Socrate omul : Apãrarea lui Socrate ( 3 )

Socrate omul : Apãrarea lui Socrate ( 3 )

Cercetati împreunã cu mine, cetãteni, de ce mi se pare mie cã glumeste ; iar tu rãspunde-ne, Meletos.

Voi însã amintiti-vã ce v-am rugat de la început, sã nu murmurati împotriva mea dacã voi vorbi în felul meu obisnuit.

Se aflã oare cineva, Meletos, care sã creadã cã existã lucruri omenesti, fara sa creada cã existã oameni ?

Sa raspunda, atenieni, si sa nu mai faca mereu zarvã !                                                      

Este cineva care sa nu creada cã existã cai, dar sa creada cã existã calarie ?

Sau sa nu creada cã existã flautisti, dar sa creada cã existã arta flautistului ?

Nu, Meletos, preaales barbat, nu existã ; daca tu nu vrei sa raspunzi, ti-o voi spune eu si tie si celorlalti de aici.

Atunci raspunde macar la ceea ce urmeaza : poate cineva sa creada ca exista lucruri privitoare la daimoni, fara sa creada in daimoni ?

-         Nu se poate.

-         Cat iti sunt de indatorat ca ai raspuns in sfarsit, silit fiind de cei de fatã ! Spui, asadar, ca eu cred si ii invat pe altii lucruri privitoare la daimoni, zici tu, si asa ai si întãrit prin juramant, in Actul de acuzare.

Dar, de vreme ce eu cred in lucrurile privitoare la daimoni, urmeaza neaparat de aici ca eu cred si in daimoni.

Nu asa stau lucrurile ?

Ba chiar asa ; si socotesc ca gandesti la fel cu mine, de vreme ce nu raspunzi.

Iar pe daimoni nu-i credem zei sau odrasle de zei ?

Asa e, sau nu ?

-         Da, desigur.

-         Deci, de vreme ce eu cred in daimoni, dupa cum zici, iar daimonii sunt niste zei, tocmai de aceea spun eu ca umbli cu enigme si cu glume, cand spui ca eu nu cred in zei, si apoi, din nou, ca as crede, de vreme de cred in daimoni.

Caci daca daimonii sunt odraslele zeilor, copii din flori, fie de la nimfe, fie de la alte mame, dupa cum se povesteste, cine ar crede ca exista odrasle ale zeilor, dar zei, nu ?

Ar fi la fel de lipsit de noimã, ca si cum cineva ar crede ca exista odraslele cailor si magarilor, catârii, iar cai si magari n-ar crede ca exista.

Dar nu cu alt gand ai intocmit, Meletos, aceasta Acuzatie, decat pentru a ne pune la incercare, sau pentru ca nu aveai nicio acuzatie adevarata, pe care s-o arunci asupra mea ; iar sa convingi pe cineva, oricat de putina minte ar avea, ca a crede in cele privitoare la daimoni, nu e totuna cu a crede in cele privitoare la zei, ci inseamna a nu crede nici in daimoni, nici in zei, nici in eroi, sa convingi pe cineva de aceasta, zic, nu e cu putinta prin niciun mestesug.

Sper insa, atenieni, ca nu mai e nevoie de multa aparare ca sa va arat ca eu nu calc legile, precum ma acuzã Meletos ; dupa mine, cat am vorbit e de ajuns.

Dar dupa cum am spus si mai inainte, am atras asupra mea o mare urã si din partea multora ; sa stiti preabine ca asa este.

Iar daca ma va duce la pieire ceva, nu va fi nici Meletos, nici Anytos, ci ponegrirea si invidia multimii ; acestea au dus la pieire si pe multi alti oameni, si oameni de treaba, si cred ca vor continua sa-i piarda ; nicio primejdie sa fiu eu ultimul !

Poate ca ar spune cineva : “Oare nu ti-e rusine, Socrate, ca ai facut asemenea fapte pentru care te afli acum in primejdie de moarte ?”

Iar eu i-as putea raspunde pe drept cuvant :

“Omule, nu ai dreptate daca-ti închipui cã acela care poate fi cat de cat folositor, trebuie sa cantareasca sortii de moarte ori viatã, ci sa nu ia aminte la un singur lucru, ori de cate ori faptuieste ceva, si anume daca ceea ce face, e drept sau nedrept, si daca e lucru vrednic de un om bun sau de un om rau.

Dupa vorba ta, ar fi niste oameni de nimic toti eroii care si-au dat viata la Troia, atat ceilalti cat si fiul zeitei Thetis, el caruia primejdia i s-a parut atat de vrednica de dispret pe langa amenintarea rusinii, incat, atunci cand el ardea de dorinta de a-l ucide pe Hector si cand mama sa, zeitã fiind, i-a spus cam asa :

“Copilul meu, daca vei razbuna moartea prietenului tau Patrocle si-l vei ucide pe Hector, vei muri si tu ; caci indata dupa Hector ti-e pregatita pieirea”, deci auzind atunci aceste cuvinte, n-a luat in seama moartea si primejdia, temandu-se mult mai mult sa-si duca viata ca un netrebnic, fara sa-si razbune prietenii, si a zis :

“De-as muri pe datã dupa ce l-am pedepsit pe cel ce mi-a facut nedreptate, ca sa nu raman de batjocurã, aici, langa corãbiile încovoiate, povarã gliei.”

Crezi cã el n-a dispretuit moartea si primejdia ?”

Si intr-adevar, atenieni, asa si trebuie sa fie : ori cã ti-ai ales singur un loc in luptã, socotindu-l cel mai potrivit, ori cã ai fost asezat acolo de comandantul tau, in locul acela trebuie, cred eu, sa infrunti neclintit primejdia, fara sa iei in seama nici moartea, nici altceva, orice ar fi, ci numai dezonoarea.

Iar eu as savarsi intr-adevar ceva groaznic daca, dupa ce atunci cand m-au randuit intr-un post arhontii pe care voi i-ati ales ca sa-mi comande la Potideea, ca si la Amphipolis si la Delion, acolo unde m-au asezat ei acolo am ramas, ca si oricare altul, infruntand primejdia mortii, acum, in schimb, cand Zeul imi randuieste, dupa cum am socotit si am inteles eu, ca trebuie sa-mi petrec viata cugetand si scrutandu-ma pe mine si pe altii, acum eu, temandu-ma sau de moarte sau de orice altceva, mi-as parasi postul.

Acesta ar fi un lucru groaznic si intr-adevar, pe buna dreptate as fi dus la inchisoare sub cuvant ca nu cred in zei, de vreme ce n-as da crezare Oracolului, si m-as teme de moarte, si as socoti ca sunt intelept fara sa fiu.

Caci sa te temi de moarte, cetateni, nu este nimic altceva decat sa-ti inchipui ca esti intelept fara sa fii ; inseamna sa crezi ca stii, ceea ce nu stii.

Caci nimeni nu stie ce este moartea, si nici daca nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toti se tem de ea ca si cum ar fi siguri ca e cel mai mare rau.

Iar acest fel de a gandi, cum sa nu fie tocmai prostia aceea vrednica de dispret – de a crede ca stii ceea ce nu stii ?

Eu insa, atenieni, poate ca tocmai prin aceasta si in acest punct ma deosebesc de cei mai multi ( chiar daca ar insemna sa spun ca intr-o privinta sunt mai intelept decat altul ), si anume ca, daca nu stiu mare lucru despre cele din Hades, imi si dau seama ca nu stiu.

Dar a face nedreptati si a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, stiu ca acestea sunt fapte rele si rusinoase.

Asadar, de niste lucruri despre care nu stiu, daca nu cumva sunt bune, nu ma voi teme si nu voi fugi de ele, mai degraba decat de aceste lucruri, despre care stiu sigur ca sunt rele.

Incat nici daca voi mi-ati da drumul acum, impotriva vorbelor lui Anytos, care a spus ca, sau trebuia de la bun inceput sa nu fiu adus aici, sau, de vreme ce am fost adus, nu e cu putinta sa nu fiu osandit la moarte, pentru ca daca as scapa, zice el, fiii vostri, care si asa se indeletnicesc cu ceea ce ii invata Socrate, ar ajunge stricati pe de-a-ntregul cu totii ; si daca, pe langa acestea, mi-ati spune : “Socrate, acum nu-i vom da ascultare lui Anytos, ci te lãsãm liber, insa cu conditia sa nu-ti mai petreci vremea niciodata cu aceasta cercetare, nici sa nu mai filozofezi ; iar daca vei mai fi prins facand acestea, vei fi dat mortii” ; daca mi-ati da drumul, zic, cu aceasta conditie, atunci v-as spune :

“Atenieni, in ceea ce ma priveste, va multumesc si va sunt recunoscator, dar ma voi supune mai degraba Zeului decat voua si, cata vreme voi mai avea suflare in mine, si voi mai fi in stare, nu voi inceta pentru nimic in lume sa filozofez si sa va indemn, precum si sa atrag atentia mereu oricui mi-ar iesi in cale, spunandu-i dupa obicei : “O, preabunule, tu care esti atenian, din cetatea cea mai mare si mai vestita in intelepciune si putere, nu ti-e oare rusine ca de bani te ingrijesti, ca sa ai cat mai multi, si cat mai multa glorie si cinstire, iar de cuget, si de adevar, si de suflet, ca sa fie cat mai frumos, nu te ingrijesti si nu-ti pasã ?

Si daca cineva dintre voi se va impotrivi, si va spune ca se ingrijeste, nu-l voi lasa sa plece indata, si nu ma voi indeparta de el, ci-l voi intreba, si-l voi cerceta, si-l voi mustra, iar daca mi se va parea ca n-a dobandit virtutea, dar spune ca a dobandit-o, il voi certa ca pune foarte putin pret pe cele mai insemnate lucruri, si cel mai mare pret pe lucruri de nimic.

Asa voi face eu, cu orice om pe care-l voi intalni, fie tanar, fie batran, strain sau cetatean, dar mai ales cu voi, cetatenii, pentru ca-mi sunteti mai apropiati prin obarsie.

Caci asa porunceste Zeul, fiti siguri de asta.

Si socotesc ca voi n-ati avut inca parte in cetate, de un bine mai mare decat supunerea mea la porunca Zeului.

Caci nu fac nimic altceva, decat sa colind orasul incercand mereu sa va conving, si pe tineri si pe batrani, sa nu va ingrijiti de trup si de bani nici mai mult, nici deopotriva ca de suflet, spre a-l face sa fie cat mai bun, spunandu-va ca nu virtutea se naste din avere, ci din virtute vin, si averea si toate celelalte bunuri, pentru fiecare om in parte, ca si pentru cetate.

Daca spunand acestea ii stric pe tineri, atunci aceste lucruri ar putea fi vatamatoare ; dar daca spune cineva ca eu vorbesc intr-alt fel, n-are dreptate.

In aceasta privinta v-as mai spune, deci, atenieni, doar atat : ascultati-l pe Anytos sau nu, dati-mi drumul sau nu-mi dati drumul, eu nu voi face altceva nici daca trebuie sa mor de nenumarate ori.

Nu murmurati, atenieni, ci faceti mai departe cum v-am rugat, nu murmurati, orice as spune, ci ascultati ; caci ascultand, cred ca veti avea si un folos.

Am de gand sa va mai spun unele lucruri, care vor starni poate si strigate : sa nu faceti asta cu niciun chip.

Caci, sa stiti bine, daca ma veti ucide cumva pe mine care sunt cum v-am spus, nu-mi veti face mie mai mult rau, decat voua insiva.

Pentru ca mie, nici Meletos, nici Anytos nu mi-ar putea face vreun rau.

N-ar avea cum, caci nu cred ca legea ingaduie ca omul mai bun, sa sufere din pricina celui mai rau.

Fireste, m-ar putea osandi la moarte sau m-ar putea izgoni in exil, sau lipsi de drepturile de cetatean.

Asemenea lucruri, insa, ar putea fi nefericiri mari dupa gandul acestui om sau dupa altcineva, dar eu nu le socotesc asa ; cu mult mai mare nefericire e sa faci ceea ce face acesta acum, incercand sa osandeasca un om la moarte pe nedrept.

De aceea ma apar acum : nu pentru mine, cum s-ar putea crede, departe de asta, atenieni ; pentru voi ma apar, ca nu cumva, osandindu-ma, sa pacatuiti fata de darul pe care vi l-a facut Zeul.

Caci daca ma veti ucide pe mine, nu veti mai gasi lesne un alt om care, cu adevarat – chiar daca ar parea o vorba caraghioasa – sa fie pus de Zeu pe langa cetate intocmai ca pe langa un cal, mare si de soi dar care, din pricina marimii, ar fi cam lenes si ar trebui sa fie trezit de un tãun ; la fel mi se pare ca m-a asezat Zeul pe langa cetate pe mine, unul care nu va inceta defel sa va trezeasca si sa va convinga, si sa va mustre cat e ziua de lunga, tinandu-se de voi pretutindeni.

Nu veti mai avea parte usor de un astfel de om, atenieni, asa ca, daca-mi veti da ascultare, ma veti cruta.

Voi insa, mâniati, ca niste oameni treziti din somn cand abia au atipit, veti lovi poate in mine si, dandu-i ascultare lui Anytos, ma veti osandi poate cu usurinta la moarte ; apoi insa ati continua sa dormiti tot restul vietii, daca nu cumva Zeul, avand grija de voi, v-ar trimite pe altcineva.

Ca sunt un om pe care Zeul l-a daruit cetatii, v-ati putea da seama si de aici : nu pare a fi lucru omenesc lipsa mea de grija pentru toate ale mele, statornica mea nepasare fata de treburile casei, timp de atatia ani, faptul ca m-am indeletnicit in schimb cu treburile voastre, apropiindu-ma mereu de fiecare in parte, ca un parinte sau ca un frate mai mare, dandu-mi osteneala de a va convinge sa nazuiti spre virtute.

Si macar daca as trage vreun folos, sau as lua vreo plata pentru ca va dau indemnuri, ar mai avea o noimã ; acum insa, vedeti si voi cã aceia care ma acuzã, desi imi aruncã invinuiri cu atata nerusinare in toate celelalte privinte, totusi n-au putut avea chiar nerusinarea de a aduce un martor, cum cã eu as fi luat sau as fi cerut vreodata platã.

In schimb, cred ca aduc eu un martor vrednic de crezare ca spun adevarul : saracia mea.

Vi se pare poate ciudat cã eu dau tarcoale fiecaruia in parte, il sfatuiesc astfel si ma ostenesc cu el, iar in public, in fata multimii, nu indraznesc sa vin, ca sa dau sfaturi cetatii.

Pricina e aceea, despre care m-ati auzit adesea vorbind pretutindeni : cã in mine vorbeste ceva divin, un Zeu, dupa cum, in bataie de joc a scris si Meletos in acuzatie.

Si anume, inca de cand eram copil, existã un glas care, ori de cate ori se face auzit, ma opreste sa fac ceea ce aveam de gand, dar niciodata nu ma indeamna sa fac ceva.

El este cel care se impotriveste sa ma ocup de treburile cetatii.

Si cred ca pe buna dreptate se impotriveste.

Sa stiti bine, atenieni : daca eu m-as fi apucat sa ma ocup de treburile publice, de mult as fi pierit fara niciun folos, nici pentru voi, nici pentru mine.

Si sa nu va mâniati cã spun adevarul ; n-are cum scãpa de pieire un om care vi se impotriveste dupa cinstitã dreptate, vouã sau altei multimi, incercand sa impiedice in cetate multe lucruri nedrepte si nelegiuite ; ci acela care luptã intr-adevar pentru dreptate, daca vrea sa scape cu viatã cat de putinã vreme, trebuie sa ramana un om de rând si nu sã aiba vreo functie publica.

Iar eu va voi aduce dovezi trainice pentru aceasta, nu vorbe, ci lucrurile pe care le pretuiti voi : fapte.

Ascultati deci ce mi s-a intamplat, ca sa stiti ca pentru nimic in lume nu m-as abate de la dreptate de teama mortii, dar cã neabãtându-mã, m-as indrepta totodata spre pieire.

O sa va spun lucruri mai de rând, ca la judecãti, dar sunt lucruri adevarate.

( extras din Antologie Platonicianã, Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologiile Humanitas, 1996 )