Credinta, Arjen Dijksman, tata Nicolae Marcov si Vladimir Ghika
Arjen Dijksman mi-a dat o veste care m-a incantat, si anume mi-a trimis un link – da, dar acest lucru inseamna ceva ! – spre pagina web “L’Eglise Catholique à Paris”, unde la rubrica “S’Informer”, apoi “Dossiers d’actualité”, o pagina, un dosar ii este consacrat Fericitului Vladimir Ghika :
Mai intai de toate, la sfarsitul acestei luni, Arjen isi va sustine teza de doctorat si ii doresc multa reusita.
Este un tanar cu multa rabdare, care are si multa putere de munca, cu toate ca ii place sa munceasca in liniste si calm, ii place mult sa se documenteze temeinic cand citeste o carte, cand afla despre un eveniment, despre un personaj, despre o credinta, despre o limba straina noua.
Mi-a spus chiar ca invatã limba romana insa vrea sa invete si alte limbi straine in viitor.
Cu alte cuvinte este facut pentru activitatea stiintifica, pentru cercetare.
Alaturi de fizica sau chimie, ii place mult literatura.
Pe Arjen Dijksman l-am cunoscut in iulie 2012.
Intr-o zi, tata mi-a spus ca profesorul Ieronim Mihaila vrea sa imi vorbeasca la telefon si am aflat astfel ca profesorul este membru de onoare in Asociatia AIRAMA din Franta, infiintata pentru recunoasterea operei stiintifice a profesorului francez Maurice Allais.
Aceasta asociatie avea de putina vreme un nou secretar stiintific, in persoana inginerului Jean-Bernard Deloly, care isi anuntase vizita la Bucuresti, dorind sa ii cunoasca pe profesorii Ieronim Mihaila, Nicolae Marcov, Varujan Pambuccian.
Profesorul Ieronim Mihaila m-a rugat sa fiu prezenta la intalnirea ce avea sa aiba loc la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, apoi la Palatul Parlamentului, in calitate de traducatoare-interpreta.
Sa fiu sincera nu aveam deloc chef, dar deloc.
Insa imi era imposibil sa il refuz pe profesorul astronom Ieronim Mihaila, un om credincios, un catolic, un om cu o energie uimitoare, cu pasiune pentru stiinta, cu o tenacitate si perseverenta extraordinare, care a fost un adevarat motor pentru tatal meu.
Probabil ca tata si-a dat seama de punctul meu sensibil.
Pentru ca in trecut avusesem niste experiente pe care le-as numi, pentru mine, nefericite, in relatia de munca si nu numai cu unii cetateni francezi, pur si simplu nu mai vroiam sa aud de francezi.
Pentru mine limba franceza a fost prima limba in care am invatat sa scriu si sa citesc, desi vorbeam limba romana acasa in familie cu parintii, aceasta in anii 1972-1976 cand mama m-a inscris la o Scoala Catolica a Maicilor Franceze in orasul Constantine, in Algeria.
Aveam, nici nu pot spune admiratie, ci pur si simplu, cu toate ca in Romania, incepand cu 1976 contactele cu limba franceza au fost strict reduse la orele de franceza din scoala, apoi din liceu, si la cateva, rare scrisori in franceza pe care le primeam si trimiteam colegei mele de banca Corina Resl ( Reslova ) din Cehoslovacia ( asa se numea si ea pe atunci ), ei bine, pentru ca am avut ocazia sa invat in primii ani intr-o scoala catolica franceza, dragoste, da, dragoste fata de tot ce insemna Franta, limba franceza, civilizatia franceza.
Dar lumea, caci o pot numi asa, lumea Maicilor Catolice Franceze, era aveam sa aflu in 1997 cand m-am dus la Institutul Francez din Bucuresti, in fond, numai o lume a lor.
Din care toti ceilalti francezi nu faceau parte.
Descopeream ca Franta, asa cum o cunoscusem eu prin prisma bunelor Maici Catolice Franceze, era diferita, nu era aceea a Maicilor, era una mult deosebita.
De altfel, Maicile insele intr-o scrisoare a lor, incepand cu 1990, 1991 mi-au scris ca pentru toate lucrurile frumoase, dragute, migaloase, pe care ele le fac pentru oameni, nu primesc in schimb recunostinta, intrucat azi oamenii nu mai sunt deloc recunoscatori, atenti.
Insa ele continuau sa faca numai lucruri frumoase pentru sau pour le Seigneur, pentru Domnul.
In ce il priveste pe profesorul Ieronim Mihaila, el l-a antrenat pe tata in cercetarile sale stiintifice, a continuat cercetarile profesorului Maurice Allais.
Tata este o natura de fapt mult mai timida, si numai ultimii ani l-au facut ceva mai putin timid, era si o fire introvertita, iar in anii comunismului spunea mereu ca dictatorului Nicolae Ceausescu nu ii plac rusii si ca el are un nume rusesc.
De altfel, parintii mei, niciunul nu au fost membri ai Partidului Comunist Roman.
Dupa 1989, tata, care dezvoltase in el, daca se poate spune asa, prea multa amaraciune care crescuse in el, in liniste, an de an, inainte de 1989, asa a si ramas, cu aceeasi fire, cu aceeasi timiditate.
Marcata uneori de vreun moment de curaj, sau vitejie.
In general, tatal meu intreaga sa viata a fost centrat asupra lui, asupra muncii lui, a avut cum si trebuia, o activitate stiintifica dintotdeauna, intrucat asa li se cerea profesorilor universitari, sau cadrelor universitare.
Prin anii 1999, 2000, cam de atunci stiu eu, tata a inceput mai intens o munca de cercetare impreuna cu profesorul Ieronim Mihaila, cand aveau rezultate, ei scriau un articol in care le publicau, in limba franceza, alaturi de limba romana si in limba engleza.
Profesorul Ieronim Mihaila m-a rugat daca pot sa verific forma, ortografia, frazele, adica articolul scris in limba franceza.
Desi este un profesor care el insusi cunoaste - si a scris, de fapt el a scris articolul in limba franceza, - franceza, dar si germana.
Tatal meu avea o sanatate mai fragila si se imbolnavise, insa eu l-am incurajat mereu sa continue munca – foarte migaloasa, practic inregistra miscarile, oscilatiile pendulului Allais, si nota parametrii acestora pe hartie, asta implica sa stea langa pendul, atent, ore in sir, cu o rabdare dumnezeiasca.
Profesorul Ieronim Mihaila, insa era un motor, o forta, intotdeauna am fost sigura si de fapt am observat ca in ciuda dificultatilor el inainteaza si nu se da batut si acest fapt mi-a placut mult la el, incurajator.
Astfel, el ii telefona mereu tatalui meu si il chema la “datorie”, in incaperea amenajat drept Laborator, in capul scarilor etajului 3 al facultatii de matematica, de pe str. Academiei nr. 14.
Tata : cat il priveste lui i-a placut stiinta si se bucura, vroia, stiinta a fost sufletul lui, pe de alta parte un om bolnav rezista mai greu, e nemultumit, oboseste mai usor, depune un efort mai mare, asa incat, pe de o parte as putea spune ca il iritau zilele lungi de operatii de inregistrare a miscarilor pendulului, de dimineata pana seara tarziu, ore la rand, activitatea lor de desfasura.
La un moment dat, au continuat si acasa la profesorul Mihaila aceste cercetari laborioase.
Cred ca tata se suparase pe mine, pentru ca ii spuneam mereu sa isi continue lucrarile si sa nu stea in loc.
Am inteles ca fiind bolnavior, era asa de suparat, dar nu vedeam o alta solutie.
In plus, e greu de urnit la doctor, refuzã sa mearga la doctor (cand e bolnav), asa vrea el, lucru care m-a speriat, dar si exasperat, dar si intristat.
Facultatea de matematica in Romania s-a confruntat cu multa saracie, foarte direct spus, cu lipsuri, inclusiv cu lipsa spatiului, a salilor.
In ciuda dificultatilor, profesorul Mihaila a mers mereu pe calea lui de la care nu s-a abatut, si a si reusit.
Nu era insa lucru usor.
Pentru ca in Romania mai mult ca oriunde, politica e prezenta peste tot si a fost si in facultatea de matematica.
Mai exact inca, in cladirea cea mare ( aceea de la Universitate – asa numim locul, a Universitatii ) care adaposteste mai multe facultati si pe coltul opus facultatii de matematica, facultatea de Geologie.
Aici exista un balcon, istoric.
Incepand cu 1990 oamenii au iesit in Piata Universitatii, studentii s-au implicat, unii, in politica, au iesit la balconul facultatii de Geologie, care practic nu mai avea nicio legatura cu geologia in sine.
Intotdeauna am apreciat ca tatal meu este migalos, rabdator – intotdeauna, insa cu privire la stiinta, la matematica, la alte stiinte exacte, la munca de cercetare, la studiu, insa cand lucra cu profesorul Mihaila in anii 1999, 2000 si urmatorii, am auzit de la el spunand cand se intorcea acasa, ca : “Si Mihaila este asa de migalos !
Intotdeauna corecteaza, recorecteaza, vede, revede articolul nostru, si nu se mai terminã aceasta munca !”
Am tras concluzia ca profesorul sãu din anii tineretii, - caci prof. Ieronim Mihaila a fost asistent universitar cand tatal meu era student, - l-a intrecut cu mult.
Insa profesorul Mihaila mi-a vorbit foarte frumos despre calitatile si munca laborioasa pe care tata a desfasurat-o, adica il apreciaza, si intr-adevar, daca spun toate acestea, nu inseamna ca tatal meu nu are calitati serioase, cat priveste munca stiintifica, dimpotriva.
Imi spun mereu, ca fara credinta, profesorul Ieronim Mihaila nu ar fi reusit sa treaca si sa depaseasca toate dificultatile.
Mai ales ca in facultatea de Matematica, stiinta parea sa nu mai intereseze pe nimeni incepand cu 1990, iar politica se facea la balconul facultatii de Geologie, in celalalt capat al imensei cladiri.
Intrucat tata era o fire mai sensibila, mai inclinata spre descurajare, eu ii spuneam mereu : “Tata, nu te mai supara pe prof. Mihaila. Daca te suna, du-te acolo si stai acolo langa pendul si nu pleci de acolo. Si acasa ce sa faci ?”
Intr-adevar, fara profesorul Mihaila tata deprima.
Pe de alta parte nu l-am vazut niciodata preocupat pe tatal meu de altceva decat de cartile lui de matematica, mi-a fost clar insa ca ii si place, ca in lipsa studiului deprima.
Si asa era.
De aceea, dupa toate prin cate am trecut, sunt mai mult ca oricand convinsa de puterea rugaciunii, de importanta credintei in viata noastra.
Mie mi-a placut mult seriozitatea cu care profesorul Mihaila cauta in dictionarul explicativ al limbii franceze Larousse, seriozitatea cu care se documenta si nu lasa nimic la voia intamplarii, verifica de mii de ori acelasi lucru.
Insa tata, asa cum am spus, daca o carte nu trateaza despre matematica, isi pierde rabdarea.
Se prea poate ca in acest context, tata, pentru a scapa de verificarile prof. Mihaila, care corecta, revedea fiecare cuvant in franceza din articolul sau, sa ii fi spus ca eu l-as putea poate ajuta putin, revazand articolul.
Insa cand am dat ochii cu profesorul, cand l-am vazut cum se apleaca asupra dictionarelor voluminoase, cum isi ridicã ochelarii de vedere care nu il mai ajutã suficient sa citeasca, cum priveste minutios paginile din dictionar, mi-au dat lacrimile.
Mi-a placut minutiozitatea lui, scrupulozitatea lui.
Desi poarta ochelari de vedere, profesorul apleca capul si apropia ochii mult de tot de pagina dictionarului, cu cata rabdare si cu aceeasi pasiune ca pentru astronomie, fizica, matematica.
Un profesor atat de minutios in Romania eu nu am mai intalnit, un om atat de serios in stiinta.
Revenind la ziua de 20 iulie 2012, cu adevarat era imposibil sa il refuz pe profesorul Mihaila, si m-am bucurat auzind ca este membru de onoare al Asociatiei Internationale AIRAMA, din Paris.
Asa l-am cunoscut pe Arjen Dijksman.
In ziua in care l-am cunoscut mi s-a parut ca este deosebit de alte persoane, de alti oameni.
Si intr-adevar dupa aceea, am inceput la un interval de timp, sa corespondam.
Iar Arjen Dijksman atunci mi-a povestit despre el.
Mi-a spus ca parintii lui au fost si sunt oameni credinciosi, protestanti, si inca practicanti.
Atunci mi-am spus ca asa se explica ca Arjen se comporta diferit de alti oameni din societatea noastra actuala.
Sunt convinsa, mai mult, ca faptul de a fi avut parinti credinciosi, ii are pentru ca ei traiesc, l-a ajutat mult in viata, chiar si dupa ce Arjen s-a indreptat spre stiinta, spre Fizica si a devenit se pare, agnostic.
Un timp, el insusi a fost interesat de religie, apoi insa a renuntat.
In ce il priveste pe tata – pentru ca ma intereseaza daca vreti interventia lui Dumnezeu in viata si destinul oamenilor credinciosi, manifestarea Lui concreta, prezenta Lui alaturi de oamenii credinciosi de-a lungul vietii lor – tata a spus intotdeauna ca mama lui a fost o femeie foarte credincioasa, si continuu mi-a repetat acest lucru si a insistat asupra lui.
Dar tatal meu nu a fost credincios, nu a citit nici macar o rugaciune si nu suporta sutana neagra a preotilor, pentru ca ii amintea doliul dupa sora lui tanara, Ada Marcov si dupa mama lui Teodora Marcov.
Tatal meu nu suporta culoarea neagra.
La un moment dat eu ma imbracam mai mult in negru si am incercat sa ii spun ca se poarta in Franta, dar el imi spunea sa nu ma vada in fata ochilor.
De numai cativa ani, foarte putini, tatal meu, pentru prima oara in viata lui poarta crucea la gat, o cruce simpla din lemn.
Dupa ani in sir in care m-am rugat pentru el, cum m-am rugat pentru mama mea, fratele meu, pentru profesorul Mihaila si pentru alte persoane, nu mi-a venit sa cred ca tata poarta Crucea la gat !
De altfel, el nu ma placea in Romania nici credincioasa.
Mi-a spus ca biserica imi face rau.
Dar eu am continuat sa ma rog.
Tata intotdeauna a proiectat asupra mea, propriile sale temeri, frici.
La un moment dat, cand s-a intors de la Luanda cu profesorul Mihaila, mi-a spus : “Stii, rugaciunile tale m-au ajutat mult ! Avionul a avut turbulente in zbor si a inceput sa se scuture, apoi si-a revenit in mod surprinzator !”
In tinerete, tata nu isi manifesta si nu avea chiar atatea frici.
Fricile lui erau pe atunci, cand era tanar adica, legate de trecutul sau, de suferintele prin care au trecut parintii sai, legate de moartea prematura a sorei lui.
Insa, iata incepand cu anii 1990, apoi 1999 s-au adaugat alte frici, celor vechi.
Odata la telefon i-a spus unui coleg profesor, poate – poate nu acestuia, dar sigur i-a spus unui profesor si coleg al sau – domnului Tigoiu ( ? ) -, care urma sa plece intr-o calatorie : “Sa nu cazi cu avionul !”
Dupa ce a inchis telefonul, atunci, mi-a venit sa rad, i-am spus ca nu trebuia sa ii spuna asa, in acest fel, colegului sau, temerile sale.
Dar dupa aceea am inceput sa vad ca tata chiar se confrunta cu noi frici, care in trecut nu se manifestasera.
Si acum am ales un fragment frumos, dintr-o Scrisoare a lui Arjen Dijksman, fizician, cercetator, in care el vorbeste despre parintii lui credinciosi si despre bunicii lui credinciosi :
« Comme je te l'ai dit, mes parents sont chrétiens. Aux Pays-Bas, mes quatre grand-parents étaient de religion protestante (ils sont décédés entre 1990 et 2005, si mes souvenirs sont bons), protestants réformés. La foi avait une part importante dans leur vie comme dans beaucoup d'autres familles à l'époque aux Pays-Bas. A table, on lisait la Bible, on rendait grâce à Dieu avant et après le repas. Pour les enfants (mes parents, donc, chacun dans sa famille), on ne connait rien d'autre mais quand on arrive à l'âge adulte, on se pose des questions. La foi chrétienne des grand-parents devenait un peu démodée (c'était dans les années 1960) et les enfants commencent à douter. Mon père a rencontré pendant ses études un chrétien américain. Tu connais les Américains, plus positifs, plus enthousiastes que les Européens, comme tu l'as écrit. Cet Américain, Lee Brase (tu peux trouver ses livres sur internet), avait une foi plus vivante que celle de mes grand-parents et cela a intéressé mon père. Il a par conséquent renouvelé son engagement pour Jésus-Christ, et a commencé à travailler pour un groupe oecuménique qui met Jésus-Christ au centre de la vie (étude de la Bible, discussions, prière, méditation...). Ce groupe s'appelle "Les Navigateurs", "The Navigators". Ce groupe n'est pas rattaché à une Eglise en particulier. Il incite chacun des membres à participer dans leur Eglise, qu'elle soit catholique, protestante, évangélique (et orthodoxe, je pense, mais je n'en connaissais pas). Voila donc le milieu dans lequel j'ai été élevé et dans lequel j'ai participé aussi jusqu'à l'âge de 25 ans. »
Prin urmare, m-am bucurat cand Arjen Dijksman mi-a trimis acel link catre pagina web : « L’Eglise Catholique à Paris”, m-as bucura foarte mult sa fie si om de stiinta cum este, dar si credincios, sa renunte la a fi agnostic.
Cat priveste Providenta lui Dumnezeu in viata noastra, a mea, a parintilor mei, cat priveste implicarea lui Dumnezeu care ne-a ajutat sa trecem prin toate cate am trecut, probabil ca voi mai reveni.
Ar fi fost mai usor daca parintii mei ar fi fost credinciosi cu adevarat, daca s-ar fi rugat ei insisi.
De cativa ani, nu putini, nici foarte multi, mama merge la slujbe la biserica.
Dar imi pare rau ca acest lucru nu s-a intamplat intotdeauna.
De altfel, am fost impresionata cand am aflat si inca de curand, ca parintii mei chiar nu s-au casatorit in Biserica, ci bunicul meu Paraschiv Mardale a chemat acasa un preot care a oficiat casatoria fiicei sale.
Asa se explica ca nu avem in casa nicio fotografie cu parintii mei in ziua casatoriei lor la biserica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu