Despre vedere si vãz
In urma cu catva timp, am citit doua articole despre conditia persoanelor cu handicap din Rusia, unul dintre articole il puteti gasi urmarind link-ul acesta :
In articole se vorbea despre dificultatile cu care se confrunta persoanele cu handicap, in cazul de fata as spune mai mult cele cu un handicap sever, care privesc vazul, miscarea, sistemul locomotor.
Din nefericire problema persoanelor cu handicap este destul de delicata in multe tari, nu numai in Rusia.
Insa Rusia, ca si Romania de altfel, a fost o tara comunista, nu stiu daca sa o numesc asa : “Mama Comunismului”, dar e drept sa spunem, mi se pare ca a avut si “copii” foarte devotati si iubitori, aceasta “Mama”.
Dar, faptele rele, unii ar spune prostia, se propaga mai rapid si sigur, in timp ce faptele bune, sau calitatile umane raman, cel mult, fapte izolate.
Atat de izolate si bine ascunse, incat trebuie sa fii Dumnezeu Insusi ca sa stii despre existenta lor.
Ei bine, si am mai scris acest lucru, comunismul a fost pentru mine si a ramas, ceva strain, ceva ce, nici nu am cautat sa inteleg si mai ales nu puteam intelege.
Pe de alta parte, oamenii nu sunt lipsiti de observatie, si cred eu, cei care in anii comunismului m-au cunoscut, si-au dat bine seama de aceasta si nici nu m-au abordat macar in aceasta “directie”.
Exista o expresie in acei ani, am auzit-o in anii de liceu, se spunea despre cineva pe care ceilalti nu il intelegeau, sau care parea mai diferit : “Lasã-l în durerea lui !”
M-am intrebat adesea, cum adica si de ce se spune sa lasi omul in “durerea lui”, in loc sa cauti sa il intelegi, sau sa il intrebi ce i se intampla ?
Cuvantul “durerea” nu se referea neaparat la o durere sufleteasca sau fizica, se referea mai degraba la orice – o atitudine, un cuvant, preocupari, gusturi, - punea in evidenta un om, o persoana, in raport cu mai multe persoane, chiar cu toti ceilalti.
Nu stiu cum ar fi fost, daca primii ani de viata i-as fi petrecut in tara, in Romania si daca inca din clasa intai, as fi mers la scoala cu toti ceilalti copii de seama mea, de atunci.
Dar primii mei ani de scoala si de viata au fost departe de Romania – unde totusi ne intorceam vara, pentru vreo luna de concediu, cu parintii mei – si, in mod paradoxal, desi Algeria unde am putut sta aproape 4 ani incheiati era socotita o tara in fond, tot socialista, si in curs de dezvoltare – sau Romania era aceea in curs de dezvoltare ? cine stie ? cred ca oamenii se ajutau pentru a se dezvolta reciproc, in speta algerienii si Europenii din Est, - Algeria avea pe pamantul ei “socialist” Scoli Catolice, ea, tara aceea mai putin dezvoltata, pe care o ajutau Europenii socialisti sa evolueze, in timp ce una din primele grji ale comunistilor la inceputul lor in Romania, a fost tocmai sa inchida scolile catolice ( am auzit ca au existat si in Romania, inainte de 1948 ), si manastirile.
De maniera generala, in Europa de Est religia a fost desfiintata, apoi Europa de Est, prin tarile ei socialiste a incheiat Acorduri in baza carora specialisti europeni au plecat in Algeria, pentru a-i invata pe algerieni, matematica, chimia, pentru a-i ingriji, doctorii in speta au fost aceia, ...
Nu stii care erau mai “vaduviti” de soarta, algerienii care aveau scoli catolice, unde invatau eleve algeriene, dar nu aveau cadre didactice superioare, profesori universitari, doctori, sau europenii din Est, românii, de pilda si ungurii, si rusii si bulgarii, care, desi aveau doctori si profesori, insa nu aveau credinta ?
Problema handicapului este o problema mai larga, complexa si nu ma gandesc acum decat sa infatisez cateva idei, realitati trecute si prezente.
Daca intelegi sau nu un regim, o ideologie, intr-un fel, sigur ca este important sa cauti sa intelegi, cand este ceva ce poate fi inteles, sau macar sa intelegi relele intentii care au generat respectiva ideologie – aceasta, cand traiesti “sub autoritatea” si forta de constrangere a ideologiei cu pricina.
Insa, daca nu intelegi o ideologie, cum a fost comunismul, cum a fost cazul meu, dar, pe de alta parte eram inca totusi prea tanara si nu eram la varsta la care omul trebuie sa munceasca, iar cand esti tanar, realitatea e totusi mai simpla, a fi elev la scoala, la liceu, te facea sa te bucuri de o oarecare pace, liniste, “protectie”, - daca totusi nu intelegi, asa ca mine, rezulta de aici, ca pe masura ce vezi sau auzi anumite lucruri, te minunezi neincetat.
Exact cum am patit eu.
Si aceasta, multi ani chiar dupa 1990, cand nu-i asa, deja comunismul nu mai exista, cazuse, vorba vine, cum spunea o colega de facultate, adica, asa vine vorba.
Dupa 1990, probabil si inainte, au fost difuzate cand si cand la televizor, filme despre comunism, din timpul acelor ani, chiar si filme rusesti sau germane.
Imi amintesc ca intr-o seara am vazut un film rusesc, ne arata – dar nu mai stiu tot filmul nicidecum – Povestea unui tanar care stia sa inoate bine si participa la competitii sportive, se antrena.
Desi era un inotator bun, antrenorul sau intr-o zi l-a luat deoparte si i-a vorbit ingrozitor, antrenorul era nemultumit de performanta tanarului si l-a certat si l-a facut in fel si chip, dar desi se intampla doar in film acest lucru, antrenorul era asa de convingator, incat iti venea sa il plesnesti, sau sa il impusti ar spune unii.
Probabil, talentul actorilor a facut ca scena sa para foarte reala, verosimila in tot cazul, iar ce sentimente mi-a inspirat in acele clipe acel antrenor nici nu pot scrie, dar cert este ca mi-a ramas gravat in memorie puternic.
Ce s-a intamplat in film mai departe ?
S-a intamplat, ca tanarul a cunoscut o rusoaica, nu stiu – poate da, poate nu – de origine franceza – nu stiu daca era acel film in care un cuplu, sot si sotie, el rus si ea frantuzoaica, s-au casatorit in Franta, unde rusul traia, si au plecat in URSS, pentru ca asa a vrut el, barbatul, dupa ce au ajuns in URSS, pur si simplu nu si-au mai recunoscut viata care parea un SF pe langa viata din Franta !
Ba, au ajuns sotii care se iubeau, sa se certe, au fost adusi – el, rusul – in stare sa isi tradeze sotia, de unde era clar ca povestea de dragoste se terminase, desi mi se pare ca femeia franceza ar mai fi acordat o sansa sotului ei, dar bine, acum nu face chiar obiectul ideii pe care vreau sa o subliniez in acest moment.
Tanarul rus, acela care era inotator si se antrena la bazin, dupa ce a fost aspru criticat si certat de antrenorul sau, care practic, l-a desfiintat in acea cearta, a fost silit sa nu mai mearga la Bazin, sa stea acasa, unde deprimase pur si simplu, cazuse intr-o disperare profunda, mai ales ca alta perspectiva nici nu avea, odata izgonit de antrenor.
Se prea poate ca el sa fi impartit apartamentul cu acest cuplu sot si sotie, despre care scriam mai sus.
Asa se face ca tanarul inotator rus si femeia franceza au luat decizia sa fuga din URSS, aveau cunostinta de o filiera.
Au rezolvat ei aspectul acesta, intr-un fel, numai ca nu prea existau sanse de reusita, adica au contactat persoane din acea filiera ( nici nu credeam sa existe asa ceva in URSS ).
Problema principala era urmatoarea : se puteau salva pe un vas, pe un vapor, dar pana la vapor trebuia sa inoti in marea rece pe o distanta prea mare, pentru rezistenta unui om, chiar si a unui foarte bun inotator.
Daca totusi ajungeau la vapor erau salvati, pentru ca de acolo inainte, tanarul rus o putea salva si pe femeia franceza, sa recunoastem ca totusi erau sanse scazute sa reuseasca.
Dar tanarul rus inotator a reusit !
Femeia franceza i-a spus ca, decat sa nu scape niciunul din ei doi din URSS, mai bine scapa unul singur, in speta tanarul baiat, si asa exista si pentru ea, poate, o sansa de salvare.
Desigur insa, daca autoritatile aflau dupa fuga tanarului rus, ca femeia franceza a fost in relatie cu el si ca au pus acel plan la cale ei doi, pentru ea chiar viata se putea termina.
Problema femeii franceze era foarte delicata, dramatica, intrucat ea nu mai avea acte, pasaportul francez.
Cand au sosit din Franta in URSS, autoritatile sovietice i-au luat imediat la interogatoriu – si mi se pare ca tot pe un vapor sosisera – si le-au luat si actele straine, in speta pasaportul emis de autoritatile franceze.
La un moment dat, frantuzoaica incearca sa comunice un mesaj scris, pe care il ascunde undeva, poate intr-o papusa, ambasadorului Frantei sau altui oficial francez aflat in post in URSS, mesajul ajunge, este descoperit, insa cetatenii francezi oficiali nu o ajuta pe frantuzoaica fara acte, tocmai pentru ca nu poate dovedi ca este cetatean al Frantei cu pasaportul.
Femeia ajunsese prizoniera in URSS.
Va continua
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu