Credinta si societatea : Cotignac. What goes around comes around
Astazi, pe FB, Cheryl a postat un citat motivational de pe o pagina FB al carei titlu mi-a placut si anume : “What goes around comes around”, sau de la cauza la efect.
Zilele trecute pe facebook, pagina consacrata aparitiei Fecioarei Maria de la Salette sau Notre Dame de la Salette, mi-a postat un anunt spre o Conferinta despre Notre Dame de la Salette daca nu ma insel ( pe moment nu am cautat-o, apoi nu am mai gasit-o ) tinuta de Sr Elisabeth si de un parinte sau frate, ocazie cu care am gasit adresa web a radioului “Radio Espérance, Présence Catholique sur les ondes” ( radio-esperance.net ) pe care l-am ascultat astazi ceva mai mult.
In ultimul timp am vazut si cateva filme documentare realizate de KTOTV.com care mi-au placut foarte mult.
In fapt, despre Televiziunea Catolica sau ktotv.com aflasem mai demult, de pe blogul Parintelui Laurentiu, paxlaur.com, un blog care imi place foarte mult si pe care il citesc, el recomandase televiziunea catolica Katéo inca de mai demult.
Atunci cand am aflat despre Katéo mi-am notat adresa ei, insa dupa aceea mult timp nu m-am uitat pe acest site, desi l-am deschis o data de curiozitate, mi-am spus cã cel putin aspectul este foarte frumos, dar pesemne ca acolo francezii discuta despre realitatile din Franta si deci, cu care este putin probabil sa ne intalnim sau sa avem de-a face.
Pe de alta parte, in societatea de azi, necredincioasa, mi se parea ca este un alt site printre altele care discutã despre o credinta in care nu mai crede nimeni.
Dupa mai multe, multe luni de zile, nici nu mai stiu cum exact, dar am inceput sa privesc pe Katéo, ah, da, totul a pornit tot de pe pagina de facebook, Katéo mi-a postat un anunt despre o emisiune cu titlul “Un cœur qui écoute” si nu stiu cum, dar titlul m-a facut totusi curioasa, mi-am spus imediat “Mai exista astazi vreo inima sa asculte ?”
Dupa aceea, a doua zi poate, am deschis pagina Katéo si asa se face ca am inceput sa urmaresc programul Televiziunii Catolice, insa cel mai mult mi-au placut filmele documentare.
Insa Katéo a reusit o minune cu mine, si anume sa ma faca sa citesc si sa ascult din nou limba franceza.
Dupa cativa ani in care am fost dezamagita de munca alaturi de sau cu cetateni francezi la Bucuresti, dezamagita si de logodna mea din trecut si, cum s-ar spune, de cei pe care i-am cunoscut in trecut si au fost cetateni francezi, pur si simplu nu mai credeam ca vreodata voi mai acorda atentie limbii franceze.
Astfel am reluat, gratie Katéo, lectura in franceza, care in fond imi este necesara si pe care o abandonasem si imi place ca putem si vedea si asculta emisiuni sau documentare, in cele din urma, din lumea intreaga.
Si mi se pare, privesc cu uimire si ma intreb care poate fi azi viata catolicilor si credinciosilor francezi, intr-o lume din ce in ce mai lipsita de credinta, in care multi au ramas credinciosi pentru ca au fost botezati de parinti cand s-au nascut : si atat.
Si mi se pare, de cate ori deschid Katéo, de cate ori vad documentare despre locuri de pelerinaj, locuri in care in timp, a aparut Fecioara Maria sau a aparut Sfantul Iosif, mi se pare ca traim in lumi paralele.
Daca deschizi presa zilei si citesti macar titlurile articolelor din ziua respectiva, in Romania sau in Franta, daca, dupa aceea, deschizi Katéo, iti vei spune ca intr-adevar sunt lumi paralele.
In ce priveste facebook-ul, la inceput, cand am intrat in trecut pe facebook, am avut norocul ( nu mai stiu cum ) sa cunosc un grup de rugaciune al Parohiei Romano-Catolice Campulung-Moldovenesc, in care m-am inscris si acolo am cunoscut cateva persoane catolice foarte credincioase.
NU credeam ca in Franta mai pot exista inca oameni credinciosi, de toate varstele, dar am vazut ca oamenii merg in pelerinaje in locuri sfinte si se roaga, atat cei foarte tineri ( Pellevoisin ), cat si cei mai putin tineri.
Tinerii mai merg si la Cotignac unde s-au aratat Fecioara Maria, in fapt Maica Domnului, si Sfantul Iosif.
Si foarte multi dupa aceea, se intorc si ii multumesc Maicii Domnului sau ii multumesc Sfantului Iosif pentru ca le-a ascultat rugaciunea si le-a indeplinit dorinta, aducand sau oferind un Ex-Voto ( adica o placuta, un tablou, sau un obiect care se suspenda intr-o biserica, pe peretele unei biserici, in urma unei cereri, a unei dorinte ) pe care multi scriu simplu : “Multumesc”.
La Cotignac merg multi tineri care nu pot avea copii, dar isi doresc sa devina parinti, si, se spune, Sfantul Iosif le daruieste un copil negresit, dupa acel pelerinaj, astfel incat copiii care se nasc dupa ce parintii lor au vizitat acele tinuturi, se numesc “Bébé(s) Cotignac”, adica “Bebe Cotignac”.
In film se precizeaza totusi ca este vorba de soti care din punct de vedere medical nu sunt sterili, sunt sanatosi, insa cu toate acestea nu pot avea un copil.
Cotignac este un satuc in Var ( departament francez din Sudul Frantei ) a carui denumire provine de la cuvantul “Coing” care inseamna “gutuie”, din limba franceza veche.
Locuitorii din acele tinuturi spun cu mandrie ca prin Sudul Frantei, prin Provence treceau inca primii crestini, preoti si calugari.
Astfel, pe 10 august 1519, unui taietor de lemne pe numele sau Jean de la Baume, pe muntele Verdaille, i s-au aratat Fecioara Maria si pruncul Isus, Sfantul Bernard de Clairvaux ( un sfant foarte cunoscut ), Arhanghelul Mihail si Sfanta (E)Caterina din Alexandria ( martira ).
Fecioara Maria i-a spus taietorului de lemne sa mearga sa isi anunte edilii sa construiasca o biserica in acel loc si oamenii sa vina acolo in procesiune pentru a obtine harurile ( darurile, “les grâces” ) pe care Fecioara Maria vrea sa le acorde credinciosilor.
Asa s-a nascut Notre Dame de Grâces, sau Fecioara Maria ( Maica Domnului ) a Harurilor, care nu a incetat niciodata sa acorde haruri, credinciosilor veniti in pelerinaj, in procesiune la ea, la Sanctuarul ei si sa o roage.
Pe 7 iunie 1660, un tanar cioban pe numele sau Gaspard Ricard, din Cotignac si-a condus turma pe Muntele Bessillon, intr-o zi foarte calduroasa si la un moment dat el ramane fara apa “dans sa gourde”, adica in plosca sa, si aceasta intr-un tinut arid, pietros, in care nu exista nicio sursa de apa.
Langa Gaspard apare insa un barbat care ii spune, simplu : “Je suis Joseph. Enlève ce rocher et tu boiras ! », adica «Eu sunt Iosif. Ridica aceasta stanca si vei bea ! »
Desi stanca era greu de urnit in mod normal chiar imposibil de urnit de catre o singura persoana, Gaspard resuseste foarte usor sa deplaseze stanca sub care descopera un izvor de apa.
Se spune ca, pe acolo a trecut o femeie cu copilul sau si i-a spalat fata copilului cu acea apa si dupa aceea copilul si-a recapatat vederea.
Asa s-ar fi descoperit ca acel izvor, acea “font », “source”, sursa de apa sau izvor face minuni si vindeca.
Faptul ca astazi, mai exista tineri si oameni de toate varstele, dar mai ales tineri care se roaga si care obtin ceea ce isi doresc de la viata, prin rugaciune, trebuie sa spun ca m-a impresionat puternic.
Eram convinsa ca asa ceva nu mai exista.
Pe de alta parte, de cand ma uit la documentarele Katéo, am avut ocazia sa aud oameni care nu mai erau foarte tineri dar care explicau ca motivul pentru care au facut pelerinajul respectiv, a fost faptul ca aveau multe pe suflet, oamenii asemuiesc “cele de pe suflet” cu un sac sau rucsac greu pe care il simt in spate.
Si ei simt nevoia sa isi ia de pe umeri, din spate, aceasta povara.
La sfarsitul pelerinajului ei se simt mult mai bine.
Nu stiu cati oameni la noi in tara spun ca ceea ce au pe suflet ii apasã sau ca simt povara in spatele lor, a faptelor lor, eu personal nu am auzit pana astazi pe nimeni sa isi regrete faptele, aproape ca pot spune faptele neplacute sau chiar rele.
Intotdeauna m-am intrebat cum au curajul sa se impartaseasca, pentru ca este o credinta a mea, o parere aceasta, eu nu cred ca oamenii cand se spovedesc spune chiar tot ce au facut.
Sau spun cu multa “normalitate”, adica fara parere de rau, fara remuscare, atata cat spun.
Daca ne gandim, dupa aceea, ei se impartasesc cu Trupul si Sangele, cu painea si vinul administrat in lingurita, pentru ca ortodocsii asa se impartasesc cu paine si cu vin.
Intr-adevar, pot spune ca in mod normal ar trebui sa iti fie chiar frica sa nu spovedesti totul, pentru ca apoi, preotul sa iti dea dezlegarea cu pacatele pe care le-ai ales tu spre a le destainui, dar nu pe toate, si dupa aceea inca, preotul sa te impartaseasca, cum se procedeaza la noi la biserica, de multe ori la usile altarului.
Trebuie sa ai mult curaj sau inconstienta in acest caz.
Si cum am spus, eu una nu cred ca oamenii sa spuna chiar toate faptele lor rele sau neplacute.
Pentru ca trebuie ca le vine foarte greu.
Imi amintesc cand in 2010 imi lucram referatele pentru masterul de stiinte penale, la psihologie judiciara, cu privire la marturie, am gasit un citat care spunea cam asa : “ Adevarul vã va face liberi, dar mai intai vã va face [ sa va simtiti, sa fiti ] mizerabili [nenorociti] ”.
Si atunci, pe cale de consecinta, m-am gandit adesea, mai intai pentru cã este o tema ce priveste credinta de fiecare zi, dar si pentru cã am invatat despre Mãrturie pe tãrâmul Dreptului la psihologie judiciara, ca unui om ii vine foarte greu, ii e chiar cu neputinta sa isi spuna pacatele cele mai urate, mai dureroase, mai grele.
Apoi, inca mai demult, am citit o rugaciune in cartea cea mica de rugaciuni, singura ramasa de la bunica mea paterna Teodora ( Feodosia Sestocenco ) Marcov, dar o rugaciune care m-a impresionat puternic si mi-a confirmat ceea ce gandeam in sinea mea, anume ca nu este intelept sa te spovedesti cu superficialitate, sau pentru ca “asa dã bine” la biserica, asa se procedeaza.
Si pentru ca am amintit aceasta rugaciune, in speta e vorba de doua rugaciuni, am sa extrag din ele ceea ce m-a impresionat mai puternic, si anume, in Rugaciunea Sfantului Ioan Damaschin, una din Rugaciunile Inainte de Sfanta Impartasire ( asa scrie in cartea de rugaciuni din 1942 ), sfantul Ioan Damaschin se ruga inainte de a primi impartasania astfel :
“Inaintea usilor casei tale stau si nu ma departez dela ganduri rele, ci tu, Hristoase Dumnezeule, [...], deschide-mi indurarile iubirii tale de oameni si ma primeste pe mine cel ce vin si ma ating de tine, ca pe femeia pacatoasa si ca pe ceeace ii curgea sange ; [...]. Iar eu, ticalosul, cu totul intreg trupul tau cutezand a-l primi, sa nu fiu ars ; [...]. “
Iar a doua face parte cred ( are doua parti despartite printr-o steluta * ) din Rugaciunea Sfantului Ioan Gura-de-Aur si spune asa :
“Iata, ma apropiu catre Dumnezeiasca Impartasire.
Facatorule, sa nu ma arzi cu impreunarea ;
Ca tu esti Foc carele arzi pe cei nevrednici.
Ci ma curateste de toata spurcaciunea”.
De aceea, a te impartasi mi se pare un moment foarte impresionant, puternic, desi a ajuns sa se realizeze aproape automat.
Ma intreb adesea ce se intampla cu oamenii care nu ii spovedesc totul preotului si care dupa aceea primesc painea si vinul sfintit, adica se impartasesc ?
Ce li s-a intamplat in viata ?
Am auzit odata pe cineva spunand ca i-a mers mai bine dupa ce s-a impartasit, dar se referea la copilul sau, era o mama care spunea acest lucru, iar copilul era un adolescent care nu avusese timpul sa aiba pacate.
Astfel, poti sa le spui colegilor, prietenilor ce doresti, parintilor chiar, sau sa nu le spui, dar cand te pregatesti sa primesti chiar Trupul Domnului cum procedezi ?
Mi-a placut foarte mult, documentarul realizat de Katéo despre Aparitia Fecioarei Maria de la Pellevoisin, pe care l-am vazut mai demult putin.
Aici m-a impresionat faptul, dar m-a incantat in acelasi timp, ca o tanara i-a scris Fecioarei Maria cand era bolnava si Fecioara Maria i-a aparut si a vindecat-o.
Dar multi credinciosi au fost uimiti ca ea i-a scris Fecioarei Maria, lucru care se pare, pana atunci nu se mai intamplase.
Si totusi, e simplu : Isus insusi ne spune sa stam de vorba cu el si sa ii spunem toate bucuriile, durerile, dorintele noastre, pentru noi, pentru alti semeni de-ai nostri, si sa Il iubim, sa Il adoram, deci sa ii spunem si iubirea noastra pentru El.
In acest context, cum sau de ce sa nu ii scrii Fecioarei Maria sau lui Isus ?
Cand ma gandesc, in general, francezii aveau obiceiul sa scrie scrisori, chiar in familie, ei isi scriau unul altuia.
Exista si carti de rugaciune care scriu acelasi lucru : lui Isus sa ii spunem tot ce avem pe inima.
Cred ca, atunci cand esti credincios, atunci cand ai obiceiul sa te rogi, in fapt, se petrec mai multe miracole pe care nici nu le observãm.
Sau poate ca uneori, totusi ne dam seama de cate ceva in jurul nostru.
Revenind la filmele documentare pe care le-am vazut in ultimul timp, ei bine acestea au fost : in cadrul emisiunii ktotv.com “Hors les Murs”, “Robert Schuman, Sainteté et Politique”, in cadrul filmelor documentare « Le Père Jules Chevalier”, cel care a spus ca oamenii cand scriu, mai intai sa scrie “Aimé soit partout le Sacré-Cœur de Jésus ! », adica « Iubita sa fie peste tot Preasfanta Inima a lui Isus » si care la sfarsitul vietii a fost in mod concret dat afara din casa cu sprijnul Politiei, pentru ca se schimbasera vremurile si era o chestiune de orientare politica.
Apoi in alta zi am vazut filmul despre Sfantul Iosif, pe urmele acestuia, “Saint Joseph Au nom du Père”, “Sfantul Iosif In numele Tatalui”, in categoria “Vidéo(s)”, si apoi in categoria “Les plus vues”, adica “Cele mai vazute”, si dupa aceea in sfarsit, filmul cu titlul “Cotignac”, despre locul unde s-au aratat Fecioara Maria si Sfantul Iosif, un film difuzat de Katéo la 30 decembrie 2011.
Uneori, cand deschid pagina Katéo mai prind cate o emisiune in direct si ma opresc sa o ascult, cat prind din ea.
Asa se face ca intr-o zi ( pe 21 septembrie 2013 ) am dat peste un documentar difuzat atunci in direct despre “Kazakhstan : L’Eglise... “, unde era vorba despre deportarile ce au avut loc, chiar inainte de inceperea razboiului, cand din Ucraina au fost deportati in stepe oameni.
Apoi, dupa povestirea trecutului, a Istoriei acelor locuri, in cea mai mare parte a documentarului, se ajungea si la timpul actual, prezent si se spunea ca majoritatea locuitorilor sunt musulmani, urmeaza apoi, numeric vorbind, ortodocsii si ei sunt urmati de catolici.
Iar despre Catedrala ( catolica ) din Astana si cu privire la dioceza ( eparhia ) din Astana se spunea ca “are dimensiunea Italiei”.
Daca dioceza din Astana are dimensiunea Italiei .... !
In Kazakhstan traiesc 130 de nationalitati si etnii, iar in 1991 si-au castigat independenta.
Documentarul vorbea despre preotii care au fost pe acele plaiuri, despre problema credinciosilor care nu aveau voie sa mearga la slujbe, erau interzise slujbele, botezurile, si oamenii se ascundeau, caci unii au avut curajul sa tina slujbe in casa vreunuia dintre ei, unde, ce-i drept, nu au fost scutiti de prezenta autoritatilor.
Un pamant imens, stepa, fara niciun copac, niciun arbore pe kilometri intregi, pe care ii strabat credinciosii catolici cand merg in pelerinaj, si acesta, pelerinajul e simplu : cat vezi cu ochii stepa si iar stepa, pamant intins, ses, fara o floare, fara un copac, fara nimic la orizont, decat iarba pe jos si spunea un preot ca ar exista tufisuri, insa cat au filmat nu am prea remarcat.
Totusi, si acolo au exista in perioada comunismului lagare, astfel a existat lagarul de la Karlag, unde, in timp, pe etape, au fost internate mai intai femeile, dar nu orice femei, ci anume femeile membre ale CC ( Comitetului Central al partidului comunist ) si in plus, ele erau sotiile unor “dregãtori”, barbati cu functii, comunisti, cand acestia nu pastrau un secret de Stat ei erau imediat impuscati si tot imediat, sotiile lor erau duse in lagarul de la Karlag.
Apoi, in acel lagar au fost internati oameni de stiinta si profesori.
Intr-o etapa ulterioara, in acelasi lagar, la Karlag au fost internati preoti, calugari, episcopi.
Am notat numai cateva cuvinte cand am privit filmul si daca imi “descifrez” corect notitele, atunci acesta a fost cazul preotilor Joseph Keller ( in 1936 ? ) si Vladislav Bucovinski care ar fi muncit si in minele de carbune la o adancime de 20 de metri, astfel el s-a imbolnavit si mi se pare – nu am notat – s-a spus ca suferea cu picioarele si avea picioarele negre.
Preotul acesta, Bucovinski a fost condamnat la 10 ani de munca fortata, plus alti 3 ani, iar in 1955 i s-a propus sa fie repatriat dar el a refuzat.
Preotul Bucovinski a lucrat apoi, caci trebuia sa munceasca, ca gardian ( paznic ) de imobil.
Totusi, cred ca suferintele lui nu s-au incheiat aici.
In 1962, din Lituania sosesc primele Surori ( maici ) in Kazakhstan.
Pe vremea cand credinciosilor le era interzisa credinta si nu aveau preoti se vorbeste despre “L’Eglise de Catacombes” si despre preotii care soseau in secret din Polonia.
Primii oameni deportati din Ucraina si care au facut o calatorie extrem de lunga pana in stepa, unde au fost obligati sa ramana, au spus ca le-a fost ingaduit sa plece din casele lor cu numai un bagaj de 25 – 40 de kilograme, iar cand au sosit pe noile plaiuri nu aveau de niciunele si le-a fost deosebit de greu.
In anul 1981 a sosit un preot nou, nascut in Ucraina dintr-o familie poloneza.
Din pacate nu am luat prea multe notite si cum indoiesc o coala alba A 4 in doua cand scriu, nu mai stiu apoi unde continua notitele incepute si la cine anume se refera ele, asa incat ma opresc aici, mai ales ca nu numerotez paginile si scriu unde vad un spatiu alb.
In orice caz am retinut ca astazi in Kazakhstan credinciosii catolici fac Ore de Adoratie si se roaga sa aiba preoti, pentru ca, dupa cum se vede, problema a ramas de actualitate.
Tinuturile acelea, stepa, sunt foarte intinse, cat cuprinzi cu ochii si din fericire exista totusi iarba, verdeata, ma intrebam daca nu pot fi plantati copaci acolo, chiar nu se poate ?
Daca e sa ne gandim, planeta este foarte frumoasa, si totusi sa nu se poata face nimic, adica nu se pot insufleti chiar deloc aceste stepe ?
Intreaga planeta e frumoasa, insa trebuie sa recunosc ca am experimentat o senzatie daca pot spune asa, cred ca se poate, cand am sosit in 1992 pentru prima oara la Chisinau.
Ei bine, cand am ajuns acolo, pentru ca orasul e foarte frumos – cu rezerva si sublinierea ca e frumos cum poate fi un oras construit in stil comunist, insa el are si natura, parcuri – pot spune ca se simte dintr-o data o mare schimbare a peisajului, in jurul tau, intregul peisaj este vast, intins, parca respiri altfel.
Si totusi, Chisinaul nu este un oras chiar nordic, insa fata de Romania, este la Nord, cel putin eu compar cu Bucurestiul situat in Sudul Romaniei noastre.
Dar, iata, mi-am spus eu, mai degraba simti pana sa spui sau sa iti spui ceva – si in Maramures este Nord, este nordul Romaniei si este o zona nordica si totusi am fost in Maramures in 1999 cu Roland Pasteur si nu am simtit ce am simtit la Chisinau.
Maramuresul desigur e frumos, am spus ca dupa mine cel putin, toata planeta e superba, dar nu simti acele spatii intinse, largi, mari, deschise, vaste, asa cum se simte imediat la Chisinau.
La Chisinau exista si un parc cunoscut numit Stefan cel Mare si acolo vegetatia, copacii, iarba, lacul, are si lac, toate sunt de proportii mai mari, mai vaste, mai inalte, daca este sa compar cu orice parc din Bucuresti, sau cu vegetatia din Romania in general.
Si, nu stiu de ce, dar acolo in acele tinuturi asa de intinse, ai senzatia ca Cerul este mai apropiat de Pamant, parca Cerul se indreapta si vrea sa atinga Pamantul, este o senzatie incredibila, minunata, abia atunci parca constientizezi, simti Planeta pe care traiesti.
Intr-un alt plan, adica dincolo de descrierea peisajului in sine, s-ar putea ca, intr-adevar sa existe ceva deosebit.
Odata, am citit intr-o revista sau ziar, nu mai stiu unde, un articol despre o zona geografica din Rusia unde din cauza atmosferei, locuitorii manifesta sau ar manifesta anumite capacitati numite de noi astazi, paranormale.
Se spunea cred, ca mai ales capacitatea telepatica este crescuta.
De cand ma stiu, mie mi-a placut Bucurestiul.
Dar eu cred ca am intotdeauna un atasament fata de locul unde se nimereste sa ma aflu, asa cum am nimerit prin nastere la Bucuresti.
Imi amintesc ce durere am avut in suflet in ziua in care am plecat din apartamentul nostru din Constantine, din Algeria, in 1976.
Si in ziua aceea, ca si cum nu eram destul de trista, desi ma bucuram sa vin acasa la Bucuresti unde erau si bunicii si ei traiau pe atunci ( mai putin bunica Teodora Marcov pe care nu am cunoscut-o niciodata ), tata m-a luat in sufragerie, el care nu se ocupa anume de mine, de mana si m-a dus langa ferestrele largi ale balconului nostru mare dincolo de care, iata, in mod ciudat nu aveam o priveliste chiar speciala, era un teren oarecum pustiu, “viran”, si la o distanta se vedea un alt bloc, insa unul mai lung si mai scund ca al nostru, cred ca asa erau construite, desi aveau 4 etaje si unul si altul ( dar al nostru era inalt, si cel din fata lung si scund ), la parterul carora existau niste magazine.
Pe acel teren pustiu, pe care nu prea era iarba cam deloc, uneori, algerienii sarbatoreau cate o nunta, se asezau acolo si cum era traditia la ei la nunta impuscau din flintã ( un fel de pusca ), in sus.
De bucurie.
Femeile algeriene care aveau calcaiele unse cu hena rosie, semn de eleganta, de ingrijire, dar si de sarbatoare chiuiau de rasuna Cerul.
De altfel, pentru sarbatori in general, femeile isi dadeau cu hena pe pãr si palme.
Bratari de aur, clinchet de bratari subtiri de aur la gleznele lor goale, si picioruse rosii, cu calcaie portocalii, clinchet de bratari la incheieturile mainilor si inele chiar si la picioare, si casatoria, mai exact petrecerea era in toi, cu mare veselie.
Se manca carne de oaie, de berbec.
Tata mi-a spus, cred ca a vrut sa aflu ca plecam pentru totdeauna de acolo, “Olivia, aici ai crescut tu patru ani de zile, aici am stat noi, aici te-ai facut mare, dar acum trebuie sa plecam de aici !”
Si tata pe atunci nici nu imi prea dadea atentie mie, care eram obisnuita ca numai mama vorbeste cu mine si se ocupa de mine, tata era ocupat sa isi invete in franceza cursurile de matematica pe care le tinea la Université des Sciences.
Era deci un eveniment, ceva deosebit, ca tata sa se aplece la inaltimea mea, sa stea pe genunchi si sa imi spuna ca trebuie sa imi iau ramas bun de la casa noastra, adica de la apartamentul nostru.
Si atunci am descoperit ca despartirile ma dor foarte puternic.
Cred ca am presimtit, am stiut ca o perioada si una frumoasa si pasnica din viata mea s-a incheiat.
Si, din pacate, asa a fost.
De aceea spun, planeta intreaga este o splendoare.
Mie si desertul Sahara mi-a placut.
De fapt, nu numai mie, imi amintesc cum romanii din comunitatea noastra a romanilor, povesteau pe masura ce vizitasera, ca au fost in vacanta in Sahara.
Toata lumea se bucura ca a fost in Sahara.
Prin urmare ne-am dus si noi in Sahara cu mare bucurie.
De acolo sau poate din Tunisia, vecinele noastre românce isi cumparasera un colier alcatuit din bucati din lemn parfumat de ambra si bucati de chihlimbar galben-portocaliu ; bucatile alternau, o bucata din ambra neagra si o piatra galbena sau portocalie din chihlimbar.
Lemnul de ambrã mirosea imbatator.
Asa cum un Rozariu la capatul sau are Crucea, acel colier avea o Mânã cu degetele intinse, lipite si orientate in jos, o mânã din ambra neagra si parfumata.
Cat priveste Crucea, algerienii aveau si ei Crucea Sudului, mai ales din argint si numai cred, emailat, lucrat cu email galben, verde, albastru si cu una sau cateva pietre eventual de culoare rosie, mate.
Iar in Sahara e acelasi lucru : spatiul este intins, insa nu simti ce simti la Chisinau, si nu e un spatiu atat de intins ca la Chisinau, cat vezi cu ochii sunt dune de nisip auriu si intre ele Trandafirul Desertului, pietre modelate de vanturi, din nisip.
Pentru ca, daca ziua este extrem de cald, noaptea e un frig de crapa pietrele sau se intareste nisipul.
Intre dune in oaze poti gasi tufisuri verzi de vegetatie, destul de sarace uneori, si in continuare nisip pe care apare inaltat cate un cort care este un Hotel dintr-o oaza sahariana.
Acolo poti bea un suc, despre care se spune, nu am incercat, ca este plin de nisip care se lasa la fundul sticlei, sau un ceai.
Exista insa si hoteluri construite din piatra.
Totusi, senzatia pe care am avut-o in 1992 la Chisinau nu am avut-o in Europa si nici in Africa.
Si cred ca asa de frumos este numai pe continentele si in tarile foarte intinse cum sunt putine pe glob, precum America de Nord, unde se afla Canada si SUA si Alaska, apoi Rusia cu Siberia, care pana la muntii Urali daca imi amintesc lectia de geografie din scoala este socotita in Europa si dincolo de care este in Asia, e un fel de a spune, caci se intinde pe aproape toata Europa, si Australia.
Tot atatea tinuturi splendide, fie la Nord unde e frig, fie in Australia cea atat de calda.
Picturile rusesti din albumele cu reproduceri ( se gaseau inainte de 1989, in 1990 la Bucuresti de cumparat ) ne arata o vegetatie si peisaje intinse si vaste si foarte frumoase.
De fapt, rusilor le-a placut citeam eu in romanele rusesti, Rusia, cu toate ca, e corect sa o spunem le placea si in Occident.
Sfantul Serafim din Sarov se ruga in pustia Sarovului, asa cum scrie in Acatistul sau, dar aceea era o regiune plina de paduri cu copaci inalti, drepti, subtiri mai degraba, cel putin fiind foarte inalti, acesta este efectul vizual produs, ca sunt subtiri, unde cred ca si azi rasuna rugaciunile sfantului.
Apoi, in urma cu catva timp am vazut un alt documentar pe Katéo despre Insula Valaam, un teritoriu pe langa malul lacului Ladoga, la randul sau lacul acesta fiind situat in Nordul Rusiei, langa Sankt-Petersburg, in fine pentru noi, pentru mine inseamna in Nordul Rusiei.
Cand, brusc, vine primavara, vegetatia invie cu o vigoare neasteptata, bogata, plina, generoasa, verde, inalta, sunt si flori chiar si este un colt de Rai.
Intr-adevar insa, iernile sunt lungi, iar lacul inghetat.
Ceea ce iarasi m-a atras pe mine mult cand e vorba de frumusetile naturii a fost si este apa.
Pentru ca in Algeria mergeam la Skikda ( port in Algeria la Marea Mediterana ) si la Colo, un satuc in fond la Marea Mediterana, mi-a placut foarte mult marea.
Marea Mediterana cu vegetatia inconjuratoare, arbustii cu flori exotice pentru noi, leandrii si nu numai, o bogatie de culori de alb, rosu, roz fuchsia intens, galben eventual.
Interesant mi-am spus eu in 1999 cand am fost in Franta, lui Roland Pasteur ii placeau Mimozele galbene, sunt mai degraba crengute de flori galbene, crengute si nu chiar flori cu tija verde subtire.
Dar sunt pline de flori galbene de un galben intens, ai spune parca usor fosforescent.
Nu imi aminteam ca in Algeria sa fi vazut mimoze.
In Alger, capitala Algeriei exista o Gradina Botanica superba, care ii ramasese in memorie mamei mele, mai ales datorita felului in care era construita.
Din Gradina Botanica, coborai usor, asa era terenul, asa era construita, si in fata ta aveai Marea Mediterana, gradina dadea direct in Marea Mediterana, aveai senzatia ca de pe sol vei intra direct in apa, asa se vedea de la o distanta oarecare.
( Totusi, din cate imi amintesc, nu cred ca dadea efectiv in mare gradina )
Iar Gradina era plina de flori si vegetatie mediteraneana.
Era superb.
Astfel incat, caldura Soarelui, florile, verdeata, nisipul, portul, si apa sunt pentru mine amintiri foarte frumoase.
Iar apa energizeaza, apa are puteri miraculoase, apa da energie, vigoare, ajuta gandirea, invatarea, da mai multa suplete si iti da noi forte.
Ai impresia ca energia este inepuizabila.
Numai ca, din pacate, in ce priveste apa, in Romania din prea mare dragoste de apa in general, am ajuns sa fac chiar reumatism, si din cauza frigului care era inainte de 1989 dar si in anii urmatori.
Asa incat, daca ai totusi grija sa nu racesti, apa este un miracol, un izvor de sanatate si energie.
In plus, este si foarte frumos.
Unde este mare si este un port este foarte frumos, portul de la Skikda era foarte frumos, insa plaja era mai incolo nu in port si plina de bucati negre de gudron alaturi de scoicile mari, albe, sidefate, albe-beige pe care le strangeam pe atunci in anii 1972 si urmatorii.
Dupa o zi la Skikda reveneam acasa la Constantine, plina de nisip peste tot, plina de gudron si cu o galetusa de nisip plina cu scoici.
Iar plaja pe care numai noi, cei cativa romani faceam plaja, caci algerienii nu mergeau la plaja, asa pustie, parea mai mare si era numai soare, apa si nisip cald.
O minunatie !
Simteai ca toata lumea este a ta.
Am avut ocazia sa revad putin de tot Mediterana, tot pe Katéo, cand am vazut un alt documentar despre Notre Dame D’Afrique, sau Fecioara Maria care ii ocroteste pe algerienii care au plecat din Algeria, care sunt catolici si care de vreo 50 de ani de acuma traiesc in Sudul Frantei.
Ceea ce este insa suparator, este faptul ca tarile, Statele sunt inca prea lipsite de libertate si desi in teorie se poate circula liber, in realitate exista destule inconveniente.
Daca tarile nu ar mai fi atat de cramponate in politici nationaliste, nu s-ar mai ocupa sa ridice bariere intre oameni si tari, nu ar mai baga frica si groaza in oameni, incat ei ajung sa se respinga si sa se teama unii de altii, dupa cum fac parte dintr-o tara sau alta, cred ca s-ar trai mai bine pe planeta noastra si nu ar mai fi necesare atatea sedinte si reuniuni care sa puna la cale fel de fel de politici de austeritate.
In fapt, la ora actuala, Statele prin aparatul de Stat, sunt inca foarte represive, intolerante, forta coercitiva a Statelor despre care invatam la Drept, apasa inca cu multa putere asupra noastra a oamenilor si cetatenilor.
Poate pentru ca multi oameni sunt impatimiti de politica, altii sunt impatimiti sa aiba avantaje, dreptul la libera circulatie de exemplu, bani cat mai multi si sigur, numai pentru ei si astfel se inroleaza in fel de fel de Servicii.
Astazi “Historia.Ro” mi-a trimis in Newsletter-ul ei, un articol despre “Cum s-au nascut si au aparut spionii”.
Istoria spionilor.
Acuma, spionii sa ma ierte Dumnezeu dar sunt ticniti rau sau ticniti bine.
In plus dezvolta si boli profesionale.
Si, pentru ca ei sa aiba de munca, un salariu bun si sigur in fiecare luna si alte avantaje, prefera ca oamenii, cetatenii, cei mai multi sa fie tinuti in niste chingi care ii limiteaza.
Pentru ca, sa fim sinceri e mai greu sa muncesti, nimic nu e asa de usor, decat sa te plimbi, sa urmaresti sau sa asculti telefoanele si sa citesti sau sa intrebi ce face unul sau altul.
Dupa atata urmarire insa, oamenii o duc tot rau, discriminarea, persecutiile nu au disparut, iar serviciile secrete care asculta totul, tac si isi incaseaza salariul.
Pana cand Dumnezeu va vrea sa schimbe situatia.
Nu cred, ma indoiesc sincer ca vreun ofiter de informatii interne sau externe a aparat vreodata un cetatean sau interesele lui, acesti oameni platiti din bugetul Statului prefera formula mai abstracta si mai ambigua si sa spuna ca ei apara Statul, vezi bine, ce este Statul ? Nu cumva sunt cetatenii Statului aceia care alcatuiesc Statul ?
Am o vecina in bloc, draga de ea, mi-a mancat zilele in ultimii ani, nu stiu de ce am suparat-o eu pe ea, pentru ca in 1999 am plecat putin in Franta.
Si fiul ei, mi-a spus ea, ar fi, o fi fiind nu zic ba, ofiter SIE adica in Serviciul de Informatii Externe.
Eu nu credeam ca pot exista astfel de oameni care sa fie ofiteri.
Daca mi-ar fi spus ca lucreaza in alta parte, ar fi fost mai de inteles.
Odata, o vecina de la acelasi etaj cu aceasta vecina din bloc a noastra ( acea vecina a raposat intre timp, avea si o varsta ) a intrebat-o ce ii mai face feciorul, fiul.
Iar vecina noastra ca raspuns s-a uitat la ceasul de la mana si a exclamat : “Ah, la ora asta a aterizat la Orly ( in Franta ) !”
Sigur ca ne-a venit sa radem.
Daca la inceput vecina a fost foarte amabila si parea Ok din cap pana in picioare, brusc, ea si-a schimbat atitudinea la 180 de grade, ceea ce nu e semn bun niciodata si a inceput sa se ia de mine, mai ales cand era in fata blocului, pe langa bloc, ea isi plimba cainii si de aceea o intalneam adesea cand intram sau ieseam din bloc.
Chiar si noaptea iese cu cainii si de multe ori, trebuie sa recunosc ca are curaj, cate un bun cetatean se ia de ea, si ea ii raspunde cu acelasi limbaj : “Hai du-te-n m....i (cu referire de la decedati, raposati) m. -... “.
De multe ori m-am intrebat cum de nu ii e frica sa le raspunda asa unor bravi cetateni din fauna bogata a Bucurestiului, dar am impresia ca ii place sa fie la acelasi nivel lingvistic cu acestia.
Intr-o seara, mi-a fost chiar frica ca niste tineri se vor lua rau de ea, si ma pregatisem sa ies la balcon si sa le spun ceva, sa o lase in pace, dar in acelasi moment tinerii s-au potolit ca prin farmec.
Da, Muma lui Stefan cel Mare sau Muma unui Ofiter SIE in anul de gratie 2013 la Bucuresti.
Romanii spun la ora actuala o alta vorba : “Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul”.
Tara e frumoasa ca peisaj, dar pacat de oameni.
Ce sentimente patriotice au acesti oameni si au avut ani la rand se poate vedea din felul in care si le exteriorizeaza.
Patriotic e omul si cetateanul care se ia de un alt om si cetatean, patriotic e omul care imprumuta argoul strazii sau focloric dintr-o limba nescrisa, patriotic e omul care nu te suportã desi ii vorbesti rational, politicos, frumos, ba poate si tii la el la inceput.
Dar patriotismul din el iti raspunde lovind in tine cat poate.
Patriotismul sau bestia.
Cred ca in Romania sunt sinonime.
De altfel, multi patrioti din Romania, au ales sa fie patrioti in Canada, in SUA, in Franta, si in alte tari din Europa Occidentala.
Pana nu si-au facut ei un cuib in vreo tara libera si occidentala, sau mai libera decat Romania, ne-au innebunit cu sentimentele lor patriotice.
Cate unii au fost si prin Securitate, aici vegheau sa nu avem viata si drepturi si libertati si dupa 1989 la cativa ani cel mult, au decolat spre alte zari, in care sunt mai multi bani.
Doar nu erau sa ramana aici, intr-o tara fara drepturi si fara bani la care au contribuit din plin, ei primii stiau cel mai bine cat au muncit la aceasta stare de fapt si unde a ajuns biata tara si cum au exasperat oamenii.
In mod paradoxal in Romania raman cei care nu sunt sau nu urla ca sunt patriotici.
Iar toti cei care isi spun patrioti, nu stiu cum se face ca emigreaza spre tari din Lumea Libera.
Dar plecasem de la credinta si documentarele Televiziunii Catolice, si de la faptul ca traim in lumi paralele in ziua de azi cand ti se cere, tacit, sau direct, fie sa renunti la credinta, sa faci un Pact cu diavolul si sa ai astfel un loc de munca, fie sa ramai un credincios de care rad toti diavolii mai mult sau mai putin patriotici.
Mai mult, cred ca daca esti un om credincios nu esti socotit a avea prea mare cultura.
Cel putin aceasta este impresia pe care o am eu.
Iar cat ii priveste pe francezii de la Katéo, intr-o emisiune ei spuneau ca viata catolicilor, credinciosilor nu a fost niciodata usoara in societate si nu este nici astazi.
Si acum, despre Istoria Aparitiei Fecioarei Maria si a Sfantului Iosif de la Cotignac puteti citi aici Notre Dame de Grâces :
Despre Sfantul Iosif puteti citi si pe adresa Sanctuarului Saint Joseph de Bon Espoir d’Espaly :
www.josephbonespoir.org , aici gasiti si rubrica « Prières” unde veti intalni multe rugaciuni bune, sensibile, frumoase si utile catre Sfantul Iosif.
De asemenea, rugaciuni catre Sfantul Iosif gasiti si aici :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu