand dupa ce disparusem din viata ei, pentru ca Valentina Vatav(a), sotia lui Boris Vatav ( varul tatalui meu ) mi-a spus prin 1999 sau 2000 chiar ca, in trecut, Eleonora Goriuk ar fi spus despre mine ca sunt “chioara”, motiv pentru care nu ma pot casatori cu fiul ei Oleg.

La acel moment, in 1992, cand am avut ocazia sa stau de vorba cu Nana sau Eleonora, ea m-a socat puternic, o ascultam ce imi spune, dar sincer o spun, din nou, nu o puteam lua in serios, mi-am spus ca regimul comunist a uimit-o atat de puternic, incat i-a disparut ratiunea ( pentru ca nu puteam pune decat pe seama comunismului in care traise, modul ei de a se comporta ) !

Nu spun bunul simt, caci comunismul si bunul simt, asa cum spune o alta expresie din vremea comunistilor, la fel ca “baba si mitraliera”.

Despre vaz si vedere se pot spune si expune multe, stiintific si nu numai.

Vazul in sine, cuprinde si acuitatea vizuala.

Sau capacitatea de a identifica, de a recunoaste.

Astfel, am putut remarca in timp, ca exista persoane  - si nu cred ca se prefaceau, nu exista interesul – care totusi, desi vad bine, sau spun ca vad bine, desi nu poarta ochelari de vedere, insa sunt capabile sa nu recunoasca, sa nu faca prea bine sau deloc, distinctia intre oameni, intre persoane.

Am un exemplu chiar in persoana tatalui meu, intotdeauna am pus acest lucru pe seama faptului ca el sta numai “cu nasul in carti” si ca orice savant era distrat, - care, atunci cand ma uitam la televizor la filme, venea, se aseza cateva minute langa mine pe fotoliu sau canapea, unde ramanea fie pana la finalul filmului, fie numai vreo 15, 20 de minute, suficient cat sa te “innebuneasca” ( imi ziceam eu pe atunci ) si sa iti distraga atentia de la film.

Cum aceasta ?                                                                                                                       

Ei bine da, cand tatal meu se aseza in fata televizorului, o bucata de timp se uita la filmul la care ma uitam si nu parea sa recunoasca, sa distinga personajele si ma intreba mereu : “Ãsta este tot cel dinainte ?” – cu referire la un actor ce interpreta un personaj din film, sau inca : “Dar asta [ o femeie, o fata ] nu e tot aia dinainte [ dintr-o secventa anterioara ] ?”, sau inca : “Ah ! Deci ãsta / asta, este altul (alta), nu este acelasi cu cel care .... ?!”

Mai mult timp m-a exasperat si credeam ca imi spune asa, pentru a ma intrerupe de la film, ma lasa uneori chiar sa incep sa ii explic Povestea din film, dupa care ma oprea spunandu-mi : “Da, da, bine, pe mine nici nu ma intereseaza !”

Peste cativa ani, cand am inceput sa lucrez la judecatorie ( 1993, luna septembrie ), in acei ani era moda schimbatului culorii parului natural.

Inainte de 1989 nu prea existau vopsele de par sau creme colorante pentru par, iar dupa 1989, femeile, si cele tinere, au inceput sa isi schimbe culoarea parului.

Asa incat am incercat multe nuante de blond, roscatul burgund, roscatul mai deschis si blondul champagne ( sampanie ), blondul cendré sau castaniul, negrul, si imi placeau toate.

Numai ca, se intampla ca, uneori, cate o persoana pe care o stiam din vedere, din Palatul de Justitie, sa imi spuna ca nu m-a recunoscut, din cauza ca “parca erai blonda ? “, sau “parca aveai parul negru ?”

Daca imi amintesc bine, curiozitatea mea pentru culorile parului si vopsele a inceput cu “Hena” care se gasea la Chisinau in tuburi, - exista si la Bucuresti in forma de praf, ca planta, dar la Chisinau in tuburi, precum o vopsea, era destul de moderna – roscata, rosie, si gaseam eu ca prinde mai greu, la un moment dat, erau necesare aplicari repetate, asa incat intr-o buna zi m-am hotarat sa incep sa ma vopsesc la coafor.

Valentina Vatava, sotia lui Boris Vatav varul tatei, avea parul dat cu Hena rosie mai degraba si imi placuse efectul.

Cu atat mai mult curiozitatea mea s-a orientat spre schimbarea culorilor parului, cu cat am fost nedumerita de parul meu natural, absolut natural.

Acesta, parul meu natural, de-a lungul anilor si-a schimbat – natural - culoarea, asa incat de la natura, in mod absolut natural, am trecut de la culoarea blonda din primii ani de viata, usor, usor, la un blond din ce in ce mai inchis, am ajuns la castaniu, si uneori, desi mai rar, cu reflexe roscate si ele, naturale.

Pana cand, prin 1988, 1989, mi s-a parut mie ca, parca brusc, parul meu se inchide mult la culoare, incat nu mai era acel saten si / sau castaniu, nici asa, nici asa, cum s-ar spune, ci devenise un brun inchis de tot, mai sa spui ca e negru, desi niciodata nu am ajuns sa am un par natural negru.

Poate ca, in fond, cand am inceput sa ma vopsesc, incercam sa ma regasesc pe mine insami, la diferite varste si etape de viata.

Si pe undeva, cred ca asa a fost.

Cu ocazia faptului ca incepusem sa imi schimb, in anii 1993 si urmatorii, culoarea parului, de data aceasta insa cu ajutorul vopselelor din comert ( le preferam pe cele frantuzesti, dar si pe cele germane ) am remarcat ca unele persoane, cand imi schimb culoarea parului, [ ele ] nu ma recunosc.

Dar bine, vopseaua se spune, ar altera si vazul, intrucat este o substanta chimica (ar daca contine si amoniac, miroase a amoniac, uneori foarte puternic, depinde de vopsea ).

Intotdeauna am pus pe seama cititului, mai ales la lumina electrica, faptul ca am ajuns sa am nevoie de ochelari de vedere pentru a vedea la distanta ( miopie ).

Si aceasta, pana foarte tarziu, in 2008, prin primavara, cand am ajuns la un control la oftalmolog, la “Optinova” de la Unirii ( acel Optinova de langa Biserica Domnita Balasa si de peste drum de intrarea in Palatul de Justitie ), unde am avut ocazia si sansa sa intalnesc un doctor foarte atent si care, atunci cand eu am spus “din cauza cititului”, el mi-a raspuns ferm : “Nu. Nu.”, adica nu din cauza cititului imi crescusera dioptriile, lucru care m-a mirat, insa el nu mi-a explicat din ce cauza, dar mi-a spus ca, de la o varsta incolo, dioptriile nu ar mai trebui sa creasca.

Daca memoria nu ma insala, acela era doctorul oftalmolog Saeid Sepahvandi, de la bun inceput se vedea ca nu e un doctor roman si ca este mai deosebit.

Pentru cã pur si simplu era deosebit de cei de aici, si asta s-a vazut mai ales cand a inceput sa vorbeasca in limba romana, cu accent.

Pe urma, culoarea parului sãu era un blond-roscat, ceea ce este rar pentru români, mai ales pentru cei din Sudul României, din Muntenia, unde se aflã Bucurestiul.

Si da, cred cã avea si ochii albastri.

Un om in halat alb atent, foarte serios si se vedea, preocupat de profesia lui, un om care la randul sau purta ochelari de vedere, si aici nu mai retin foarte bine, mi se pare ca lentilele sale erau – sau asa mi s-au parut mie – destul de groase, un om mi-am spus dedicat cititului, studiului, un om care nu se joaca cu viata si in viata.

Un om inteligent, care punea – daca punea – intrebari la obiect si nu vorbea decat la obiect.

Un om cu simtul observatiei si care te facea atent(a).

Intr-un cuvant se deosebea, ca de la cer la pamant, de doctorii romani, si in general de oamenii de aici, si chiar de francezi – acestia, romanii si francezii au in comun in opinia mea, faptul ca nu iau viata in serios, faptul ca isi ingaduie sa glumeasca despre tine sau viata ta, ( te ironizeaza, te dispretuiesc, te critica, se stramba chiar cate unii, te comenteaza in lipsa la nemurire ), faptul ca nici viata lor nu si-o iau – unii sau mai multi – prea in serios, sau poate se joaca cu ea, cum mi-a spus odata un francez ca “Viata e un joc”.

Bunicul meu Paraschiv Mardale a fost, pe rand, la interval de cativa ani diferenta, operat la fiecare ochi, de cataracta.

Daca nu de la citit, scris, studiu, ajungem sa avem un viciu de vedere, atunci de la ce ? Cu siguranta ca mai am de citit, iata, pe tema aceasta.

Parintii mei, niciunul nu a(u) purtat ochelari de vedere pana foarte tarziu.

Mama, care a fost desenator-proiectant si scria tot timpul, scria la planseta, pe hartie de calc, pe hartie obisnuita, cu sablonul, stas, sau de mana, tot stas, care era obisnuita cu proiecte si schite in creion, pana cand erau “trase” in tus negru, cu Rotring-ul, incepuse sa poarte ochelari de vedere : nu mai vedea fara ochelari sa citeasca, sa scrie.

Insa, pana sa ajunga la ochelari, foarte multi ani de zile nu a avut nevoie de ei.

Daca totusi ajungi sa porti ochelari de vedere, din ce cauza cresc dioptriile ?

Cu siguranta, Cartile de Medicina ne pot explica de ce purtam ochelari de vedere, daca ii purtam, de ce avem nevoie de ei, de ce vazul nostru sufera la un moment dat.

Insa, intr-o seara, dupa cursul de franceza juridica, in anii facultatii, in anul III ( 2007-2008 ), am plecat la un Targ de Carte de la Sala Dales, de pe bulevardul Magheru, impreuna cu colega mea de la clasa de franceza, Corina-Adela Ion.

La Targul de Carte, amenajat intr-o sala, situata imediat langa Libraria “Dales”, erau carti cu reduceri de preturi.

Evenimentul din noiembrie 2007 se numea “Festivalul de Carte” si dupa ce am vizitat Targul propriu-zis am intrat si in librarie, unde mi-am cumparat, curioasa, o carte ( pe care nu am terminat-o nici azi, am lasat lectura ei ) cu titlul : “Un dosar incendiar :Pacepa”, scrisa de un autor necunoscut pentru mine, pe numele sau Tesu Solomovici.

In aceasta carte pe care am rasfoit-o citind fragmente, ici si colo, - nu eram sigura ca o astfel de carte imi place – am intalnit niste pasaje care mi-au dezvaluit activitatea unui – probabil ca nu a fost insa un caz izolat – doctor oftalmolog, in anii aceia ai comunismului.

Sa exerciti o profesie este ceva foarte diferit de a “exercita o ideologie” folosindu-te de profesia ta, aceea pentru care Statul Român, te-a scolarizat gratuit si te-a pregatit, nu mai spun in multe cazuri ca te-a recrutat, si aproape ca ti-a pus la dispozitie un loc in facultatea de Medicina sau in oricare alta facultate de Stat.

Sub o forma sau alta, gratuitatile se platesc.

Si mai ales daca gratuitatea era din partea “Casei” sau a Statului in cazul de fata.

Doar nu te scolariza Statul chiar degeaba ?

De aceea, oamenii in Romania si alte tari comuniste aproape sigur, nu si-au exercitat profesia, ci au exercitat ideologia care i-a ajutat sa ajunga sa aiba o profesie.

Prea multi sau destui au procedat asa, si imi imaginez ca trebuie totusi sa ii fi exasperat pe “confratii” lor care nu procedau la fel, sau care nu ar fi vrut sa procedeze la fel.

                                                   

Asa imi explic eu ca multi studenti – si astazi chiar -  in anii facultatii nu se gandesc ca le sunt necesare manualele, tratatele, cartile, revistele de specialitate, culegerile si orice carte care face parte din literatura de specialitate, de maniera generala.

Ba, mai mult, si dupa ce termina facultatea si incep sa practice o profesie, unii in mod stupefiant, continuã sa nu aiba nevoie de carti de specialitate.

Acum ma gandesc la cei care practica avocatura, in fine, am spus, o repet, la unii din ei.

Revenind la cartea cumparata de la libraria Dales de pe Bulevardul Magheru, am intalnit cateva pasaje – despre cum primea ordine un doctor si cum i se spunea sa practice Medicina, in timpul anilor comunismului in Romania si cum putea astfel nenoroci un om.

Ma intreb insa, daca nu cumva, acest lucru a continuat si dupa 1989 pana tarziu, poate chiar pana in zilele noastre ?

In cazul nostru e vorba de un doctor oftalmolog si de atitudinea lui fata de un pacient, caruia tarziu i se marturiseste si ii spune ca nu a avut tarie de caracter, pentru a se purta ca un om si ca un doctor ( dupa cum stim, doctorii presteaza un juramant ).

Si acum, sa va arat si pasajele din cartea “Un dosar Incendiar: Pacepa” de Tesu Solomovici ( Ed. Tesu, Bucuresti, 2005 ) :

“Generalul Nicolau s-a imbolnavit de cataracta la un ochi.

Cand au inceput tulburarile de vedere s-a dus la Policlinica 10, la care avea dreptul.

Doctorul oftalmolog, renumit in acei ani, fiind oftalmologul Spitalului Elias, Dr. Bernescu, l-a linistit ca nu este niciun pericol, ca trebuie sa astepte pana ce cataracta isi face evolutia normal.

A urmat o temporizare suspect de lunga, cu diverse picaturi, controale regulate si interminabile amanari.

Cu toate ca generalul Nicolau ii spunea ca nu mai vede cu un ochi si ca au inceput tulburarile si la celalalt ochi, doctorul nu lua nicio masura si din pacate Nicolau nu a banuit crima dirijata.

Desigur si prietenii inconstienti ii spuneau ceea ce era unanim cunoscut, ca o cataracta are nevoie de o evolutie anumita pana sa ajunga la punctul de opacifiere suficienta a cristalinului, care sa permita operatia.

Intre timp s-a mai asociat si un glaucom, pe care Dr. Bernescu l-a trecut sub tacere.

Normal ar fi fost sa mearga la un alt medic oculist, dar cine si-ar fi imaginat ca Sindicatul crimei va ajunge pana acolo incat sa-i foloseasca pe unii medici ai policlinicii de partid, impotriva propriilor indezirabili !

Doctorul Bernescu locuia in aceeasi vila cu fostul ministru de interne Pintilie, care a facut atata rau la mii si mii de oameni cinstiti, dar in special lui Nicolau.

Acest Pintilie, zis Panciusa, era grav bolnav si isi traia ultimele zile.

Generalul Nicolau si-a calcat pe inima si s-a hotarat sa-l viziteze la patul de moarte.

Desi in tabere opuse, l-a cunoscut bine de-a lungul unei vieti de om.

Poate ca Panciusa a simtit sfarsitul si, poate, ros de remuscari, inainte de moarte, cu ocazia acestei vizite, pe langa unele afirmatii banale, i-a spus :

-         Sergiu, n-am putut sa procedam altfel, eram o roata dintata intr-o masinarie criminala ; trebuia sa ma misc cu intregul mecanism !

Nu aveam nici taria ta de caracter, nici hotararea ta de a-i infrunta ; modul cum i-ai infruntat tu tot timpul, pe toti exponentii Puterii, si in special pe noi – ( Patilinet, Draghici, Pacepa, Securitatea ) a facut sa ne transformi in taurul furios care vede tot timpul panza rosie ; trebuie sa afli ca ai fost tot timpul si esti si astazi, pe Lista celor care trebuie suprimati”.

Trista confesiune !

A fost ultima intrevedere intre generalul Nicolau si fostul ministru adjunct si sef al departamentului Securitatii, Pintilie ( Panciusa ), figura de trista amintire in Istoria romana.

La iesirea din locuinta lui Pintilie, pe culoarul aceleiasi vile, gen. Nicolau a avut o intalnire zguduitoare.

S-a intalnit fata in fata cu Dr. Bernescu, oftalmologul, care locuia in aceeasi vila.

Acesta l-a oprit pe generalul Nicolau, uitandu-se la el cu multa tristete, si i-a spus sa-l ierte ca-l retine pentru cateva clipe, insa pentru el aceasta intalnire intamplatoare are o semnificatie divina, intrucat ii va permite o Spovedanie care poate ii va usura moartea in pragul careia se aflã.

“Tovarãse general, am lipsit mult timp din tara, am fost trimis la Paris la tratament si eventual pentru o operatie, eu avand o boala incurabila ; operatia nu m-a putut salva, mi s-au dat maximum sase luni de viata.

Cu toate ca sunt si eu ilegalist, sunt un om credincios si vreau sa mor cu sufletul impacat.

Am fost amenintat, am fost fortat sa comit o josnica crima !

Oamenii lui Pacepa m-au obligat sa va temporizez cataracta si glaucomul pana la pierderea vederii ; mi  s-a spus ca sunteti un dusman al poporului, iar eu am fost amenintat cu moartea daca procedez altfel.

Aceasta crima nu o pot repara prin nimic, dar am simtit ca trebuie sa ma spovedesc si sa incerc sa mai usurez din povara aceasta imensa care ma apasa, ma chinuie si-mi transforma noptile in iad... “

La 1 martie 1977 ( Registratura CC al PCR nr. 1808 ) am cerut o audienta la secretarul CC al PCR, Stanescu, care raspundea in acea perioada de MAI ( Securitate, ministerul de interne ), MFA ( ministerul fortelor armate ) si Procuratura.

Nu s-a grabit sa ma primeasca, stiind dinainte ca-l voi ataca in special pe Pacepa si o serie de ilegalitati ce s-au comis.

[...] La aceeasi ora inca nu stiam insa, ca Uniunea Sovietica atrasese atentia Romaniei asupra faptului ca, la nivelul cel mai inalt de Stat, au loc scurgeri de informatii catre Occident.

Nu a trecut mult timp si bomba a explodat !

Mediile de informatii din Occident au anuntat un eveniment de o importanta deosebita: “Seful de spionaj al lui Ceausescu, seful Directiei de Informatii Externe – DIE -, a ramas in strainatate !”

Desigur, majoritatea poporului roman incerca o profunda satisfactie : clanul Ceausescu a primit o lovitura puternica deoarece a fugit omul sau de incredere, omul de baza, care aproape douazeci de ani a profitat din plin de fructele acestei odioase exploatari, omul care nu era cu nimic mai putin patat decat stapanul sau.

In “Orizonturi Rosii”, Pacepa cauta sa ne convinga, vanzand ideea ca nu a suportat infernul in care a trait ( ?!? ) si crimele pe care trebuia sa le indeplineasca.

Exista o suta de argumente care demasca acest fals, care desigur a sarit in ochi la multi profesionisti si sunt convins ca vor mai veni si altii, care vor demasca prin noi argumente, sirul de minciuni tesut de Pacepa. [...]

Primul argument este relatia lui Pacepa cu fiica lui, la care tinea foarte mult ; de sotia sa de mult nu-l mai lega nimic.

Pacepa se plimba prin lume, cand voia si de unde voia, fara sa intrebe pe nimeni, poate doar lui Ceausescu ii mai servea cate o povestioara care sa-i justifice plecarea.

Era in RFG cand, la 11 august 1978, Pacepa s-a hotarat – dupa cum sustine el – sa aleaga libertatea !

Autorul acestor randuri sustine insa ca altii au hotarat in locul lui Pacepa, sau mai bine zis, i-au ordonat lui Pacepa ramanerea in Occident !

Pe ce ne bazam aceasta afirmatie ?

Ramanerea lui Pacepa in Occident s-a impus din mai multe motive.

Se pare ca s-au adunat o serie de indicii si suspiciuni concrete, care faceau iminenta o arestare.

Totodata, in cei aproape douazeci de ani ( 1960 - 1978 ), Serviciul Secret care l-a recrutat, a avut in aceasta perioada suficient timp sa pregateasca unul sau mai multi inlocuitori pentru a continua activitatea tenebroasa a lui Pacepa in Romania.

Argumentul principal care dovedeste ca nu a avut intentia de a ramane in strainatate si a alege libertatea, dupa cum afirmã cu multa emfaza Pacepa, este urmatorul : membrii clanului din jurul lui Ceausescu si Pacepa s-au ingrijit ca fata lui, Dana Pacepa, care a studiat Grafica, sa efectueze o specializare si studii suplimentare la Florenta, in Italia, bineinteles pe banii poporului.

Ei bine, se pare ca Dana s-a intors in tara cu putine zile inainte de a pleca Pacepa in RFG.

Daca Pacepa ar fi avut cea mai vaga intentie de a ramane in strainatate, sau ar fi stiut ca sefii sai din exterior ii vor interzice intoarcerea in Romania, cu posibilitatile materiale ( valutare ) si relatiile pe care le avea, ar fi fost foarte usor pentru el sa-i comunice fiicei sale, sa mai intarzie in Italia si apoi sa o aduca imediat langa el in RFG.

Nu a facut-o si nu a luat aceasta masura elementara, pentru simplul motiv ca in planurile lui nu s-a prevazut ramanerea definitiva in strainatate.

Deconspirarea sa, la care nu pot sa nu subliniez ca am contribuit si eu, a obligat serviciul secret strain, care dispunea de mai multe canale de informatii, si avea o viziune de ansamblu a pericolului, sa-l retina in strainatate ( pag. 148-150, “Un dosar incendiar : Pacepa”, de Tesu Solomovici ).”

“