Sf. Liturghie de vineri searã, de la Catedrala Notre Dame din Paris, istoria si drepturile omului (actualizat, ora 20h50). Intre Arhipelagul gulagului ( o carte scrisa de Soljenitîn ) si Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Sf. Liturghie de vineri searã, de la Catedrala Notre Dame din Paris, istoria si drepturile omului (actualizat, ora 20h50)

Intre Arhipelagul gulagului ( o carte scrisa de Soljenitîn ) si Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Ieri searã am privit si ascultat Sfânta Liturghie televizatã si difuzatã de Catedrala Notre Dame din Paris si de site-ul Katéo ( ktotv.com ).

Pe pagina web a Catedralei Notre Dame de Paris se gasesc si pot fi descarcate ( downloaded, sau téléchargées ) si imprimate foile liturgice ale slujbelor, adica continutul acestora.

Pagina internet a Catedralei Notre Dame din Paris o gasiti urmand acest link : www.notredamedeparis.fr

De ce am ales sa ascult si sa privesc filme documentate, emisiuni, slujbe, vecernii sau laude, pe aceste doua site-uri mentionate mai sus ?

In primul rand pentru ca imi place mult viata crestina, imi plac slujbele, imi place credinta.

In al doilea rand, filmele documentare sunt foarte frumos realizate, nu mi-a venit sa cred ca intr-o epoca care debordeaza de filme nu tocmai reusite, mai pot exista filme din care sa poti afla ceva frumos si invata ceva.

In al treilea rand pentru limba franceza.

Pentru ca este o limba pe care am invatat-o de mica, a fost prima limba in care am invatat sa scriu si sa citesc, desi vorbeam acasa in familia limba romana, si aceasta pentru ca primul an de scoala l-am facut intr-o scoala catolica de maici catolice franceze, care defelul lor erau din regiunea Provence din Franta, din manastirile raspandite in Alpii francezi, in Estul, Sud-Estul Frantei, de exemplu din oraselul mic si cochet de munte, numit Gap.

Pentru ca o limba desi ai invatat-o, insa se intretine si este necesar contactul cu limba.

Pentru ca, de maniera generala imi plac limbile straine.

Nu in ultimul rand pentru ca din primii mei ani de scoala am invatat ca trebuie sa te comporti natural, frumos, cand spun “natural” ma gandesc acum ca trebuie in mod firesc ( natural ) sa intelegi ca nu esti singur pe lume, ca exista si alti oameni, din multe alte tari si ca oamenii sunt uniti prin credinta.

Cand esti la o varsta inca foarte frageda ti se pare normal, cum mi s-a parut mie atunci, sa fii dus la scoala si acolo sa descoperi care este clasa ta, asa cum si noii tai colegi / colege descopera : si impreuna am vazut ca eram din mai multe tari, proaspete eleve care abia descopeream scoala.

Insa la sosirea in anul 1976, in luna septembrie in Romania, unde a trebuit sa continui scoala, a fost un soc total.

Inca de cand am coborat din masina, masina pe care o aveam si care ne-a ajutat totusi ( desi ramanea uneori in pana, i se descarca bateria ! ) sa vizitam mai multe tari din Europa, chiar si din Nordul Africii cateva, de cum am pasit afara din masina exact in fata blocului unde si azi locuim, am vazut privirile nedumerite, mirate, pline de suspiciune, barbia lasata in jos, ochii intrebatori dar nu tocmai luminosi ai copiilor care erau adunati in fata batatorului de covoare, acela care multi ani a fost “plantat” in fata blocului nostru si de care ne agatam pe atunci, mai ales fetele de varsta mea care la scoala erau la clasa de gimnastica.

Diferenta era enorma si mi-am spus in sinea mea, desi eram inca mica, ca ceva nu e ok si ca nu va fi bine in Romania.

Adevarul este ca nici nu a fost, iar sa compar cu Algeria nu am cum.

Este interesant ar putea exclama unii, viata in Romania anului 1976 nici pe departe nu se putea compara cu viata din Algeria.

In Algeria am fost feriti de politica comunista, algerienii nu faceau politica, trebuia sa ii vezi, sa locuiesti in bloc cu ei, in cartier cu ei, sa ii ai vecini, colegi la scoala ca sa iti dai seama ca numai de politica nu se preocupau ei.

In schimb, auzisera de “Ceaucescu” sau inca “Ceocescu”, adica de Nicolae Ceausescu.

Cand ne vedeau, unii dintre cei care nu ne cunosteau – vecinii ne cunosteau – se opreau uneori si o intrebau pe mama privind spre ea, era asa de tanara pe atunci mama mea : “Germania ?” si aceasta intrucat mama a avut intotdeauna un par blond, foarte blond si care la varsta adulta capatase nuante de cenusa, acel blond cendré sau ash blond.

Erau uimiti cand auzeau ca suntem din Romania, si ne intrebau sec : “Ceaucescu ?”

In fapt, societatea era cosmopolita in Algeria anilor ’70, erau multi francezi, in primul rand si apoi oameni din toata lumea, si, dupa cum se vede, din tarile Europei Centrale sau de Est din lagarul numit comunist.

Erau oameni care temporar traiau in Algeria si din Asia, din  SUA, chiar din URSS, desi din acestia erau putini, ei erau totusi.

Multi au ales calea Occidentului, adica venisera in Algeria cu un contract de munca de cativa ani, care eventual putea fi prelungit, insa intr-o buna zi, intr-un concediu, intr-o vara, au plecat din Algeria insa nu spre tara lor de origine, ci spre o tara occidentala.

Unii au plecat chiar peste ocean, in Canada.

Erau romani ca si noi, erau si cehoslovaci cum se numeau atunci, acestia preferau Germania si in general cehii, cum ii numeam noi ( un termen general prin care ii desemnam in fapt si pe cehi, si pe slovaci ), cunosteau la perfectie limba germana, fiind atat de aproape de Germania.

Cehii erau mult mai deschisi si occidentalizati.

Cu toate acestea, românii care in acei ani au alcatuit o comunitate, comunitatea de români au fost si ei deschisi, naturali, firesti in comportamentul lor.

Pentru cei care nu au cunoscut anii comunismului ar putea parea ciudat cã insist asupra comportamentului.

Dar oamenii nu se comportã la fel, in functie de tara in care traiesc.

Iar faptul ca lumea era rupta in doua de comunism era evident, era atat de vizibil, numai cine era de rea-credinta nu remarca.

Este probabil ca unii romani au reusit sa se salveze de anii grei care au urmat in Romania, in special odata cu anii ’80.

Ii inteleg si pe cei care au ales sa plece si pe cei care, precum parintii mei, au vrut sa revina acasa.

Si unii si ceilalti aveau dreptate.

Din nefericire nu se puteau impaca libertatea de afara si confortul de a fi la tine acasa, acolo unde ai radacini, familie, bunici.

In ce ma priveste cand ma gandesc la familie, ma gandesc la bunici, care traiau pe atunci.

Dupa moartea lor, cu timpul au murit, unul dupa altul, ultimul a ramas bunicul meu Paraschiv Mardale care a decedat in vara, in iunie 1997, am descoperit ca “familia” in sensul larg, erau numai ei, bunicii.

Anii urmatori mi-au aratat ca in Romania, si in alte tari foste comuniste, nu exista notiunea de familie, ba, ar fi fost mai bine cu siguranta, sa nu avem o astfel de familie.

Desigur exprim parerea mea personala, sunt impresiile mele, izvorate insa din experienta de viata ulterioara.

Mai ales s-au comportat ciudat cu mine si neplacut cand in anul 1999 am plecat in Franta si mi-am dat demisia din judecatorie, unde munca putea fi asemanata cu aceea dintr-un lagar.

Am citit insa undeva, cum cã in Romania, si in general pesemne si in alte tari comuniste, regimul acesta totalitar azmutea rudele impotriva rudelor lor, astfel ca puteai fi lovit, tradat chiar de membrii familiei tale.

Pe de alta parte, ceea ce am remarcat rapid a fost lipsa de comunicare.

In familie nu se comunica.

Am cautat sa aflu, sa vorbesc si cu alti oameni de seama mea sau mai mari, de-a lungul timpului si am vazut sau am aflat cã lipsa de comunicare caracteriza, si inca caracterizeaza, multe familii.

Daca in anii petrecuti in Algeria puteam vorbi in familie, cu parintii, odata ce parintii mei s-au intors in tara au aparut neintelegeri, suparare, nemultumiri, frustrari intre ei, si cam tot de atunci pot spune ca nu au comunicat unul cu celalalt.

Ca doi oameni care impart acelasi acoperis, si cam atat.

Despre regimul comunist asa cum l-am vazut eu, pentru ca nu l-am inteles, oricum nu cred nici pana azi ca exista ceva ce trebuie inteles si care se numeste comunism, pot spune mai multe.

Mi se pare curios cã oamenii l-au trait bine, l-au acceptat, chiar daca nu le placea totusi lipsa libertatii.

Multi au fost cei care s-au simtit confortabil in acei ani, si pareau multumiti cu conditiile de viata specifice unui lagar dominat de  lipsuri.

Lipsurile sunt cuvantul cheie.

“Alimentare” fara mancare, apartamente, case fara lumina, fara apa calda, cu apa calda intre anumite ore, cu lumina intre anumite ore ale serii, fara caldura la calorifere astfel incat iarna pe perete se forma igrasie, lucru care m-a speriat la culme, in fond comunistii nu au stiut sa aprecieze nimic, au fost niste oameni care nu se apreciau, nu se respectau nici pe ei insisi, nici munca lor.

Blocuri intregi s-au degradat in acei ani, in iernile reci cu crivat romanesc, cu inghet, cu polei, cu geruri, cu umezeala, dar da-le daca poti comunistilor un creier ganditor, poti ?

Ia sa vedem daca se poate.

Ce facea comunismul ? Se lauda ca a construit imobile, blocuri de locuinta, dar apoi si-a batut joc de munca oamenilor si le-a lasat sa se degradeze, privandu-le de incalzire.

Atunci in acei ani, parintii mi-au cumparat un calorifer electric, dar era interzis in apartament, a “ars”, adica a functionat la maxim in camera mea, pana ce s-a fisurat, desi nu imi explic cum, si prin elementii lui a inceput sa se scurga uleiul.

Si totusi era atat de frig.

Iarna din primul an de liceu, clasa a noua, anul scolar 1982-1983 : o iarna in care mi-a fost frig zi de zi.

Pe atunci erau la moda înlocuitorii.

Dar, ce erau aceia “înlocuitorii” ?

Intr-o societate care l-a negat si alungat pe Dumnezeu, care a inlocuit firescul cu artificiul si limba sau limbile cu limba de lemn, era firesc ca, daca sentimentele erau inlocuite cu cele de partid ( comunist ), sa fie inlocuite si obiectele, bunurile, lucrurile.

Asa incat aparusera in comertul socialist niste haine confectionate dintr-un fel de panza groasa, erau paltoane, sau asa se numeau, putin captusite cu putin ... un fel de puf, nu era insa puf, acela tine cald, si se numeau înlocuitori de palton.

Am avut si eu unul, era lung si drept, cadea pe mine ca un sac, dar din pacate nu tinea de cald ; era dintr-o panza de culoare nu tocmai vesela, un ocru.

Ce culoare !

IN iarna aceea am avut continuu febrã, temperaturã ridicata si am luat medicamente, o iarna intreaga am trait cu antibiotice, mergand insa zi de zi la liceu.

Din anul urmator, parintii care se pare nu au ramas insensibili la acest aspect, mi-au cumparat un cojoc adevarat, natural, de care nu m-am despartit apoi in anii aceia.

Peste cativa ani, la unul, doi ani de la terminarea liceului am fost invitata acasa la o colega de clasa si am vazut ca in camera ei era igrasie pe pereti, ca in camera mea, si in plus, mama ei ii daduse cojocul ei pe care dormea, din motive foarte obiective, se dormea pe cojoc si nu mai existau aproape deloc asternuturi.

Pe cearceaf asezase cojocul.

Tot pe atunci aparuse si inlocuitorul de cafea, un praf sau cum sa il numesc, care se numea “nechezol”, de fapt nu stiu daca era o “porecla”, sau sub acest nume era comercializat in magazinele alimentare socialiste.

In limba romana spunem ca un cal necheazã sau caii necheazã.

Ma intreb daca produsul alimentar “nechezol” provenea de la verbul “a necheza”.

De fapt nu demult am intrebat-o pe mama daca Nechezol era lucru cu Cicoarea, iar mama mi-a spus ca cicoarea era cicoare, iar nechezolul era separat un alt produs.

A mai existat un produs care inlocuia ceva, nu mai retin, ceva in legatura cu soia.

Sau soia inlocuia uleiul ?!

Daca ma uimeste ceva la oamenii care au trait anii comunismului este exact aceasta : de fapt, ei cum au inteles comunismul ?

Cum se putea intelege ceva care nu corespundea naturii omului, naturii umane, fiintei vii ?

Am cautat sa citesc cand am avut ocazia, despre acei ani si despre parerea altor oameni care l-au trait, acest comunism, despre cum s-au simtit ei atunci, ce reactii au avut, ce ganduri, ce simtaminte, ce credeau ei ?

Astfel, cu totul intamplator, in anii facultatii, ajunsesem prin anul IV, la un moment dat ( sau la finele anului III 2007-2008 ) tatal meu care stia ca eu cautam carti de Drept si de Istoria dreptului, mi-a explicat ca existã o librarie la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti.

Cladirea pe care cu totii o cunoastem sub numele de “Universitate”, “La universitate” adaposteste mai multe facultati, precum : Chimia, Istoria, Geologia, Filologia, Limbi Straine Moderne, Matematica si Informatica.

Intrucat existã mai multe intrari in cladirea aceasta destul de mare, nu auzisem pana atunci de libraria facultatii de istorie, aflata chiar la intrarea in facultate, in cladirea universitatii, cativa metri de la statia RATB mai jos, mai jos adica mergand in directia librariei Mihai Eminescu, sunt cateva trepte tocite, joase, le urci si ajungi la usile masive si vechi din lemn ale facultatii de Istorie.

Se pare ca ar exista chiar doua librarii, nu mai stiu, insa eu am gasit una cu siguranta.

Intr-o buna zi, dupa un examen din sesiune am luat metroul din Aparatorii Patriei cu un coleg, iesisem din examen, pana la Universitate unde ne-am luat ramas bun.

Eu am intrat atunci in facultatea de Istorie, i-am spus ca vreau sa vad cam ce carti se gasesc pe acolo si el a ramas, mergand in alta directie.

( IN metrou, aveam vreo 5 statii lungi de metrou de mers, colegul meu Marcel – el era inscris la FR sau la ID la Drept, nu ?.... -  mi-a povestit ceva despre Luxemburg si pe loc a scris si o strofa de poezie din care mai tin minte ceva cu un “buldog”.

Marcel scria cu usurinta, si avea o caligrafie, un scris frumos, admiram cum scria in metrou, pe genunchi, pe mapa cu grilele de examen si cat de usor ! ).

In librarie erau doi vanzatori cred, o vanzatoare sigur si un barbat in halat, ambii in varsta si in rest, pustiu.

Carti destul de multe, pe teme de istorie.

Le vedeam pentru prima oara, nici nu stiam ce sa aleg, ce e bun, ce nu e....

Dar poate ca toate erau bune.

Am gasit atunci doua carti, una despre Casa Alba scrisa de Jean Luc Hees si presedintii americani, o carte foarte frumos scrisa, si o alta in care era relatat un interviu cu Vladimir Putin.

Am constatat ca cei doi vanzatori erau foarte amabili si cred ca citisera toate cartile pe care nu parea sa le caute cineva.

Erau foarte informati, cultivati si au inceput sa vorbeasca cu mine, puteai afla de la ei multe.

Cartea despre Vladimir Putin nu am terminat-o nici astazi, pentru ca odata ajunsa acasa, am remarcat cu uimire ca tata a luat-o si a inceput sa o citeasca, el care nu citeste decat carti de matematica.

Apoi, nu prea imi place nimic din ceea ce a fost comunismul si desi eram curioasa, totusi nici nu imi venea sa deschid cartea cu amintiri.

Dar este interesant sa citesti reactiile lui Vladimir Putin despre societatea in care s-a nascut, el spune chiar atunci cand la inceput vorbeste despre ascendentii sai, despre viata grea a parintilor sai, ca “in vremea aceea oamenii nu interveneau unii pentru altii”.

Iata deci ca mai exista cineva care spune, si inca intr-o carte, ca o trasatura a comunismului era aceasta, si anume lipsa de comunicare, relatii in sanul unei familii care nu erau relatii de familie, adica caracterul artificial, anti-uman al vietii, in familie rudele, bunicul nu a putut interveni, nu si-a putut ajuta copiii, pentru ca vezi bine, pe atunci nimeni nu intervenea pentru nimeni.

Si macar daca s-ar fi limitat la “neutralitate”, dar eu am citit ca in Romania erau indemnate rudele sa isi loveasca rudelor lor.

Pe urma, tot in Romania in anii liceului, elevii de liceu incepeau sa fie selectati pentru a lucra in Securitate.

Vladimir Putin spune ca el si-a dorit sa lucreze in acel KGB, si este bine ca o spune, este direct si o spune, iata, la noi nu se spunea asa ceva, dar multi isi doreau.

Incerc sa fac o paralela intre România comunista si Rusia ( URSS ) comunista, caci Putin a trait in fond in Rusia, desi era de acum sovietica.

Prin urmare, Putin spune ca s-a dus cand era student, singur la KGB, unde sa ma ierte Cel de Sus pentru ca nu sunt niciodata lipsita de respect, insa a gasit un “Nene”, ai fi spus ? un nene care i-a explicat ca aceia care isi doresc ei insisi sa lucreze pentru KGB, tocmai aceia nu sunt selectati de KGB !

Logic precum comunismul, ce mai poti spune ?

Totusi, acel nene, scrupulos l-a notat undeva in Cartea de Onoare a vizitatorilor KGB-ului si cand Vladimir Putin a ajuns prin anul IV de facultate, s-a trezit cu un telefon, misterios, de la cineva din KGB.

Cum, necum, dupa acel telefon a inceput chiar sa lucreze pentru KGB-ul acesta.

In România era moda dosarelor : se spunea ca in Securitate pentru a intra trebuia sa ai un parinte cel putin care sa fie securist, sa fie in Armata, in Militie si nu mai stiu pe unde ; si sa nu ai rude in strainatate.

Asa cum s-ar fi pretins dupa 1989 si celor care doreau sa intre in SRI, mi-a spus in trecut cineva, ca i s-ar fi cerut sa nu aiba rude in strainatate, si avea.

( Pe de alta parte cred ca acea persoana totusi lucra in SRI, este insa doar o credinta a mea ).

Ce am mai citit eu in cartea lui Vladmir Putin ?

Desigur am constatat ca rusii au avut o viata grea, lucru care pe mine m-a exasperat intotdeauna, pe de o parte pentru ca imi dau lacrimile si pe de alta parte ma intreb ce au rusii in ADN-ul lor incat se pricep de minune sa traiasca prost, rau, cum e mai rau cu putinta ?

Trebuie ca au un talent adevarat sa le iasa totul mereu, pe dos.

Si literatura rusa, daca o citesti, e aceeasi istorie, desi ma refer la clasicii rusi care scriau despre perioada Tarului Rusiei, nu despre anii comunismului.

Cred ca rusii nu au capacitatea de a fi fericiti.

Ei gasesc mereu motive, argumente pentru a trai nefericit, si nu stiu cum fac ?

Culmea insa ca, negresit, le reuseste.....

Desigur ma gandesc la tatal meu, el s-a nascut in 1941 si pe cand avea cam un an, a venit in Romania la Bucuresti, din orasul Chisinau, cu mama si sora lui ( ea a decedat insa la 21 de ani ).

Cand s-au refugiat ei, bunicul meu Alexei se afla deja la Bucuresti, plecase inaintea lor, ce bunicut am avut ! – inteligent om ! dar asta nu inseamna ca a scapat de teroarea comunismului si de inconvenientul de a fi refugiat.

Dar ce sa faci ?

Nu poti inlatura un regim aberant, mai exact nu s-a putut, este in instinctul de conservare al fiintei umane sa evite pericolul, sa vrea sa traiasca, in plus bunicul meu avea copii si se simtea raspunzator pentru viata lor.

Cand tatal meu s-a refugiat era in plin razboi, dragutii de nazisti bombardau totul din instinct, si trenurile cu refugiati din Chisinau, Moldova se oprea in camp, oamenii coborau si bombele explodau intre ei.

O minune cã bunica a scapat, cu un copil in brate, cu altul, tot mic, de mana !

Tatal meu a spus intotdeauna ca bunica Teodora ( Feodosia ) a scapat pentru ca era o femeie foarte credincioasa.

Insa tatal meu a fost pesemne marcat de razboi si de anii cand au inceput sa locuiasca la Bucuresti, o data secretatul unei scoli mai bune unde l-a inscris bunica mea, mama lui, l-a luat pe sus din banca, din clasa – era in clasa intai - si a spus ca trebuie sa fie dat afara, eventual sa mearga la o scoala de mai slaba calitate.

Pe tata l-a marcat mult, incat mi-a povestit de nenumerate ori acest incident.

Totusi tatal meu are si el ceva, in ADN-ul lui, e ciudat !

Eu inteleg ca te pot marca si asa si este, te marcheaza, evenimente nedrepte, rele, injuste, inechitati, insa trebuie sa reactionezi, trebuie sa te gandesti ce poti face.

Corect ar fi fost ca si copilul sau nepotii acelui secretar de scoala sa pateasca la fel, sa i se faca la fel, sau ma rog, sa i se faca o alta nedreptate, la fel de intensa.

Poate ca nu suna prea crestineste, dar nici conduita secretarului nu a fost una crestina, si asta in anii in care exista monarhia in Romania, deci pe vremea regelui.

Revenind la cartea lui Vladimir Putin : inca de mic, Vladimir a simtit nevoia sa nu fie un invins, si a vazut cam cum era societatea alcatuita, exista multa agresivitate si nu-i asa, pe atunci nimeni nu intervenea pentru nimeni.

Asa incat el a simtit nevoia sa se apere si chiar sa domine, pentru ca intr-o lume care judeca valorile dupa forta pumnului, trebuie sa arati ca esti mai tare.

Tot prin forta.

M-a impresionat ce spune in cartea lui, cum un profesor de judo a fost atacat pe strada si omorat, si el nu s-a putut apara bine intrucat obisnuia sa bea alcool si nu mai era stapan pe reactiile sale, altminteri un profesor de judo excelent.

In alta imprejurare el vorbeste in cartea sa “Convorbiri la persoana intai” despre un camarad de judo care avea o infatisare puternica, nu vreau sa spun rudimentara, barbara, ma tem ca asa era insa, intr-atat incat si acesta a fost atacat in noapte pe strada, insa a scaparat un chibrit si atacatorii sai s-au speriat de exemplarul de Neandertal din fata lor, si au fugit.

Iata societatea rusa, si nu stiu daca pot spune sovietica sau e valabil si pentru societatea rusa  post-sovietica, sau daca a fost valabil si pentru societatea rusa din vremea tarilor Rusiei.

Presupun ca nici azi Vladimir Putin nu stã prea confortabil, a trebuit sa faca judo toata viata, are garda de corp si spre meritul lui recunoaste ca exista barbati in Rusia care il domina fizic, prin infatisare si prin forta.

Ieri seara, tarziu, uitasem ca intre Franta si Romania exista o ora diferenta, si 20h40 la francezi inseamna 21h40 la români, am vazut o emisiune, am ratat inceputul, despre o carte scrisa de Soljenitîn, intitulata “Arhipelagul gulagului”.

Ar trebui sa revad acest documentar, povesteste intr-un ritm sustinut, apar multe personaje, de acum istorice si despre care nu am nicio notiune.

Documentarul ne povestea cum a fost scrisa cartea “Arhipelagul gulagului” ( de ce nu i-o fi spus “Continentul gulagului ?” ma intreb ), adica pe ascuns, implicand mult curaj, riscuri asumate, consecinte – arestari facute peste ani chiar din cauza aceasta, de catre Soljenitîn.

Ei bine, in România nu existã o astfel de carte romaneasca, vreau sa spun o carte care sa relateze grozaviile dictaturii comuniste, chiar in perioada comunista.

Care sa fi fost scrisa de un român, in România si in anii aceia ai comunismului.

De pilda si in Romania auzisem, se muncea la construirea unui Canal, muncã fortata, dar pentru ca auzeam franturi, vorbe spuse pe apucate, niciodata nu am stiut ce Canal era acela ?

Vreau sa spun ce eveniment, cand a inceput, cand s-a sfarsit si ce s-a petrecut exact ?

Oricum in Romania nu a existat niciun român care sa aiba o initiativa precum a lui Soljenitin.

In anul 1970, “Arhipelagul gulagului” a primit Premiul Nobel suedez pentru literatura, insa premiul nu a putut fi decernat.

In anul 1971, Nobelul inca nu fusese decernat.

In anul 1972, la Moscova este numit in post un jurnalist suedez.

Prin intermediul acestui jurnalist suedez, textul discursului lui Soljenitin pentru premiul Nobel, ajunge din URSS la Helsinky.

La 12 februarie 1974 Soljenitin este arestat, iar la 13 februarie 1974 este exilat, este “decazut” din cetatenia sa, urcat intr-un avion si ajunge la Francfurt.

In anul 1968, in aprilie, au fost gata cele trei tomuri ale cartii “Arhipelagul gulagului” in patru exemplare, iar “le relieur”, “legatorul” cartii a fost o persoana care se numea cam asa, Andrei Cârjanovsky.

Desigur, in filmul documentar difuzat ieri pe Katéo ( ktotv.com ) m-au uimit anumite informatii si anume, Soljenitin isi scria cartea, deci nu mi-a venit sa cred....

Parerea mea este ca sovieticii l-au lasat sa isi scrie cartea, dar tineau la discretie si sa nu raspandeasca printre ceilalti sovietici, conationali, zvonul scrierii acestei carti care povestea cum au murit oameni in lagarele de munca fortata.

Este parerea mea si mi-o pastrez.

Pentru ca sistemul acesta represiv era astfel construit incat in sanul sau, totul se afla oricat de “ascuns” ai fi fost.

Pe urma in anii comunismului nici nu puteai fi “ascuns”, oamenii duceau o viata cat mai deschisa sau la vedere.

De ce ?

Pentru ca, dupa cum stiam eu in Romania comunista era interzis sa ai o masina de scris si daca aveai totusi una, trebuia inregistrata la Militie si nu aveai voie sa o folosesti.

Ori, Soljenitin isi scria la masina de dactilografiat, in toiul noptii in natura, - deci sunetele se propaga in linistea noptii -, cartea, si datilografia intens.

Trei ierni la rand, in 1965, 1966 si 1967, Soljenitin a scris si batut la masina cartea sa, intr-o ferma, o casuta aflata la tara, in plin camp, la ses, in jurul casutei neexistand nicio constructie, nimic, totusi din film aflam ca locuiau oameni prin zona aceea, insa ei nu erau curiosi.

Trei estonieni, fosti prizonieri s-au oferit sa il ajute pe Soljenitîn.

El a avut anumite persoane care l-au ajutat in munca lui, isi scria pe bucati opera care era raspandita chiar in diferite locuri geografice.

In film se vorbeste despre doua femei Natalia si Nadia Levitskaia, una din ele, Nadia cred a avut toata familia inchisa.

Interesant este ca tatal Nadiei ( daca nu era Natalia aceea ) a fost arestat in anul 1941 si era genetician, mama ei a fost deportata in orasul Taichet ( sau Taicet ), apoi a urmat fratele ei care timp de sase ani a fost intr-un lagar, la Norilsk ( Norelsk ).

Sovieticii si in general rusii, dupa opinia mea, intotdeauna traiesc prost, am scris mai sus.

In timpul comunismului este evident cã niciunul nu a dus-o bine.

Totusi, ma gandesc ca Soljenitin a avut pilele lui, relatiile lui cum se spune in România, din moment ce, arestat fiind el la un moment dat, a recunoscut ca a scris cartea pe care o gasise de altfel si KGB-ul cred, si l-au exilat din URSS, dupa ce i-au retras cetatenia rusa, in fine era rus la origine, cetatean rus, sovietic.

Sau poate chiar sovieticii, prudenti, au avut interesul sau au considerat ca e mai bine totusi sa se stie in Occident ce se intampla in lagarul comunist, poate ca si lor le-a fost frica ca regimul represiv intrece limitele.

Nu am spus eu ca nu ai ce intelege din sistemul comunist ?

In urma lui, o femeie care l-a ajutat sa isi scrie cartea, care pastrase un exemplar pentru sine si a refuzat sa arda cartea, a fost “descoperita” de KGB si acestia au agresat-o fizic, erau totusi niste barbati cu conduitã infractionala, de derbedei, pentru cã in film unul din ei, se spune, a atacat-o pe femeia aceasta, a lovit-o cu capul de pamant, cand isi cauta corespondenta la cutia postala in blocul unde locuia, i-a pus mana la gura....

Sunt convinsa ca tipul cu pricina are cazier judiciar si cati nu sunt din acestia !

Apoi insa femeia aceasta, sau o alta, a fost arestata, cum am spus ar trebui sa revad filmul in care e vorba de mai multe colaboratoare ale lui Soljenitin la scrierea cartii, si fiecare are numele ei destul de complicat cand nu stii limba rusa.

Cert este ca una din colaboratoarele scriitorului Soljenitin a fost arestata cand avea 66 de ani, o femeie fragila care nu rezista la interogatoriu – apropo, o alta intrebare este cine rezista, ce ADN uman trebuia sa ai pentru a supravietui unui interogatoriu ? In tot cazul, ulterior femeia a fost gasita in casa ei spanzurata si se pare si cu urme de cutit.

Si pentru ce ?

( Ideea este ca persoanele care impreuna cu Soljenitin au contribuit la scrierea si aparitia cartii “Arhipelagul gulagului” au suportat consecinte din partea regimului sovietic, din partea KGB-ului ).

Pentru ca avea in casa ei un exemplar din cartea Arhipelagul gulagului !

Si pentru ca ajutase la scrierea ei, unele colaboratoare au batut la masina, un barbat a fotografiat pe microfilme cartea, un altul a tradus-o mai tarziu, in anul 1976, un lituanian ce facuse 25 de ani de lagar de munca fortata, l-au descoperit insa cã traduce si i-au mai dat inca alti 10 ani de lagar, in total omul a facut 35 de ani de lagar si a lucrat in minele de molibden !

Nu vreau sa fac o comparatie, sa compar, insa trebuie sa o spun ca mi-a placut faptul ca Vladimir Putin in cartea sa “Convorbiri la persoana intai” spune anumite lucruri despre comunism si viata din anii aceia, direct.

In Romania nici pana azi nu am auzit românii ca vorbesc, ca spun direct ce nu le placea in comunism.

Ah ! O singura data, intamplator insa, l-am auzit pe un coleg ca ii spunea altui coleg, nu mie, ca “Aici [ In România ] eu nu mi-am gasit de lucru !”.

Acel coleg este azi doctor psihiatru si traieste in insula Réunion, departament al Republicii franceze.

Cum sa imi explic cã, desi intrase la facultatea de Medicinã din Bucuresti in anii comunismului, prin anul 1987 ( nu cred ca 1988, ci 1987, caut sa imi amintesc ... ) colegul Andrei nu a putut totusi sa lucreze aici in tarã ?

Nu isi putea castiga painea in tara, apoi si a fost destul de greu, as spune greu si pentru el, s-a casatorit, avea deci o familie.

Insa liniste nu a avut pana nu a plecat sotia lui in Franta, iar el i-a urmat dupa vreun an de zile, au ramas in insula Reunion, in Franta.

Sa nu fii lasat sa lucrezi in tara ta.

Sau unii sa te angajeze si altii sa lupte sa te dea afara, intr-un loc de munca din Romania !

Eu am spus ca nici la ora prezenta nu exista libertate in tarile foste comuniste, Rusia a fost si a ramas o tara speciala, iar România si ea este un fel de penitenciar in aer liber in care ploua cu dosare penale, e un mod de viata !

Stim ca existã coruptie, insa nu stiu, ma intreb, daca numai din cauza ca existã coruptie exista dosare penale ?

Am remarcat ca existã multi oameni care se opun libertatii, se opun drepturilor omului, nu au libertatea in sange, desi in fond este conditia umana normala.

E in instinctul omului sa fie liber.

Mai grav este cand nu este.

Ei bine, sunt cateva ganduri si pareri, am plecat de la faptul ca am ascultat liturghia de la Notre Dame, vinerea trecuta, pe 2 august 2013.

Intr-adevar, Dumnezeu poate multe, poate Totul, asa incat oamenii ar trebui sa ii dedice mai mult timp.

Tot El ne poate ajuta sa simtim dorinta de libertate, gustul pentru libertate – ma refer anume la cei care, in mod ciudat, parca nu vor sa iasa din “stilul” de viata trecut, acela de dinainte de 22 decembrie 1989 cand existau si mai putine drepturi.

Astazi exista drepturile omului in Romania, - s-a auzit de ele - dar cel mai mult si cel mai mult, pe hartie, in manuale si carti si tratate de Drepturile omului, si mult mai putine in practicã, in viata noastra de fiecare zi.

Si nici prea multe cursuri, manuale si tratate de Drepturile Omului nu existã scrise la noi in România.

Ma gandesc sa va arat ce frumoasa liturghie au tinut la Notre Dame, nu credeam ca se mai tin astfel de slujbe frumoase.

Daca veti privi slujba, veti vedea oameni din toate tarile si rasele in catedrala, cum stau cuminti la slujba, cum sunt crestini, credinciosi.

Si nu in ultimul rand, trebuie sa ne gandim la faptul ca anul acesta la Curtea Europeana a Drepturilor Omului se predã stafeta, judecatorul României la CEDO si profesorul Corneliu Bârsan va trebui sa se retragã si in locul sau, in continuare, sa fie numit un alt judecator din partea României, la CEDO, la Strasbourg.

Pe cine sa trimitem ?

In primul rand pe cineva care deschide gura si vorbeste, care nu se face cã nu vede, care a trait in Romania si a vazut cum se traieste aici, si care sa fie dispus sa vorbeasca pentru toate nedreptatile care se întâmplã.

Dar acesta e alt subiect de discutie, de gandire si pentru moment ma voi opri aici.

Drepturile omului fiind un subiect important, sensibil si de viitor mai mult ca oricand, nu stiu daca se poate trata cu superficialitate aceasta chestiune, daca trebuie trimis cineva care vrea sa stea in Occident mai multi ani si in acest timp sa aiba un post bun si bine platit.

Meritã pana atunci sa ascultati si sa vedeti Sfanta Liturghie de la Notre Dame, o gasiti accesand acest link :

http://www.ktotv.com/videos-chretiennes/emissions/nouveautes/messe-a-notre-dame-messe-du-vendredi-soir/00078033