Despre principiile filozofiei dreptului ( 2 )

Despre principiile filozofiei dreptului ( 2 )                        

Lumea moralã, din contrã, Statul, ratiunea asa cum se realizeaza ea in elementul constiintei de sine nu ar urma sa se bucure de norocul cã ratiunea este aceea care s-a ridicat de fapt in acest element la fortã si autoritate, cã ea se afirmã si este imanentã acestor institutii *.

*Existã doua feluri de legi : legi ale naturii si ale Dreptului.

Legile naturii sunt in mod absolut si sunt valabile asa cum sunt ; ele nu suferã nicio incalcare, desi in unele cazuri putem gresi in ce le priveste.

Spre a sti care e legea naturii trebuie sa invatam sa o cunoastem, caci aceste legi sunt juste ; numai reprezentarile noastre despre ele pot fi false.

Masura acestor legi este in afara noastra si cunoasterea noastra nu le adaugã nimic, nu le ajutã ; numai cunoasterea noastra despre ele se poate largi.

Cunostinta despre Drept este pe de o parte la fel, pe de altã parte nu.

Invatam sa cunoastem legile deopotriva, asa cum sunt prezente ; astfel cetateanul le posedã mai mult sau mai putin, si juristul pozitiv nu ramane mai putin la ce este dat.

Diferenta este insa cã, privitor la legile juridice, se ridicã spiritul considerarii si chiar deosebirea legilor ne face atenti cã ele nu sunt absolute.

Legile Dreptului sunt legi provenind de la oameni.

Cu acestea vocea internã poate, necesar, sa intre in conflict sau sa adere la ele.

Omul nu ramane la existenta–in-fapt, ci afirmã cã are in el criteriul a ce este just ; el poate fi supus necesitatii si puterii unei autoritati exterioare, dar niciodata ca necesitãtii naturii, caci interiorul sãu ii spune totdeauna cum trebuie sa fie, si el gaseste in el insusi confirmarea sau neconfirmarea a ce este valabil.

In natura, adevarul cel mai inalt este cã o lege existã ; in legile Dreptului, lucrul nu este valabil fiindca este, ci fiecare cere ca el sa corespunda propriului sãu criteriu.

Aici este deci posibil un conflict intre aceea ce este si ce trebuie sa fie, intre Dreptul existând în si pentru sine, care ramane neschimbat, si arbitrarul determinarii a ceea ce trebuie sa valoreze ca drept.

O atare separare si o asemenea luptã, se gasesc doar pe terenul spiritului, si deoarece primatul spiritului pare astfel sa duca la nemultumire si nefericire, suntem adesea trimisi inapoi din arbitrarul vietii la considerarea naturii, si urmeaza sa gasim un model in aceasta.

Insa tocmai din aceasta opozitie a dreptului care e în si pentru sine, si a ceea ce bunul plac face valabil ca fiind drept, stã nevoia de a cunoaste in mod temeinic ce este drept.

Ratiunea sa, pentru om, trebuie sa mearga in intampinarea dreptului ; el trebuie deci sa considere ce este rational in drept ; si acesta este obiectul stiintei noastre, in opozitie cu jurisprudenta pozitiva, care nu are adeseori de-a face decat cu contradictii.

Lumea contemporana are, in aceasta privinta, o nevoie mai imperioasa, caci in timpurile vechi exista inca respect si veneratie fata de legea existentã ; acum insa cultura epocii a luat o alta intorsatura, si gandul s-a situat in varful a tot ce urmeaza sa aiba valoare.

Teorii se opun existentei-in-fapt si vor sa apara ca fiind in sine, juste si necesare.

Acum este o nevoie mai speciala de a cunoaste si de a concepe gandurile dreptului.

Fiindca gandul s-a ridicat la forma esentiala, trebuie sa cautam sa sesizam si dreptul ca gand.

Aceasta pare a deschide usa si poarta unor opinii intamplatoare, daca gandul trebuie sa se intinda asupra dreptului, dar gandul adevarat nu este o parere asupra lucrului, ci conceptul lucrului insusi.

Conceptul lucrului nu ne vine din natura.

Fiecare om are degete, poate sa aiba o pensula si culori, dar prin aceasta el nu este inca pictor.

La fel este cu gandirea.                                                                                                        

Gandul dreptului nu este ceva pe care fiecare il are din prima mânã, ci gandirea justã este cunoasterea si recunoasterea lucrului, si cunoasterea noastra trebuie sa fie deci stiintifica.

                                                                                         

Universul spiritual ar trebui mai degraba lasat la voia intamplarii si a bunului plac, el ar urma sa fie parasit de Dumnezeu, astfel incat, conform acestui ateism al lumii morale, adevarul s-ar gasi in afara acestei lumi, si, in acelasi timp, fiindca totusi trebuie sa fie si ratiune in ea, adevarul nu ar avea decat o existenta problematica.

De aici ar decurge insa indreptatirea, ba chiar datoria, pentru orice gandire de a-si lua zborul, totusi nu spre a cãuta piatra filozofala, - caci prin filozofarea timpului nostru, cautarea este economisita si fiecare este sigur, asa cum stã sau merge, cã are aceasta piatra in puterea sa.

Se intâmplã desigur cã acei care traiesc in aceasta realitate a Statului si isi gasesc satisfacute in ea, cunoasterea si vointa, - si de acestia sunt multi, chiar mai multi decat o cred si o stiu, caci in fond sunt toti, - cã deci, cel putin acei care-si au cu constiintã satisfactia lor in Stat, râd de acele avânturi si asigurari si le iau drept un joc gol, mai mult sau mai putin vesel sau serios, mai desfatator sau mai periculos.

Acea agitatie nelinistitã a reflexiei si a vanitatii, ca si primirea si favoarea care le intampina, ar fi un lucru pentru sine, care se dezvoltã in domeniul sãu, in felul sãu.

Dar filozofia in genere, este aceea ce s-a expus unui dispret si discredit multiplu prin aceasta situatie.

Cel mai grav dispret este cã, asa cum s-a spus, fiecare este convins, asa cum el stã sau merge, cã este la curent cu filozofia si cã este in stare sa o conteste.

Nicio artã sau stiintã nu este supusã acestui ultim dispret, de a crede cã fiecare o posedã dintr-o datã.

In fapt, cand vedem ceea ce filozofia timpului nou a produs, cu cea mai mare pretentie, asupra Statului, aceasta îndreptãtea pe fiecare care avea placere sa vorbeasca si el, in convingerea cã ar putea face el insusi ceva asemanator, dandu-si astfel dovada cã el se gaseste in posesia filozofiei.

De altfel, aceea ce se intituleaza filozofie, a declarat in mod expres cã adevarul insusi nu poate fi cunoscut, dar cã adevarul este ceea ce fiecare lasã sa se ridice din inima sa, din suflet si din entuziasm despre obiectele etice, in special despre Stat, guvernare si Constitutie.

Ce n-a fost spus in aceasta privinta, in special pe gustul tineretului ?

Tineretul a lasat de altfel ca sa i se spuna : “Alor sãi El le dã in timpul somnului” ; aceste cuvinte au fost aplicate stiintei, si astfel fiecare dintre cei ce dorm s-a considerat ca fiind între alesi.

Ceea ce a primit in timpul somnului conceptelor, era desigur si marfã de aceeasi calitate.

Un strateg al acestei superficialitati, care ii dã numele de filozofare, domnul Fries* [ * Despre neprofunzimea stiintei sale, am aratat in alta parte ; v. Stiinta logicii ( Nürnberg, 1812 ), Introducere, p. XVII ], nu s-a sfiit ca intr-o cuvantare, cu ocazia unei solemnitati publice devenite celebrã, privitoare la obiectul si constitutia Statului, sa propuna ideea : “ In poporul in care domneste un autentic spirit de comunitate, pentru orice actiune de interes public, viata ar veni de jos, din popor : societati vii, unite indisolubil prin lantul sfânt al prieteniei, s-ar consacra oricarei opere singulare a culturii poporului si serviciului popular “, si altele asemanatoare -.

Acesta este principalul sens al superficialitatii : de a aseza stiinta, nu pe dezvoltarea gandului si a conceptului, ci mai degraba pe perceptia imediata si pe imaginatia intamplãtoare, si sa lase sa se dizolve articularea bogata a eticului in sine, care este Statul, arhitectonica rationalitatii sale, care prin deosebirea precisa a cercurilor vietii publice si a indreptatirilor lor, si prin strictetea masurii in care se mentine fiecare stalp, fiecare arc si fiecare straduinta face sa izvorasca forta intregului din armonia membrelor sale, - sa lase sa se dizolve aceasta constructie savantã in fiertura “inimii, prieteniei si entuziasmului”.

Lumea nu este desigur, asa cum o trateaza Epicur, dar, dupa o atare conceptie, lumea morala ar trebui lasata pradã hazardului subiectiv al parerii si al arbitrarului.

Prin mijlocul simplu, casnic, de a pune pe seama sentimentului ceea ce este munca, si anume munca milenara a ratiunii si a intelectului ei, este desigur economisita toata osteneala intelegerii rationale si a cunoasterii, condusa de concepte ale gandirii.

Mefistofel, la Goethe, - o buna autoritate, - spune despre aceasta ceea ce am citat deja in alta parte :

Daca dispretuiesti intelegerea si stiinta,

Ale omului cele mai inalte daruri,

Atunci te-ai dat diavolului

Si trebuie sa te prabusesti.     

Nu mai ramane acestei conceptii, decat sa ia forma pietãtii ; si ce nu a incercat acest mod de a proceda, sa castige autoritate ?

El isi inchipuie cã, avand cu el pietatea si Biblia, isi gaseste cea mai mare indreptatire, spre a dispretui ordinea morala si obiectivitatea legilor.

Caci, intr-adevar, pietatea este aceea care readuce adevarul, desfacut, in lume, in membrele unui imperiu organic, la intuitia simplã a sentimentului.

Dar daca pietatea este de un fel pur, ea paraseste forma acestei regiuni, de indata ce iese din interior si intrã in lumina dezvoltarii si a bogatiei revelate a ideii, aducand din slujba sa divina, interioara, veneratia pentru un adevar si o lege existand în si pentru sine, ridicata deasupra formei subiective a sentimentului.

Poate fi observata aici, forma particulara a relei constiinte ce se aratã in felul elocventei cu care aceasta superficialitate se împãuneazã ; si anume, mai intai, cã acolo unde este mai lipsita de spirit, ea vorbeste mai mult despre spirit, acolo unde ea vorbeste intr-un fel mai mort si mai pedant, ea introduce cuvintele de “viatã” si de “a aduce viatã”, acolo unde se aratã cel mai mare egoism, al vanitatii goale, ea are ce mai mult in gurã cuvantul Popor.

Semnul propriu, adevarat, insa pe care-l poarta pe frunte este ura impotriva legii.

Faptul cã dreptul si moralitatea, si lumea reala a dreptului si moralitatii, sunt sesizate prin gând, isi dau prin ganduri forma rationalitatii, anume universalitatea si determinatia aceasta, legea, este ceea ce sentimentul care-si rezervã pentru sine arbitrarul, constiinta care face sa consiste dreptul in convingerea subiectiva, priveste ca fiind ceea ce ii este mai dusmanos.

Forma pe care o ia dreptul ca fiind o datorie si ca lege este simtita de aceasta convingere ca o literã moartã, rece, si ca o constrangere : caci ea nu se recunoaste pe sine in lege, si nu se regaseste liberã pe sine intr-insa, deoarece legea este ratiunea lucrului si aceasta nu permite sentimentului sa se incalzeasca in propria-i particularitate.

Legea este astfel ( asa cum va fi observat undeva in cursul acestei carti ) si lozinca prin care se despart falsii frati si prieteni, ai asa-zisului popor.

Intrucat sicanele bunului plac au pus stapanire pe numele de filozofie, si au reusit sa aduca un public numeros la credinta cã atare agitatii ar fi filozofie, a devenit aproape o dezonoare a vorbi in mod filozofic despre natura Statului, si nu trebuie reprosat oamenilor onesti, daca ei sunt prinsi de nerabdare de indata ce aud vorbindu-se despre o stiintã filozoficã a Statului.

Trebuie sa ne mirãm si mai putin, daca guvernele si-au indreptat in cele din urma atentia spre un atare fel de filozofie, intrucat la noi filozofia nu este, ca la greci, o artã privatã, ci ea are o existentã publicã, priveste colectivitatea, fiind mai ales sau numai, in serviciul Statului.

Daca guvernele au acordat increderea lor invatatilor care s-au consacrat acestei discipline, lasandu-le in intregime grija in ce priveste dezvoltarea si continutul filozofiei, - chiar daca ici si colo nu ar fi fost, daca vrem, atata incredere cata indiferenta fatã de stiinta insasi, si predarea acesteia nu ar fi fost pastrata decat in mod traditional ( dupa cum, in Franta, atat cat imi este cunoscut, au fost lasate catedrele de Metafizica ), aceasta incredere a fost rãu rasplatita respectivelor guverne.

Sau daca, in celalalt caz, voim sa vedem indiferentã, atunci rezultatul, care este decaderea unei cunoasteri mai adanci, ar trebui privit ca o ispasire a acestei indiferente.

La prima vedere, superficialitatea pare a fi cel putin perfect conciliabila cu ordinea si linistea exterioara, deoarece ea nu ajunge sa atinga substanta lucrurilor, nici macar sa o presimtã ; ea nu ar avea astfel, cel putin din punct de vedere politienesc, nimic impotriva sa, daca Statul nu ar cuprinde in el si nevoia unei culturi si a unei intelegeri mai adanci, si nu ar cere satisfacerea acesteia de la stiintã.

Dar, superficialitatea duce ea insasi, in ce priveste eticul, dreptul si datoria in genere, la acele principii care in aceasta sfera constituie ce este la suprafata, la principiile sofistilor, pe care invatam sa le cunoastem atat de bine la Platon, - principiile care situeaza ce este dreptul, pe scopurile si parerile subiective, pe sentimentul subiectiv si pe convingerile particulare ; - principii din care urmeaza atat distrugerea moralitatii interioare si a constiintei oneste, a iubirii si a dreptului in ce priveste persoanele private, cat si distrugerea ordinii publice si a legilor Statului.

Importanta pe care asemenea fenomene trebuie sa o capete pentru guverne, nu va putea fi eludata prin titlu, care s-ar sprijini pe increderea conferita si pe autoritatea unui serviciu public, spre a cere Statului ca el sa lase sa dainuiasca si sa stapaneasca ceea ce distruge izvorul substantial al faptelor, principiile generale, si sa intretina, ca si cum s-ar cuveni astfel, revolta.

“Aceluia caruia Dumnezeu ii dã o functie, El ii dã si minte” – este o glumã veche pe care, in zilele noastre, nimeni nu ar vrea sa o ia in serios.

In importanta felului si modului filozofarii, care a fost reinviata, prin circumstante, pentru guverne, nu trebuie uitat momentul protectiei si ajutorului, de care filozofia pare in multe privinte sa aiba nevoie.

Caci, cand citim in multe opere ale stiintelor pozitive sau ale pietatii religioase si ale altor literaturi, cum este aratat in ele nu numai dispretul fata de filozofie, pe care l-am amintit inainte, - cum acei care probeaza totodata cã sunt cu totul in urmã in ce priveste formarea ideilor, si cã filozofia le este ceva cu totul strain, o trateaza totusi ca pe ceva depasit in sine, - dar si cum acestia se napustesc in mod deschis asupra filozofiei, si declarã cã continutul ei, cunoasterea conceptuala a lui Dumnezeu si a naturii fizice si spirituale, cunoasterea adevarului ar fi o prezumtie nebuneasca, chiar culpabila, dupa cum ratiunea, si iarasi ratiunea, si intr-o nesfarsita repetare ratiunea, este acuzata, denigrata si condamnata, - sau, cum se lasã cel putin sa se vada, cat de incomode apar cerintele, totusi de neinlaturat, ale conceptului, intr-o mare parte a practicii ce ar urma sa fie stiintifica, - cand ne gasim, spun eu, in fata unor atare fenomene, am putea aproximativ sa ne gandim cã pe aceastã laturã traditia nu ar mai fi onorabila, nici suficientã spre a se asigura studiului filozofic, toleranta si existenta publicã*

[ * Am fost frapat de atare feluri de a vedea intr-o Scrisoare a lui Joh.v.Müller ( Opere, VIII, p. 56 ), unde se spune, intre altele, despre starea Romei in anul 1803, cand acest oras se gasea sub stapanirea franceza : “Intrebat asupra institutiilor de invatamant public, un profesor a raspuns : On les tolère comme les bordels “. – Putem auzi cum asa-numita Teorie a ratiunii, anume Logica, mai este recomandata, oarecum cu convingerea cã sau nu se va mai ocupa nimeni de ea, ea fiind o stiinta uscata si sterila, sau, daca aceasta s-ar intampla ici si colo, nu se vor obtine decat formule lipsite de continut, care deci nu dau nimic si nu distrug nimic, cã, in acest fel, recomandarea nu poate in orice caz strica, asa cum nu e nici utilã. ]

( extras din Principiile Filozofiei Dreptului sau Elemente de Drept Natural si de Stiintã a Statului, Prefatã, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Ed. IRI, Bucuresti, 1996 )