Despre principiile filozofiei dreptului ( 1 )

Despre principiile filozofiei dreptului ( 1 )                        

“

Motivul nemijlocit al publicarii acestui manual este nevoia de a pune in mana auditorilor mei un fir conducator pentru prelegerile pe care, potrivit functiei mele, le fac asupra Filozofiei dreptului.

Acest manual este o prezentare mai larga, in special mai sistematica, a acelorasi concepte de baza, continute deja asupra acestei parti a filozofiei în Enciclopedia stiintelor filozofice ( Heidelberg, 1817 ), consacrata prelegerilor mele.

Deoarece acest tratat trebuie sa aparã insa tiparit, ca sa ajunga astfel si in fata marelui public, s-a ivit ocazia ca observatiile, care, mai intrai intr-o prezentare scurta, trebuiau sa lamureasca conceptiile inrudite sau divergente, consecintele mai indepartate si alte indicatii de acest fel ( care isi vor capata explicarea ulterioara in lectii ), sa fie dezvoltate chiar aici mai departe, spre a clarifica uneori continutul mai abstract al textului si spre a lua in mai larg considerare unele idei curente ce ne stau aproape in acest timp.

S-au nascut astfel unele Observatii mai intinse decat le comportã de obicei scopul si stilul unui compendiu.

Un adevarat compendiu are totusi ca obiect domeniul considerat ca terminat al unei stiinte ; si ceea ce ii este propriu, in afara poate de o micã indicatie suplimentara ici si colo, este indeosebi reunirea si ordonarea momentelor esentiale ale unui continut, admis si cunoscut demult, dupa cum acea formã are reguli si procedee demult stabilite.

De la un manual de filozofie nu asteptãm aceasta croiala, deoarece ne reprezentãm cã aceea ce filozofia ne prezintã a fi o operã dupa o noapte de veghe, ca tesatura Penelopei, trebuie in fiecare zi sa fie luata de la inceput.

In orice caz, acest manual diferã de un compendiu obisnuit prin metoda care constituie in el firul conducator.

Este presupus aici cã modul filozofic de a trece de la o materie la alta – ca si al probei stiintifice -, acest mod de recunoastere speculativa in genere se deosebeste esential de alte moduri de cunoastere.

Numai vazand necesitatea unei atare diferente vom putea scoate Filozofia din rusinoasa decadere in care ea se aflã in timpul nostru.

S-a recunoscut insuficienta, in ce priveste stiinta speculativa, a formelor si regulilor vechii logici, a definitiei, a diviziunii si a deductiei, care contin regulile cunoasterii prin intelect, sau mai degraba aceasta a fost mai mult simtitã decat cunoscuta ; si aceste reguli au fost atunci aruncate, ca fiind lanturi, spre a vorbi in voie, din inima, din fantezie sau din intuitia intamplatoare ; si fiindca totusi trebuia sa intre in joc reflexia si raporturile intre ganduri, se procedeaza inconstient dupa metoda dispretuita a deductiei cu totul obisnuite si a rationamentului.

- Natura cunoasterii speculative am dezvoltat-o complet in a mea Stiintã a logicii ; de aceea in acest manual nu a fost adaugata decat ici si colo cate o explicatie asupra mersului ideilor si al metodei.

Dat fiind caracterul concret si in sine atat de felurit al obiectului, s-a neglijat a se sublinia si releva continuitatea logica in fiecare detaliu.

In parte, acest lucru putea fi considerat ca inutil, datã fiind cunoasterea presupusa a metodei stiintifice ; pe de alta parte, va aparea de la sine cã intregul, ca si dezvoltarea partilor sale, se bazeaza pe spiritul logic.

Acesta este aspectul sub care as dori in special ca acest tratat sa fie luat si judecat.

Caci aceea despre ce este vorba in el este stiinta, si in stiintã continutul este esential legat de formã.

Se poate anume auzi de la aceia care par a lua lucrurile in modul cel mai serios, cã forma ar fi ceva exterior si indiferent lucrului, cã lucrul singur are important.

Se poate spune apoi cã treaba scriitorului, in special a filozofului, este de a descoperi adevaruri, de a spune adevaruri, de a raspandi adevaruri si concepte juste.

Daca insa considerãm modul in care o atare operatie este implinitã real, vedem, pe de o parte, cã aceleasi lucruri rasuflate sunt fierte din nou si raspandite in toate partile – o operatie care, desigur, va avea meritul sãu pentru formularea si desteptarea sentimentelor, daca ea ar putea fi privit ca fiind mai mult decat o agitatie de prisos.

-“Caci ei ii au pe Moise si pe profeti, pe ei sa-i asculte deci”.

In special, avem multipla ocazie sa ne minunãm de tonul si pretentia care se lasã recunoscute acolo, ca si cum lumii nu i-ar mai fi lipsit decat acesti zelosi propagatori de adevaruri si ca si cum aceasta vorbarie reincalzita ar aduce adevaruri noi si nemaiauzite.

Si in special “in timpul de astazi” ar trebui sa le punem la inima.

Pe de alta parte vedem cã ce este spus dintr-o parte despre asemenea adevaruri, este inlaturat si luat de curentul altor adevaruri de acelasi fel ce sunt raspandite din alte parti.

Ceea ce insa in acest iures de adevaruri nu ar fi nici nou, nici vechi, ci ceva care ramane, cum ar putea acesta sa se ridice din acele consideratii fara formã care merg incoace si incolo, cum sa se deosebeasca el si sa se adevereasca altfel decat prin stiintã ?

De altfel, asupra dreptului, eticului, Statului, adevarul este tot atat de vechi pe cat el este infatisat si cunoscut in legile publice, in morala publica si in religie.

De ce mai are nevoie acest adevar, in masura in care spiritul care gandeste nu este multumit sa-l posede in acest fel imediat, decat de a-l concepe si a gasi pentru acest continut, deja in el insusi rational, si forma rationala, asa incat el sa aparã justificat pentru gandirea libera, care nu ramane la ce e dat, fie cã acest continut e sprijinit de autoritatea pozitiva, exterioara, a Statului, fie prin acordul intre oameni, sau prin autoritatea sentimentului interior si a inimii si prin marturia determinanta a spiritului, si care porneste de la sine si cere tocmai de aceea sa se stie unificata in ce are mai interior cu adevarul ?

Comportarea simplã a sentimentului naiv este de a se tine cu o convingere plina de incredere, la adevarul public cunoscut, si de a-si cladi pe aceasta baza solida conduita si pozitia sa fermã in viatã.

In fata acestei comportari simple, se ridicã deja pretinsa dificultate a modului in care, din parerile infinit diferite, s-ar putea deosebi si gasi ce ar fi universal recunoscut si valabil in ele, si aceasta nedumerire poate fi luata usor drept seriozitate justã si adevarata in ce priveste lucrul.

In fapt insa, aceia care se folosesc de aceasta incurcatura sunt in situatia de a nu vedea padurea din cauza copacilor, fiind date numai incurcatura si greutatea pe care ei insisi le ridicã ; aceasta incurcatura si aceasta greutate sunt mai degraba proba cã ei vor altceva decat ce e universal recunoscut si valabil, decat substanta dreptului si a eticului.

Caci daca ar fi intr-adevar vorba de aceasta si nu de vanitatea si particularitatea opiniei si fiintei lor, ei ar ramane la dreptul substantial, anume la normele eticului si ale Statului si si-ar conduce viata dupa ele.

Dificultatea care urmeaza vine insa din faptul cã omul gandeste si cã el isi cautã in gandire libertatea si temeiul moralitatii.

Acest drept, oricat de inalt, de divin este el, va fi transformat insa in nedreptate daca numai el este recunoscut drept gandire, si daca gandirea nu se stie liberã decat intrucat se indeparteaza de ce e universal, recunoscut si valabil si crede a fi gasit ceva ce-i este propriu.

Cel mai adanc ar putea parea inradacinata in timpul nostru, in raport cu Statul, parerea dupa care libertatea gandirii si a spiritului in genere, nu se probeaza decat prin neconformism si chiar prin ostilitate fata de ceea ce este public recunoscut ; si, in consecinta, o filozofie asupra Statului ar parea sa aiba in mod esential sarcina sa gaseasca si sa dea si o teorie, si anume una noua si particulara.

Cand vedem aceasta conceptie si agitatia potrivita ei, ar trebui sa credem cã nu a existat inca in lume niciun Stat si nicio Constitutie, nici cã ar exista astazi, ci cã trebuie sa incepem acum ( si acest acum dureaza mereu ) cu totul de la inceput si cã lumea etica nu ar fi asteptat decat o astfel de nascocire, o cercetare si o fondare actuala.

In ce priveste natura, se considerã cã filozofia trebuie sa o recunoasca asa cum ea este, cã piatra filozofala stã ascunsa undeva, dar in natura insasi, cã natura este rationala în sine si cã cunoasterea trebuie sa cerceteze si sa prinda in concept aceasta ratiune realã, prezenta in ea, nu formele si contingentele ce se aratã la suprafata, ci armonia ei eterna, ca fiind legea ei imanentã si esenta ei.

( extras din Principiile Filozofiei Dreptului sau Elemente de Drept Natural si de Stiintã a Statului, Prefatã, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Ed. IRI, Bucuresti, 1996 )