Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 2 )

Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 2 )

Alétheia, ca “stare-de-neascundere”, si orthótes, ca “rectitudine”, în interpretarea heideggerianã a “mitului pesterii”

Pe langa modalitatile examinate mai sus, Heidegger, in celebra analizã a “mitului pesterii” din cartea a VII-a a Republicii, mai scoate in evidenta una si nu tocmai neesentialã.

Anume – orthoteza ( Richtigkeit, rectitudinea si corectitudinea, in acelasi timp, dupa traducerea Kleininger-Liiceanu ).

In acest fragment esential al operei lui Platon, un fel de “punere în abis” a doctrinei despre adevãr, Heidegger depisteazã un clivaj inlauntrul conceptului grec de adevãr, clivaj care se va rasfrange asupra destinului insusi al filozofiei, mutându-l practic pe acesta, definitiv, in albia metafizicii.

Etimologic si originar, alétheia inseamna, pentru greci, “stare de neascundere” - .

“Neascunsul – spune Heidegger – determinã zona pesterii din mit.

Caci ce altceva este pestera subteranã decat un spatiu care, ce-i drept, este deschis in sine, dar care, in acelasi timp, ramane prins sub o boltã si, cu toatã existenta unei intrari, inchis de jur-imprejur prin pereti de pamant.

Inchiderea deschisã în sine a pesterii si ceea ce este înconjurat de ea, si deci ascuns, trimit totodatã la un spatiu exterior, la neascunsul care se întinde la suprafatã în luminã.

Esenta adevãrului, gandita originar grecesc in sensul lui alétheia – starea de neascundere raportatã la ceva ascuns ( deghizat si învãluit ), întretine o relatie esentialã cu imaginea pesterii asezate sub pamant”. ( Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucuresti, Ed. Politicã, 1988, pp. 188 – 189 ).

Prin urmare, pestera, ca “deschidere închisã”, ca “neascuns ascuns” sub pamant, este simbolul cel mai adecvat pentru “adevãr” asa cum îl intelegea gandirea filozofica greacã de pana la Platon.

Numai cã in povestea sa destul de vicleanã, Platon nu pune accentul atat pe “imaginea inchiderii create de bolta subterana si nici pe privelistea deschisului”, ci pe “rolul pe care il joacã focul, pe stralucirea focului si pe umbre, pe luminozitatea zilei si lumina soarelui si pe soare. Totul rezidã in stralucirea a ceea ce apare si in felul in care putinta de a vedea devine posibilã” ( idem, pp. 189-190 ).

Meditatia propriu-zisã vizeazã idéa, idéa care submineazã “neascunsul”, care emanã strãlucire si faciliteaza “ajungerea la prezentã”, adica tocmai la “esenta fiintei”.

Astfel neascunsul este conceput din capul locului si in exclusivitate ca ceea ce este perceput in perceperea unei Idéa, ca ceea ce este cunoscut ( gignóskein ) in actul cunoasterii ( gignoskómenon ).

Asadar abia cu momentul Platon, noein ( care in poemul parmenidian era identic cu einai, deci cu fiinta ) dobandeste relatia cu Ideea.

Astfel, alétheia, starea-de-neascundere ca esentã a adevãrului, isi pierde independenta ontologic-gnoseologicã devenind, in viziunea platonicã, “relativã la vedere”.

De aici putinta si necesitatea unei educãri a privirii, a unei paideía strans legate de subordonarea adevãrului ca stare-de-neascundere, Ideii, ca esentã a adevãrului.

Prin urmare privirea poate fi educatã, iar mitul povesteste, in fapt, tocmai etapele acestei “educãri a privirii” care constã în adecvarea ei la Idee.

Alétheia devine orthotezã, adica, intr-o formulare tarzie, adequatio intellectus ad rem.

Cã sensul lui alétheia s-a modificat profund ne-o dovedeste evolutia semanticã a antonimului sãu, láthos, care, in neogreacã nu mai inseamna “uitare” sau “ascundere”, ca la inceput, ci pur si simplu “eroare, gresealã”.

Pentru lucrarea de fata insa, mai importanta ( desi adesea trecuta cu vederea ) ni se pare urmatoarea afirmatie a lui Heidegger, facuta spre sfarsitul comentariului sãu : “Aceastã interpretare a fiintei ca idéa, care isi datoreaza preeminenta unei modificari a esentei lui alétheia, reclamã o privilegiere a privirii orientate spre idei.

Acestei privilegieri îi corespunde rolul jucat de paideía, de « formarea » omului.

Metafizica este guvernatã in intregime de stradania de a defini ce anume este omul si care este pozitia lui in mijlocul fiintãrii.

Inceputul metafizicii in gandirea lui Platon este totodata inceputul “umanismului” ( idem, p. 200 ).

Reinterpretarea adevarului ca orthotezã permite cunoasterea lui prin intermediul unei paideía.

Optimismul gnoseologic platonician, care va face o atat de lunga si uneori pernicioasa cariera in gandirea europeana, se situeaza intr-un contrast net cu “doctrina” socraticã despre adevãr pe care vom incerca s-o schitam in randurile urmatoare.

( extras din Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologie Platonicianã, Editura Humanitas, 1996 )