Ce înseamnã venerabil si drepturile omului ?

                                      

*********************

Ce înseamnã venerabil si drepturile omului ?

                                                                                                                         

Ieri seara cautam pe internet o rugaciune, sau mai multe daca sunt, catre parintii sfintei Tereza din Lisieux, Louis Martin si Zélie Guérin, beatificati in anul 2008 ( dupa o sursa internet ) impreuna, adica a fost beatificat cuplul lor, Louis si Zélie Martin, sot si sotie.

Astazi m-am intors spre sursele gasite ieri searã pentru o Novenã catre Louis si Zelie Martin, iar din titlul sãu putem afla ca ea se adreseaza "Venerabililor Louis si Zelie Martin".

De altfel am postat spre a fi citita, rostita, aceasta novenã frumoasa de catre toti cei credinciosi, si in general de catre toti cei care au nevoie de Dumnezeu si il cautã pe El, prin intermediul Fericitilor, Preafericitilor, Sfintilor lui Dumnezeu.

Insa cuvantul "venerabili" din titlul novenei mi-a amintit reactia unui profesor din anii facultatii.

Am sa incep cu sfarsitul si voi spune ca totusi, la examenul de sfarsit de semestru mi-a dat nota foarte buna, iar pentru mine notele contau foarte mult, intotdeauna am tinut la note in facultate.

Totusi, reactia acestui profesor venerabil m-a impresionat, desi in cadrul general, in climatul mai exact care domnea in facultatea noastra de Drept in randul cadrelor universitare, as putea spune ca nu te puteai astepta la altceva.

Dar sa spun astfel, imi pare rau pentru ceilalti profesori sau profesoare care s-au purtat frumos cu noi studentii.

Va voi povesti cum s-a intamplat si ce anume s-a intamplat :

Asa cum se stie, intr-o facultate de Drept, multe cadre universitare ( chiar daca nu toate cadrele didactice ) practicã Dreptul sau au o altã profesie, alaturi de aceea de profesor la catedrã.

Astfel, in general profesorii nostri erau magistrati, in special judecatori, sau lucrau in Politie, insa nu numai.

Disciplina Drept comunitar european din programa de invatamant ne-a fost – ar fi trebuit sa ne fie concret – predata de un profesor care era, de felul sãu, diplomat de cariera.

De unde stiu aceasta ?

Stiu, intrucat la penultimul curs de Drept comunitar european, sau primul curs ( acela de la sfarsit de semestru, cu putin inainte de sesiunea de examene ) si-a facut aparitia si ne-am putut in cele din urma cunoaste : profesorul nostru si noi studentii sãi.

Ori, cand a aparut la catedra acest profesor, el s-a prezentat singur si in cateva cuvinte si-a facut CV-ul din care ceea ce mai retin astazi, este ca a fost – sau inca era la ora aceea – diplomat de cariera, daca nu ma insel, in Ministerul Afacerilor Externe al României, nu de alta dar nu vad unde putea face cariera ca diplomat decat in respectiva institutie.

Nu stiu daca peste tot in lume e asa, dar in tara noastra cam asa a fost : aparentele prea adesea s-au dovedit inselatoare.

Domnul acesta, altminteri o figura interesanta, era un domn scund, cu parul alb, cu putina calvitie mi se pare, bine infipt si desigur, foarte mandru de cariera sa profesionala de o viata intreaga.

Cu mai mult timp inainte, vazusem si imi cumparasem de la libraria universitatii noastre “Spiru Haret” din strada Ion Ghica nr. 13, sector 3, un curs – cu coperti rosii – de “Drept European al Drepturilor Omului, Volumul I – Drept material european al drepturilor omului” ( este titlul de pe coperta ), scris de un autor de drept, pe numele sãu Ionel Olteanu, aparuta la Editura Fundatiei Romania de Maine, acolo unde tinea mult rectorul universitatii noastre sa publice cursuri de drept, profesorii universitatii si ai facultatii noastre de Drept.

Intr-adevar, se pare ca profesorul nostru de Drept Comunitar European era chiar domnul Olteanu, sper ca nu ma inseala memoria, totusi am o scuza si anume faptul ca acest profesor a trecut prin viata noastra de studenti cu o viteza mult superioara corpurilor care calatoresc prin Univers.

Intr-un fel pot spune ca el s-a teleportat la noi direct la penultimul sau curs.

Tocmai de aici au rezultat si discutiile care au avut loc, sau Plangerile lui Ieremia.

Dupa ce l-am cunoscut, atat cat am avut ocazia, pe profesorul nostru de Drept comunitar european la sfarsit de semestru, am inceput sa reconsider notiunea de Diplomatie si m-am intrebat in cele din urma, daca nu cumva, fiecare diplomatie, a fiecarui Stat de pe globul acesta, nu are specificul sãu ?

Cu alte cuvinte, cate State tot atatea Diplomatii, sau tot atata Diplomatie.

Cred ca fiecare persoana cand aude cuvantul “diplomat” mai intai se gandeste la un limbaj anume, la un discurs anume, in fine, la un vocabular anume.

Anume cum ?

Adica toate acestea sa fie mai blande, mai agreabile, mai atenuate, mai delicate, mai frumoase, mai alese, mai elegante, etc.

Profesorul a sosit in amfiteatrul numit “Sala Studio”, singurul amfiteatru pentru toate facultatile adapostite de cladirea din str. Ion Ghica nr. 13, sector 3 – la fiecare etaj era o facultate, in plus tot aici era si sediul Rectoratului universitatii noastre.

Studentii il asteptau ca in fiecare saptamana, dar mai ingrijorati pentru ca se apropia sfarsitul de semestru si batea la usa sesiunea de examene.

Cand a sosit, el era insotit de asistenta sa, aceea care in cele din urma, asezata la catedra langa el, a comunicat cu noi studentii, profesorul preferand sa priveasca scena, adica desfasurarea cursului al carui titular era.

Insa colegii nu au acceptat toti, absenta timp de un semestru a profesorului.

Dreptul comunitar european era o disciplina importanta, cu atat mai mult cu cat este actuala, pot spune, atat de actuala si relativ nouã in Romania care devenise membra a Uniunii Europene.

Un coleg de an, colonel, ca un veritabil colonel cu spirit combativ ce era, si care isi nimerise vocatia, nu a putut tolera situatia si mi-a propus sa mergem, fie la rector, fie la secretariatul decanului facultatii noastre, sa reclamam absenta profesorului.

Colonelul, adica colegul nostru avea o varsta, putin peste 50 de ani, aproximativ.

Nu cred ca era obisnuit cu astfel de absente prelungite din post sau de la datorie, pentru ca altfel cum sa imi explic vehementa cu care a reactionat si a spus ca trebuie sa facem ceva, sa informam conducerea facultatii cel putin si pe rectorul universitatii.

Cred ca nu ii era nici usor sa vina la cursurile de zi si cand ajungea, desigur ca ii parea si rau ca nu vine profesorul la curs.

Am urcat din amfiteatru la etajul 5 si in fata biroului decanului facultatii de Drept ne-am intalnit cu asistenta profesorului, si cu ea ce-i drept am discutat.

I-am spus chiar ca tatal meu a fost profesor toata viata, la Universitatea Bucuresti – si aceasta pentru ca ma privea plina de mila si compasiune – adica vorba vine, ca sa o citez pe o colega de an, avea obiceiul sa spuna ca “vorba vine” – sau plina de ironie, si ca, tatal meu desi este bolnav, nu a lipsit la niciun curs in intreaga lui activitate profesionala ( mai mult de 40 de ani de activitate la catedra la facultatea de Matematica ) si niciodata nu si-a tratat studentii altfel decat serios.

Si asa era.

Asa este.

Dupa aceea am coborat in amfiteatru, nu mai stiu daca singura sau impreuna cu colegul meu cu care si urcasem la etajul 5, colonelul care dorea sa mearga la rector.

La nu mult timp dupa aceasta, in amfiteatrul nostru din Ion Ghica nr. 13, intra val-vartej tanara asistenta ( ea decat isi potrivea pasul dupa el ), sau mai exact Diplomatia in persoana profesorului nostru.

Trebuie sa recunosc ca si colonelul care ne-a fost coleg patru ani in facultate, la Drept, colonel in Armata, combativ, ar fi putut spune ca lucrand in Armata, lucreaza in Diplomatie.

Colegul nostru era foarte amabil, avea simtul umorului, era un om trecut prin viata, dar avea si o fire mai impulsiva care uneori exploda parca, sau care putea exploda.

Acest domn diplomat, aveam sa aflam, era profesorul nostru.

A urcat la catedra si, in limbajul sãu diplomatic, adica in vorba româneascã ( o gasiti expresia aceasta “ a spune pe sleau, a vorbi pe sleau” in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, sau  DEX ), ne-a spus pe sleau :

“Dar eu v-am asteptat la etajul 5, intregul semestru si voi nu ati venit. Unde ati fost ?”

Daca ii priveai expresia fetei, el era foarte convins de a fi venit in fiecare saptamana la etajul 5, unde nu si-a gasit insa studentii, si aceasta, intregul semestru al anului universitar.

Doar ca era furios cand ne vorbea si in mod normal ar fi trebuit sa ii punem furia din ochi si din tonul vehement, pardon, diplomatic, al vocii sale, pe seama absentei noastre de la curs, mai exact a prezentei noastre in Amfiteatrul de la parterul universitatii, cu alte cuvinte pe seama vinovatiei noastre vadite.

Un observator extern al acestei scene asa ar fi gandit :

“Uita-te la toti acesti bieti studenti din ziua de azi, nu mai nimeresc nici sala de curs, si asta, timp de un semestru, unde o sa ajungem in tara asta cu asemenea oameni ? “

Asa ar fi gandit un observator, un martor strain al acelei scene, dar inainte de a fi privit in Orarul studentilor, afisat la Avizierul facultatii, publicat pe internet, si atunci, daca si dupa ce ar fi consultat orarul, ar fi aflat ca acel curs trebuia sa se tina in amfiteatrul numit “Sala Studio”.

Vreau sa spun cu acestea, ca, atunci cand asculti numai o singura parte si daca partea este aceea aflata pe o pozitie superioara, daca mai are si un ton vehement, suparat, revoltat, si o fizionomie asa de serioasa si convingatoare, ai putea – daca nu esti judecator, caci judecatorul stie ca “intotdeauna ascultã si partea cealalta”, adica ambele parti, - ai putea sa bagi mana in foc ca dreptatea este de partea celui care tipa mai tare, sau care este mai furios, in mod diplomatic furios.

Colegii au fremãtat in salã, exprimandu-si indignarea, in fotoliile lor, cand profesorul ne-a intrebat, si ne-a spus in acelasi timp ca el a venit la curs la etajul 5, tot semestrul, si noi am fost aceia care am lipsit.

Unii au râs auzind discursul diplomatului de cariera.

Trebuie spus ca era socant sa afli cã este diplomat un omulet atat de navalnic, de suparat cã i se spune, intr-un fel sau altul : «  nu ti-ai onorat contractul ».

Profesorul ne-a spus ca vine examenul, a inceput sa citeze mi se pare o Bibliografie, adica carti pe care sa le citim pentru a ne putea prezenta la examen.

Saptamana care urma, avea sa fie ultima, sau ultimul curs inainte de inchiderea activitatii didactice a acelui semestru.

Urma sesiunea.

Incepeau examenele, si foarte curand.

Colegii au inceput sa isi arate nemultumirea, unii au amintit de grila de examen, cum sa o rezolvam cand nu ne-a predat nimic ?

Cursul cu coperti rosii nu era despre Dreptul comunitar european, ci era Drept european al drepturilor omului.

Nu stiu cati colegi vazusera in librarie acest curs cu coperti rosii si il aveau, insa nu era util in vederea pregatirii examenului de drept comunitar european.

Intr-adevar, i-am spus ca isi bate joc de noi, cã este prea mult, sa nu vina intregul semestru, cand noi am venit, in amfiteatru asa cum scrie in Orar si sa ne insire o bibliografie la final, adica la spartul targului.

In plus, unde sa gasesti toate cartile pe care le dicta de la catedra, suveran, si cu o placere sadica in glas, isi batea joc de noi.

Cu atat mai mult cu cat nu exista niciun manual de Drept comunitar european la libraria universitatii.

Profesorul a consimtit sa ne lamureasca, sa ne ajute sa intrevedem solutia unor intrebari din grila, cum sa o intrevezi insa, cand nu ai facut nici un singur curs ?

In acest sens si la acest moment, i-a dat cuvantul, sau i-a trecut cuvantul, asistentei sale, sa ne ajute ea.

Cand s-a terminat cursul acela, cand s-a epuizat timpul – un curs avea o durata de 1 ora si 20 de minute – profesorul a coborat de la catedra, in urma lui, cu tanara sa asistenta si s-a oprit in dreptul meu si mi-a spus : “Madame, daca nu va place plecati !”

De aici a inceput un scurt schimb de replici.

Da, pentru cã “Madame ne s’en va pas !”, Madame nu pleacã.

I-am explicat ca eu nu plec nicaieri, cã nu am venit la facultate pentru a pleca, asa incat eu raman, mai ales ca sunt la mine acasa.

Nu i-am spus, nu aveam nici timpul, nu era nici locul, nu l-ar fi interesat, insa in trecut eu plecasem de la Judecatoria Sector 1 Bucuresti unde fusesem grefiera timp de 6 ani de zile, tocmai pe ideea ca nu e bine, ca nu sunt conditii bune de munca, sau sunt atat de necorespunzatoare, incat mai bine pleci.

Da, numai cã atunci am plecat pentru cã nici nu mai doream sa fiu o grefiera.

Insa, in mod evident, nu pentru a pleca m-am inscris la o facultate particulara, unde taxa nu se restituie daca renunti la studiile in curs, si unde terminasem deja cativa ani.

Nu mai stiu in ce an am avut disciplina drept comunitar european, in anul III 2007-2008 ( sau in anul IV 2008-2009 ) ?

Da, deci i-am explicat profesorului ca nu plec, ca eu am venit la facultate la curs, am fost prezenta si daca cineva trebuie sa plece, nu eu sunt aceea.

El mi-a spus : “Cand am propus eu sa fim – sa avem o activitate – impreuna, nu m-a urmat nimeni !” – desigur el se referea la un moment din trecutul sãu, dar exprima ideea ca, demult, candva, a dorit ca oamenii sa fie impreuna.

Si a terminat insa, asa cum sunt convinsa ca un diplomat, un român din România nu se poate exprima, spunandu-mi asa :

“Dupa toate acestea – dupa tot ce mi-ati spus – nu imi mai ramane decat sa-mi dau demisia !”

Nu stiu daca a fost calculat cand a spus asta, insa eu stiam ca niciodata nu auzisem vreun cetatean român cu functie, sa spuna ca isi dã demisia, si inca el imi spunea asta mie, studentei sale.

Asa incat l-am iertat chiar in clipa aceea si i-am spus sincer :

“Ei lasati acuma, nu va dati demisia ! De ce sa va dati demisia ?”

Am vrut sa adaug : « Asa e in diplomatie, mi-a facut placere sa am un profesor diplomat ! Ma simt ca la judecatorie, adica ca intr-o sala de sedinta de judecata ! »

Si chiar nu vroiam sa isi dea demisia, insa experienta mea imi spunea cã totul nu se sfarseste aici cu micutul diplomat.

Era simpatic, daca renunta la aerele lui semete.                               

Era un om care isi cunostea disciplina, sau cel putin stia despre ce vorbeste, disciplina pe care nu ne-o predase intregul semestru, si aceasta din raspunsurile la grila de examen pe care a consimtit sa ni le lamureasca asistenta lui, grila in sine fiind alcatuita din foarte multe intrebari.

Dupa curs am urcat in facultate, la etajul 5, iar usa era deschisa in dreptul unui birou care ar fi putut fi Cancelaria profesorilor ( nu cred ca scria ceva pe usa aceea ), in care profesorul pe care tocmai il cunoscusem, statea de vorba cu un tanar asistent universitar ( care in facultate s-a purtat frumos cu noi si ne-a ajutat, un tanar calm de felul sau ) caruia ii povestea ceva, m-am gandit, vazand indignarea cu care povestea, supararea lui, enervarea lui, ca nu putea fi vorba decat de modul in care s-a desfasurat cursul sau de drept comunitar european si de cele cateva minute de dupa curs, cand a spus ca nu ii ramane decat sa-si dea demisia ; daca nu ma insel prea tare, pe un ton imperativ, ii spunea tanarului asistent “leag-o !”, sau poate nu am auzit eu bine.

Dar nu v-am povestit ce este cu notiunea de “venerabil” in toata aceasta istorie din anii facultatii, nu-i asa ?

Ei bine, cand profesorul incepuse sa dicteze, in fapt nu dicta, vorbea destul de repede, lista lui cu carti pe care sa le citim inainte de examenul de Drept comunitar european si erau si carti straine, sau mai mult straine, atunci eu i-am spus ca asa ceva nu se poate, ca isi bate joc de noi.

Insa am inceput prin a-i spune cã nu imi explic cum se poate purta asa cu noi, pentru cã il vad cã este un om cu o vârstã venerabilã.

Si, cu adevarat asa arãta, venerabil, cu parul sãu alb, cu nasul sãu drept, cu capul sãu mai degraba rotund, cu costumul si cravata lui si cu pardesiul sãu de culoare gri, sa fi fost gri, sau un soi de gri, dintr-un material numit mi se pare “piele de piersica”, sau ceva destul de finut, asemanator.

Un om autoritar, care insa parea obisnuit sa nu i se iasã din cuvant si care, ca sa fiu sincera, nu avea deloc aerul unui diplomat, ci al unui om care dã ordine si nu ingaduie replicã.

Pe de alta parte, era un barbat scund, iar diplomatia preferã / prefera totusi barbati mai inalti, sau cel putin care sa nu fie scunzi.

M-a intrebat de la catedra pe un ton ce parea ofensat, de ce spun ca are o varsta venerabila ?

Ce inseamna venerabila ?

Ce varsta ii dau sau mi se pare cã ar avea ?

M-am gandit atunci cã se simte ofensat ca am spus “venerabila” si am fost nedumerita, nu credeam ca asteapta din partea mea sa ii apreciez varsta biologica, ma intriga ca il enerva, sau parea ca il supara, cuvantul “venerabil” in legatura cu persoana lui.

In tot cazul in dictionarul explicativ al limbii franceze avem cuvintele “vénérable” si “vénération”, primul cuvantul “venerabil” este un adjectiv si inseamna : “demn de veneratie, respectabil”.

Al doilea cuvant, “veneratie” inseamna :”( 1 ) respect profund, admiratie pe care o avem fata de cineva sau fata de ceva ; adoratie ; ( 2 ) respect pentru lucrurile sfinte.”

De aceea eu nu intelesesem de ce s-a oprit din dictarea listei lui cu carti de drept straine pentru a ma intreba ce inteleg eu prin “venerabil” ?

In urma cu cateva zile, recent, o colega mi-a spus ca nu pot comunica pe e-mail cu sora ei, intrucat angajatorul sorei sale, care este Ministerul Afacerilor Externe din România, i-a interzis acest lucru, anume sa primeasca mesaje, curier, pe adresa ei de e-mail personala si repet, subliniez, pe adresa personala de mail.

S-a intamplat sa imi spuna aceasta colega mea, vineri pe 6 septembrie 2013, pe la ora 19h00.

Nu stiu nici cum sau de unde stia angajatorul ei, ca are o adresa de email personala ?

In tot cazul insa, reactia acestui angajator, Ministerul Afacerilor Externe este stupefianta, ingrijoratoare.

O adresa personala de mail este aceea care nu are nimic de-a face cu adresa, domeniul, denumirea unei institutii, si care, ca si in cazul sorei colegei mele, este formata din numele si prenumele persoanei, si atat.

S-a intamplat ca am fost atentionata – ma refer la atentionarea mentionata mai sus - dupa ce scrisesem unor colegi de la Drept despre o emisiune vazuta pe KTOTV.com, despre drepturile omului si cred ca am scris – cred ca i-am scris si sorei colegei mele adica – si despre Pledoaria Maestrului (avocat) Jacques Vergès in procesul Barbie.

Intr-adevar, si o recomand celor care iubesc drepturile omului si credinta in acelasi timp, am vazut o emisiune din categoria celor numite “Grands Entretiens”, pe ktotv.com ( cautati pe ktotv.com in stanga paginii, sus,  la Vidéos, apoi Rechercher une vidéo, la emisiunile “Grands Entretiens” ), al careia titlu este “Guy Aurenche”.

Este vorba de un avocat, pe numele sãu Guy Aurenche : timp de 41 de ani a practicat avocatura, este un om credincios, de la inceput s-a implicat in lupta sau activitatea pentru drepturile omului, a luat pozitie impotriva torturii, a cunoscut multe regimuri dictatoriale, a aparat prizonieri politici care au fost torturati si acolo unde se putea a ajutat la eliberarea acestora, a contribuit mai exact, pentru aceasta el a activat in Comitete si Asociatii.

A debutat in profesia de avocat in 1970, dar si in activitatea pentru apararea drepturilor omului, impotriva maltratarilor, astfel a aparat un poet din Paraguay, in 1975 a fost numit presedintele Comitetului respectiv in care activa, a fost impotriva sistemelor politice care tortureaza si distrug oamenii, este pentru demnitatea umana si toata aceasta activitate o concepe in spiritul credintei, pentru ca, spune el, “filozofiile pot fi diferite, dar credinta este una singura”.

In fapt, nu am reusit sa ascult si sa privesc intreaga emisiune cu avocatul Guy Aurenche si m-am oprit la minutul 43:52, emisiunea fiind de 52 de minute.

Guy Aurenche spunea ca, atunci cand un Tratat – in cazul acesta – privind drepturile omului, sau o Declaratie, precum a fost aceea din anul 1948 ( DUDO, sau Declaratia Universala a Drepturilor Omului ), a fost semnat, ii poti spune celui care l-a semnat alaturi de tine : “Respecta-ti semnatura !”, cu alte cuvinte, respecta(-ti) intelegerea, adica respecta Declaratia sau Tratatul ( dupa caz ).

Guy Aurenche a spus ca ceea ce a constituit motorul in viata lui, a fost tandretea.

Tandretea cu care si in care a fost crescut de parintii sai.

El spune ca tandretea, atitutinea plina de iubire a parintilor sai a fost contagioasa si la randul sau a transmis-o de-a lungul vietii sale, familiei sale, dar s-a manifestat si concret, in activitatile sale.

In felul in care a privit viata, in modul in care si-a considerat semenii.

Ce mai spunea el, era ca un om nu trebuie sa se inchida in sine, sa se replieze, caci asta inseamna moartea.

El explica cã barbar este acela care refuzã relatia de iubire, de dragoste creatoare, barbarul le stie pe toate si are raspunsuri pentru orice.

De asemenea, el apreciaza ca in fata nerespectarii drepturilor omului, normala este Indignarea, adica normal este sa spui : “Nu pot sa accept asta !”, cu referire expresã deci la orice fapt, actiune, la orice incalcã un drept al omului.

Cu privire la telefonul colegei mele din seara zilei de vineri 6 septembrie 2013, care imi spunea ca sorei sale ii este interzis sa primeasca corespondentã, “la serviciu este controlatã” si sa ii sterg adresa de e-mail :

Aici se cuvine sa spun ca am reformulat aceasta postare intrucat din greseala, da, pesemne de suparare, prima data cand am scris-o, am incurcat succesiunea evenimentelor putin, dar se poate verifica simplu, din lectura curierului, a datelor acestuia, ceea ce am si facut :

Prin urmare, reformulez si spun ca, s-a intamplat asa : intr-o zi, anume joi pe 5 septembrie 2013, am constatat ca am mailul blocat, dupa ce am expediat un e-mail.

Am notat chiar ca s-a intamplat pe la ora 13h30, apoi 13h43, apoi 15h42 si apoi 16h45, am notat aceste ore si inseamna ca asa a fost.

De ce am notat ?

In fapt, la inceput nu am notat si nu am fost atenta, insa yahoo.france mi-a trimis un mesaj si mi-a dat un cod eroare.

Atunci m-am gandit sa notez totusi.

Dupa aceea am primit recomandarea din partea yahoo.france, sa completez un Formular pentru a explica ce se intampla.

Puteam primi mailuri, dar la un moment dat nu le mai puteam deschide, citi, vedea.

Totusi, mai ales functia de expediere a e-mailurilor mi-a fost blocata, daca totusi am trimis un mail, dupa trimiterea lui nu il puteam deschide si vizualiza, in ipoteza ca as fi vrut sa il completez, sa adaug la el, si nu il puteam trimite mai departe si altora, cum se spune nu puteam folosi acel “forward”.

Site-ul Yahoo.France mi-a recomandat deci sa completez un Formular si sa reclam situatia aceasta, dar formularul nu se deschidea bine, corespunzator.

Mi-au dat si un cod eroare, am spus.

In trecut, nu stiu din ce cauza, insa Yahoo.france mi-a semnalat ca s-ar putea ca cineva sa incerce sa imi intre in cont, asa incat imi recomanda sa nu expediez un mail unui grup de persoane, ci numai uneia, sau catorva, cat mai putinor persoane o data, apoi sa ma opresc cateva minute, si sa continui tot asa, putin cate putin.

Sa evit sa expediez mai multor persoane, cel putin sa nu expediez dintr-o data mai multora.

Tot in trecut, si mai demult, si nu stiu din ce cauza, mai primisem un cod eroare, atunci insa am putut completa formularul – care era cred in limba franceza - prin care semnalam ce mi se intampla si precizam, ce anume nu mai functioneaza in ce priveste mailul.

Codul primit atunci in trecut, - codurile sunt cifre – era diferit insa de codul pe care l-am primit in urma cu cateva zile.

Pe 6 septembrie 2013, intr-o zi de vineri, repet, am fost atentionata de colega mea, si deci mi s-a spus ca nu ii pot scrie sorei sale, caci ea lucreaza acum la MAE român si are interdictie in a purta o corespondenta privata, desi ea doar primea si nu imi raspundea.

Mi s-a parut cam suparata la telefon colega mea, insa si eu am fost suparata cand am auzit-o ce imi spune.

In anii facultatii, pe cand mergeam la cursurile ei de drept penal partea speciala, eram in anul II ( 2006-2007 ) si ea in acelasi an 2006-2007 era in anul III, sau dupa aceea, odata, i-am trimis un extras, o pagina, cateva pagini din Codul penal al Frantei ( este si pe internet ), caci aveam codul datorita unui prieten care mi l-a cumparat din Franta si mi l-a oferit cand pregateam examenul de traducator, special pentru a ma pregati mi l-a si cumparat, caci asta a facut, l-a cumparat si mi l-a facut cadou, alaturi de alte carti in limba franceza, iar colega mea, dupa aceea mi-a dat telefon si mi-a spus ca i-am trimis o “prostie”.

In fine, a fost o situatie care m-a uimit cu adevarat, se spune m-a lasat perplexa, am crezut ca glumea, si azi cred acelasi lucru, sau asta vreau sa cred.

Atunci am fost foarte necajita ca imi spune ca ii trimit o “prostie”, am fost socata, dar pe buna dreptate.

Cu ocazia insa, a telefonului ei de vineri, 6 septembrie 2013 seara, mi-am amintit de acea imprejurare cand i-am trimis un extras din codul penal francez.

Mi-a venit sa plang.

Se cade sa explic ceva : in facultate, rezulta si din cursurile profesorilor scrise si din manuale, era clar, era evident, profesorii consultau si carti de drept strain si asa e firesc, iar un profesor avea la el codul italian – mi se pare ca pe cel de procedura penala.

Si asa este, in mod normal un profesor de drept citeste si drept strain.

Ce concluzie de aici in legatura cu blocarea mailului meu ?

Ceva a fost sau de undeva mi s-a tras.

Am cunoscut-o in anii facultatii pe sora colegei mele de facultate.

Este mai mare decat colega mea, si este o femeie care a muncit la viata ei, mi-a parut o persoana foarte constiincioasa mai ales, si are familia ei.

Odata insa m-am intrebat daca sora colegei mele nu cumva este prea constiincioasa, sau daca nu face exces de zel ?

Cand imi amintesc imi vine sa zambesc putin, cand imi amintesc adica ceea ce ne-a povestit odata in trecut.

Presupun ca cei de la yahoo.france au vazut incercarile mele de a accesa si completa Formularul pe care mi-l indicau spre a reclama si explica situatia, insa el nu functiona cum trebuie, concret nu il puteam expedia sau da acel “OK” prin care este trimis, expediat, adica nu puteam finaliza acel Formular.

Intrebarea mea este cu cine poti discuta, cui ii poti impartasi despre drepturile omului, despre injustitie, daca nu juristilor, colegilor de la Drept, dintre care azi unii sunt avocati ( desi nu prea multi din cate cred, din cate s-ar parea, dimpotriva ).

Cat despre angajatorul sorei colegei mele, in ziua de azi trebuie sa explic unei institutii precum este MAE român, ce inseamna drepturile omului si ce inseamna incalcarile acestora ?

Am auzit ca angajatele sunt femei si sunt asa de rele.

Din cate imi amintesc nici cele de la Agricultura nu erau prea bune la suflet si prea duse pe la biserica.

Daca la birou aveai putina cafea, o lingurita, putin zahar, puteai constata lipsa lor intr-o buna zi.

Iar cand sora colegei mele a fost promovata si odata cu promovarea s-a mutat in alt birou, ea s-a vazut nevoita sa isi ia cu sine, scaunul din biroul de unde pleca – daca a fost nevoita, inseamna ca nu exista un scaun in noul ei birou unde avea sa se mute.

Iar cand s-a instalat in cele din urma in noul ei birou, unele dintre noile ei colege au facut despre sora colegei mele remarca cã : “Ia te uitã, asta a venit cu scaunul dupa ea !”

Am spus ca mi s-a parut foarte constiincioasa pentru ca, in anii cand eram noi studente, colega mea si cu mine, ea incepuse si l-a dus la bun sfarsit, un master pe o tema in legatura cu agricultura, cu panificatia si alimentatia.

Daca colegele de la Agricultura nu erau prea bune, cele de la Externe sunt chiar rele.

Daca asa stau lucrurile, este sufocant sa fie asa climatul de munca intr-un minister si inca al Afacerilor Externe, si mi se pare ca ti se face, mie mi-ar fi si rusine.

Am auzit si ca, acestea sunt posturi vânate.

Sa fii prizonier la locul de munca, prizonierul institutiilor Statului sau al unui angajator.

O persoana fizica care in schimbul salariului, renuntã la drepturile sale.

Sau ai salariu, sau ai – de bine de rau, daca lupta altii pentru tine, sau si tu insuti – drepturi.

E un fel de a spune, desigur, cã, daca nu ai salariu, deci bani, ai drepturi.

Prin anul 1948, cand comunistii au venit la putere in Romania, il intrebau pe Monseniorul Vladimir Ghika, - si pe altii cand era cazul – cu cine sau de ce corespondeaza, cine ii scrie, cui scrie ?

Suntem in anul de gratie 2013.

Si suntem in România.

Cum se face ca nu toti care ne-am nascut in Romania avem instincte animalice si ucigase ?

Ucigase ale drepturilor omului, adica care ucid insusi omul.

Nu toti suntem asa.

Eu de ce sunt diferita ?                                                                                       

Si eu m-am nascut in Romania.

Este un fapt dat. Asa s-a intamplat.

Dar s-a intamplat.

Si nu simt nevoia sa impiedic oamenii sa isi traiasca viata, asta inseamna sa munceasca, sa invete, sa scrie, sa calatoreasca, sa isi intemeieze o familie daca vor, sa aiba viata lor si asa mai departe.

Eu de ce sunt diferita de ceilalti ?

In mintea mea nu poate incapea sa iti arogi drepturi cu privire la o alta persoana, asupra vietii altuia, nu dispui, nu posezi o persoana, ci ea este altcineva, nu esti tu insuti, este o alta entitate, o alta individualitate.

Cum sa-ti permiti sa ii impui modul in care sa traiasca, cum sa iti permiti, cum ai curajul, cum de iti vine sa ii interzici sa traiasca ?

Un om, o fiinta umana nu ii poate face asta unei alte fiinte umane.

Pe langa ca asta inseamna mitocanie, nesimtire sau lipsa de bun simt, de educatie, de Dumnezeu, mai inseamna si discriminare, sau inca, incalcare a drepturilor altuia, sau inca faptul ca il impiedici pe altul sa isi puna in valoare drepturile sale.

Mai inseamna si ca, ceva este putred in Danemarca, vorba unei colege, asa vine vorba in Danemarca.

Asa este expresia.