Socrate omul : Apãrarea lui Socrate

Socrate omul : Apãrarea lui Socrate

Ce înrâurire au avut acuzatorii mei asupra voastrã, nu stiu, cetãteni ai Atenei ; eu, cel putin, ascultându-i, era cât pe ce sã nu mã mai recunosc, atât de convingãtoare erau cuvintele lor ; totusi, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevãrat.

Insa dintre toate minciunile pe care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmatia cã trebuie sa luati bine seama sa nu fiti înselati de mine, un vorbitor, zic ei, nemaipomenit.

Si nu le-a fost rusine cã vor fi pe loc dovediti mincinosi de mine prin fapte, de vreme ce nu arãt a fi catusi de putin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a pãrut cea mai mare nerusinare a lor, daca nu cumva prin “a fi un vorbitor grozav” ei înteleg “a spune adevãrul” ; cãci dacã asta vor sã spunã, as putea consimti cã sunt si eu orator, dar altfel decât ei.

Asadar, dupã cum ziceam, in vorbele lor a fost foarte putin adevar sau chiar deloc ; in schimb, de la mine veti auzi adevarul întreg.

Vã jur insa pe Zeus, cetãteni ai Atenei, cã nu veti auzi vorbe înfrumusetate si împodobite cu întorsãturi mestesugite si cuvinte alese, ca ale acestora, ci voi folosi cuvintele care se întâmplã sã-mi vinã în minte, încredintat fiind de adevãrul spuselor mele ; si nimeni dintre voi sa nu se astepte la altceva.

Bine mi-ar sta, judecãtori, la anii mei, sa vin in fata voastra cu vorbe ticluite, ca un tinerel.

Dimpotrivã, tocmai asta vã rog, atenieni, si vã rog cu tot dinadinsul : daca mã veti auzi aparandu-mã cu aceleasi cuvinte pe care obisnuiesc sa le spun si în Agora, printre tarabele zarafilor, unde m-au auzit multi dintre voi, si in alte parti, sa nu vã mirati si sa nu faceti zarvã.

Caci asa stau lucrurile : pentru prima oarã am venit la judecatã acum, la saptezeci de ani ; sunt cu totul strain de vorbirea de aici.

Dupã cum, daca s-ar intampla sa fiu cu adevarat un strain, m-ati ierta cã vorbesc in graiul si cu deprinderile în care am fost crescut, asa vã cer si acum lucrul acesta, cred eu, pe bunã dreptate : sa nu vã uitati la felul meu de a vorbi, mai bun sau mai rau, cum o fi, ci sa luati seama cu grija daca spun lucruri drepte sau nu ; cãci aceasta e sarcina judecãtorului ; iar a celui care vorbeste – sa spuna adevarul.

Intai de toate se cuvine, atenieni, sa ma apar de primele învinuiri mincinoase si de primii mei acuzatori ; apoi de acuzatiile si de acuzatorii mei din urmã.

Caci multi sunt cei care m-au învinuit in fata voastra, si inca de multi ani, fara sa spuna nimic adevarat ; de ei mã tem eu mai degraba decat de Anytos si de ai lui, cu toate cã si acestia sunt de temut.

Dar mai de temut sunt, judecãtori, aceia care, asumându-si rolul de a va educa, pe cei mai multi dintre voi, inca de pe cand erati copii, incercau sa va convinga aducându-mi vini  neadevãrate : cã ar exista un oarecare Socrate, om iscusit, care cugetã la cele din Cer si cerceteaza toate cate se aflã sub Pamant si face sa invinga judecata strâmbã.

De vreme ce mi-au raspandit o asemenea faimã, atenieni, acestia sunt acuzatorii de care trebuie sa ma tem ; intr-adevar, cine-i ascultã îsi închipuie cã oamenii care cerceteaza astfel de lucruri nu cred nici în zei.

De altfel, acesti acuzatori sunt multi si mã învinuiesc de multã vreme, vorbind cu voi inca de la vârsta la care erati cat se poate de increzãtori, unii dintre voi fiind copii inca si adolescenti ; iar ei ma acuzau in lipsã, fara sa ma apere cineva.

Dar ce este cu totul fara noimã, e cã nici macar numele lor nu le stiu si nu le pot spune, in afarã poate de al unui oarecare autor de comedii.

Toti cei care, din pizmã si prin clevetire, s-au strãduit sa va convingã, ca si cei care, dupa ce s-au lasat convinsi, i-au convins la rândul lor pe altii, toti acestia mã pun in grea incurcatura ; pentru cã nu poti aduce pe niciunul dintre ei aici, la judecatã, nici nu poti dovedi cã n-au dreptate, ci, pur si simplu, trebuie sa te aperi luptand cu niste umbre si sa acuzi fara sa-ti raspunda nimeni.

V-ati dat asadar seama si voi, din cate vã spun, cã acuzatorii mei sunt de douã feluri :

1.      unii m-au acuzat de curand,

2.      ceilalti de mult, cei despre care tocmai vorbesc.

Si ati înteles cã trebuie sa mã apãr întâi de invinuirile lor, pentru cã pe ei i-ati auzit intai învinuindu-mã, si i-ati auzit mult mai multã vreme decat pe ceilalti, de mai târziu.

Bine.

Trebuie deci sa ma apãr, atenieni, si sa incerc, intr-un timp atat de scurt, sa nimicesc calomnia înstãpânitã de mult in mintile voastre.

Daca asta ar fi mai bine si pentru voi si pentru mine, as vrea de bunã seamã sa reusesc si sa ajung la un rezultat aparandu-ma ; dar cred cã e greu si-mi dau foarte bine seama cat de greu.

Totusi, întâmple-se cum o vrea Zeul, noi suntem datori sa dãm ascultare legii si sa ne apãrãm.

Asadar, sa vedem din nou, de la inceput, care e invinuirea din care s-a nascut aceasta ponegrire a mea si pe care s-a sprijinit Meletos cand m-a dat in judecata.

Bine.

Ce-au spus, calomniindu-mã, calomniatorii mei ?

Trebuie sa le citim vorbele ca pe ale unui Act de acuzare :

« Socrate este vinovat, el iscodeste peste masura cele de sub Pamant si cele din Cer, face sa invinga judecata strâmbã si ii invatã si pe altii aceste lucruri ».

Cam acestea ar fi ; ati putut vedea si voi in comedia lui Aristofan un Socrate purtat pe scenã încoace si încolo, spunand cã merge prin vazduh si însirând tot felul de vorbe goale despre lucruri la care eu nu mã pricep nici mult, nici putin.

Si eu nu vorbesc cu dispret despre o astfel de stiintã, admitand cã intr-adevar existã cineva care se pricepe la toate acestea, sa nu fiu cumva acuzat de Meletos si de asa ceva ; insa, in ceea ce ma priveste, eu n-am nimic comun cu ele, atenieni.

Vã iau ca martori pe aproape toti si vã rog sa va informati si sa va lamuriti unii pe altii, toti cati m-ati auzit vreodata stand de vorba ; sunt printre voi multi dintre acestia.

Spuneti-va unii altora daca vreunul dintre voi m-a auzit vreodata vorbind, mult sau putin, despre asa ceva : si de aici va veti da seama cã si celelalte lucruri pe care lumea le spune despre mine au acelasi temei.

Nu numai cã, hotarat lucru, nimic dintre acestea nu e adevarat, dar nu e adevarat nici ce veti fi auzit pe cate unul spunand, cã-mi fac o indeletnicire din a-i învãta pe altii si cã le cer platã pentru asta.

Cu toate cã mi se pare frumos sa fie cineva in stare sa-i instruiasca pe oameni, cum fac Gorgias din Leontinoi si Prodicos din Ceos si Hippias din Elis.

Intr-adevar, fiecare din acestia este in stare, atenieni, ca, in orice oras s-ar duce, sa atraga pe langa sine pe tinerii care altminteri ar putea sa-si ia drept sfatuitori fara platã, pe oricare din concetatenii lor ; ii conving pe tineri ca, parasind tovarasia acelora, sa vina la ei, dar platind bani si purtandu-le, pe deasupra, si recunostintã.

Uite, am aflat cã este aici la noi inca unul din acesti invatati, un om din Paros.

Tocmai ma dusesem la Callias al lui Hipponicos, care le-a platit sofistilor mai multi bani decat oricare altul.

Si l-am intrebat ( stiind cã are doi fii ) :

„Callias, zic, daca ai fi avut nu doi fii, ci doi mânji sau doi vitei, ar trebui sa le tocmim un supraveghetor care sa desavarseasca in ei toate insusirile lor firesti ; ar fi vorba de un om priceput la cai sau la muncile campului ; de vreme ce ei insa sunt oameni, ce fel de indrumator ai de gand sa le iei ?

Cand e vorba de aceste insusiri, de insusirile omenesti si cetatenesti, cine e omul priceput ?

Cred cã, avand feciori, ai chibzuit la asta.

Existã un astfel de om sau nu ?

-         Cum sa nu, spuse el.

-         Cine e, de unde este, si cat cere pentru invatatura lui ?

-         Euenos din Paros, Socrate, mi-a raspuns. Cere cinci mine.

Si eu l-am fericit pe Euenos daca are intr-adevar priceperea aceasta si dã învãtãturã cu atata cumpatare.

Eu, sa fiu in stare de astfel de lucruri, nu mi-as mai incapea in piele de mandru.

Numai cã, cetateni ai Atenei, nu sunt in stare.

S-ar putea insa ca vreunl dintre voi sa ma intrebe :

“Bine, Socrate, dar cu ce te indeletnicesti tu ? Din ce s-au iscat aceste clevetiri impotriva ta ? Caci, de bunã seamã, atata vreme cat nu faceai nimic mai mult decat ceilalti, nu-ti puteau iesi asemenea faimã si vorbe, daca nu faceai nimic altfel decat cei multi.

Spune-ne, deci, despre ce este vorba, ca sa nu ne facem o parere nechibzuita despre tine ».

Cred cã cel care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel cã voi incerca sa va arãt ce anume este, ceea ce mi-a adus rãul nume si învinuirea.

Ascultati. Si poate cã unora li se va parea cã glumesc ; dar sa stiti bine cã vã voi spune deplinul adevar.

In fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de întelepciune.

Ce fel de întelepciune ?

Una care e, probabil, o intelepciune omeneasca.

Ma tem cã este de fapt singura intelepciune pe care o am ; cei despre care vorbeam adineauri or fi poate intelepti cu vreo intelepciune mai mult decat omeneasca.

Daca nu e asa, nu stiu ce sa mai spun, pentru cã eu n-o am, iar cine afirmã cã o am, minte si vorbeste spre a ma ponegri.

Si acum, atenieni, sa nu murmurati impotrivã-mi, si sa nu vi se parã cã spun ceva prea de tot ; caci vorbele pe care le voi spune nu sunt ale mele, ci voi aduce in fata voastra un vorbitor mai vrednic de incredere.

Despre intelepciunea mea, daca intelepciune este, si despre felul ei, va voi aduce ca martor pe Zeul de la Delfi.

Il cunoasteti, desigur, pe Chairephon ; a fost prietenul meu inca din tinerete si a fost prieten cu cei mai multi dintre voi ; a fugit in exilul stiut impreuna cu voi, si o data cu voi s-a intors.

Si stiti cum era Chairephon, cat de aprig in orice se apuca sa faca.

Astfel odata, mergand la Delfi, a indraznit sa intrebe Oracolul si anume – va spun sa nu murmurati, atenieni -, sa-l intrebe daca este cineva mai intelept decat mine ; iar Pitia i-a raspuns cã nu e nimeni mai intelept.

Despre acestea vã va putea da marturie fratele sãu, de vreme ce el a murit.

Sa vedeti pentru ce va spun acestea : tocmai pentru cã am de gand sa va arat de unde s-au nascut vorbele rele impotriva mea.

Auzind eu acele lucruri, am inceput sa ma gandesc astfel : « Oare ce spune Zeul, si cu ce tâlc ? Eu imi dau seama cã nu sunt întelept, nici in mare, nici in micã masura ; atunci, la ce se poate gandi cand spune cã eu sunt cel mai întelept ?

Pentru cã, de bunã seamã, el nu minte ; doar nu-i e ingaduit”.

Si multa vreme am fost nedumerit ce vrea sa spuna ; apoi, greu de tot, m-am hotarat sa cercetez lucrul cam in felul acesta : m-am dus la unul din cei care erau socotiti întelepti, pentru ca acolo, mai degraba decat oriunde, sa dezmint Oracolul si apoi sa-i arãt Zeului : “Omul acesta e mai intelept decat mine, in timp ce tu ai spus cã eu as fi”.

Cercetandu-l deci pe acesta – nu-i nevoie sa-i spun pe nume, era unul dintre oamenii politici -, iscodindu-l eu, si stand de vorba cu el, uite cam ce impresie am avut, atenieni : mi s-a parut cã omul meu trece drept întelept in ochii celor mai multi oameni si in primul rand in ai lui insusi, dar cã nu este.

M-am apucat apoi sa-i arat cã numai isi inchipuie cã e intelept, dar cã nu este.

Din clipa aceea m-au urât si el, si mult dintre cei care erau de fatã.

Plecand de acolo, cugetam in sinea mea :

“Intr-adevar, eu sunt mai intelept decat acest om : ma tem cã niciunul dintre noi nu stie nimic bun si frumos, numai cã el isi inchipuie cã stie ceva, desi nu stie ; eu insa, de vreme ce nici nu stiu, nici nu-mi inchipui.

Se pare, deci, cã sunt mai intelept, si anume tocmai prin acest lucru marunt, prin faptul cã, daca nu stiu ceva, macar nu-mi inchipui cã stiu”.

Am mers apoi la altul, la unul dintre cei care treceau drept si mai intelepti decat primul, si am ajuns la aceeasi incheiere ; si de atunci m-au urât si el, si multi altii.

Dupa acestea i-am luat pe toti la rand, dandu-mi seama, cu mahnire si cu teamã, cã ma fac urât de ei ; totusi mi se parea cã trebuie sa asez cuvintele Zeului mai presus de orice ; daca voiam, deci, sa cercetez ce spune Oracolul, eram silit sa merg la toti cei care pareau a sti ceva.

Si ma jur pe caine, atenieni, - pentru ca sunt dator sa va spun adevarul – va jur ca asa mi s-a intamplat : aproape toti cei care aveau cel mai bun renume mi s-au parut, cercetandu-i eu potrivit spuselor Zeului, ca au cele mai mari scaderi, pe cand altii, care erau socotiti mai neinzestrati, mi-au parut mai in stare de chibzuinta.

Iata, sunt dator sa va povestesc cum am ratacit, ca un om supus la grele munci, pentru ca Oracolul sa devina pentru mine ceva de neclintit.

Asadar, dupa oamenii politici m-am dus la poeti : la autorii de tragedii, de ditirambi si la ceilalti, pentru ca acolo sa ma prind eu insumi asupra faptului ca sunt mai putin invatat decat ei.

Luand deci acele Opere ale lor care-mi pareau mai ingrijit lucrate, ii intrebam ce oare vor sa spuna prin ele, pentru ca totodata sa si invat cate ceva de la ei.

Imi vine tare greu sa va spun adevarul, cetateni, totusi el trebuie spus : intr-un cuvant, aproape oricare dintre cei de fata ar fi putut vorbi mai bine decat ei, despre lucruri pe care ei insisi le facusera.

Mi-am dat seama astfel in scurta vreme si despre poeti, ca nu din intelepciune fac ceea ce fac, ci printr-o inzestrare fireasca si sub puterea inspiratiei, intocmai ca profetii si talcuitorii de Oracole ; caci si acestia spun multe lucruri frumoase, dar de fapt nu stiu nimic din ce spun.

Am vazut ca poetii sunt si ei intr-o situatie asemanatoare, si totodata mi-am dat seama ca, din cauza darului lor poetic, isi inchipuie ca in general, nimeni nu e mai intelept decat ei, ceea ce nu-i adevarat.

Si de acolo am plecat deci convins, cã eu ii intrec in acelasi fel ca si pe oamenii politici.

( extras din Antologie Platonicianã, Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologiile Humanitas, 1996 )