Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 3 )
Intelegerea socraticã a adevãrului
Vom proceda în manierã heideggerianã, oprindu-ne, selectiv, asupra unui text privilegiat din opera lui Platon, in care gandul autentic al lui Socrate pare a fi mai putin ( daca nu deloc ) alterat de gandirea discipolului sãu, si anume asupra Apologiei.
In primul rand trebuie subliniat, ca impresie generalã de lecturã, tonul de confesiune, de marturisire de credintã a discursului socratic.
Departe de a se disculpa ( acuzatiile sunt prea stupide ca sã fie luate in serios ) Socrate ni se autodezvaluie.
Vorbind in fata unui tribunal al posteritatii ( caci in fata clevetitorilor pizmasi atenieni “nici nu poti dovedi cã n-au dreptate, ci pur si simplu trebuie sa te aperi luptând cu niste umbre si sã acuzi fara sa-ti raspunda nimeni”, Apologia, 18 d în Platon, Opere vol. I, trad. Francisca Bãltãceanu ), Socrate alterneazã patosul confesiv cu o solemnitate testamentarã.
Nu trebuie trecut cu usurintã pste frecventa pasajelor in care, obsesiv, declarã cã discursul sãu “neîmpodobit cu intorsaturi mestesugite si cuvinte alese” stã numai si numai sub semnul adevarului nud, al autenticitãtii neîndoielnice.
Scrutând asadar mai îndeaproape cateva fragmente si cativa termeni din discursul socratic, ne vom intreba intrucat adevãrul socratic se deosebeste sau este altceva decat advãrul platonic, cel pus in luminã de interpretarea lui Heidegger.
( A ) Adevãrul socratic, asa cum rezultã din mãrturisirea filozofului, nu poate fi asimilat, captat printr-o paideía.
Socrate nu este un invatator, un maestru, chiar daca unele texte platoniciene îl asazã in acest rol.
Sau, in masura in care este, nu e unul care sa predea o doctrinã anume despre “adevãr”.
“De fapt, spune el, profesor ( didáskalos ) nu i-am fost nimãnui ; dar daca cineva dorea sa ma asculte vorbind si îndeletnicindu-mã cu ale mele, fie acela tanar sau batran, eu n-am impiedicat niciodata pe nimeni” ( 33 a-b ) ; si, mai încolo, adaugã : “n-am fagaduit învãtãturã ( máthema ) cuiva si nici n-am invatat pe nimeni. Iar daca cineva spune cã a invatat vreodata de la mine sau a auzit între patru ochi ceva ce n-au auzit si toti ceilalti, sa stiti bine cã nu spune adevãrul”.
Atunci, de vreme ce Socrate nu le oferã nicio invatatura tainicã, exceptionala ( de fapt nicio invatatura, pur si simplu ), ce-i atrage pe tineri si-i face sa roiascã imprejurul sãu ?
Raspunsul il gasim tot in Apologia : “le place sa asculte cum sunt pusi la cercetare ( exetazoménois ) cei care par intelepti dar nu sunt” ( 33 c ).
Daca in privinta paideii platonice se poate spune, fara indoiala, cã are un caracter universalist, in privinta celei socratice lucrurile stau cu totul altfel.
Existã paideíai ( invataturi ), nu o singurã paideía.
Aceastã tehnicã se poate cel mult imita, urma, dar nu explica si asimila : “tinerii care de bunã voia lor mã urmeaza, cei cu cele mai multe rãgazuri, fii de oameni foarte bogati, sunt incantati de felul in care iscodesc eu oamenii si adesea mã imitã, apucându-se sã-i ia la intrebari ( exetázein ) pe altii.
Dar cand ii intreaba cineva ce anume [ le ] face [ Socrate ] si ce-i învatã, ei n-au ce spune, cãci doar nu stiu nimic » ( 23 c-d ).
Socrate stie doar cã nu stie nimic.
Cum se poate preda ignoranta ! ?
In aceeasi masura discipolii sãi “nu stiu nimic”.
( B ) In fragmentele citate mai sus apare de douã ori verbul exetázein – “a cerceta, a iscodi, a examina”.
Acest verb, folosit in numeroase randuri de Socrate in legatura cu felul si rostul îndeletnicirii sale, contine “doctrina” sa despre adevãr.
Am vazut cã pentru el, adevarul nu reprezintã un continut logic asimilabil printr-o paideía universalã, mai precis printr-o máthesis universalã.
Adevarul socratic nu este o idéa platonicã la cunoasterea cãreia se ajunge printr-o educare a privirii / ratiunii.
Atunci ce este acest adevãr ? sau mai degrabã, cum este el, in ce fel e resimtit de Socrate insusi si de discipolii sãi ?
Am spus in prima parte a acestui text cã verbul exetázein are acelasi radical cu adjectivele eteós si étymos, care, ambele, inseamna “adevarat, autentic” in opozitie cu ceea ce este “fals, pãrelnic, mincinos”.
Am putea traduce verbul exetázein prin “a adeveri”.
Dar, desi traducerea româneascã este fidelã in literã, ea tradeaza spiritul lãuntric al vocabulei grecesti.
In românã se pierde tocmai caracterul dinamic al actiunii exprimate prin acest verb, actiune care inglobeaza insusi rezultatul desfasurarii ei.
Paideía socratica e cercetarea laborioasa a sinelui propriu sau al celorlalti, cercetare care nu-si proiecteaza un adevar in afara ei, ci care isi contine propriul adevar lãuntric, sporit, imbogatit dar niciodata asimilat, cuprins in intregime.
Cercetarea socraticã nu sfarseste cu adevarul, ci e chiar drumul adevarului, adica drumul pe care adevarul insusi îl face, si-l croieste.
Eteós este copilul pe care Socrate il moseste prin exétasis ( inteleasa ca ex-étasis ), dar care nu se poate niciodata rupe de ombilicul matern.
Exétasis si eteói sunt, in fapt, consubstantiale.
Aceasta viziune despre adevar nu se mai înscrie pe orbita “umanismului” gnoseologic.
Adevarul socratic se redescoperã abia in gandirea parintilor Bisericii crestine la un Clement Alexandrinul ( Pedagogul ), Grigorie de Nyssa ( Viata lui Moise ), Augustin ( De magistro si De doctrina christiana ) apãrând, in puternice ecouri, la Pascal si Kierkgaard.
Cu cat inaintezi înlãuntrul acestui adevãr, cu atat te adancesti in tine insuti, dorindu-l si mai mult in masura in care il posezi si-l traiesti mai deplin...
Undeva, spre sfarsitul Apologiei, Socrate spune : “O viatã lipsitã de cercetare ( anexétastos ) nu e viatã pentru om”.
Daca esenta cercetarii este cum am vazut, adevarul, atunci numai o viata petrecuta, traita in permanentã iscodire poate fi adevarata si nu in ultimul rand nemincinoasã.
Din perspectiva acestui adevar vesnic si infinit isi imagineaza Socrate tãrâmul de Dincolo :
“In ceea ce mã priveste as muri de bunãvoie de nenumãrate ori, daca asa stau lucrurile, fiindcã mi-as petrece minunat vremea acolo, intalnindu-mã cu Palamede si cu Aias al lui Telamon, si cu oricare altul dintre cei vechi care au murit de pe urma unei judecãti nedrepte, si stiind sa pun pãtaniile mele alaturi de ale lor, cred cã n-ar fi lucru lipsit de farmec ; mai ales ar fi placut sa-mi petrec timpul iscodindu-i pe cei de acolo, cum am facut cu cei de aici, si cautând sa aflu care dintre ei este intelept si care isi inchipuie doar cã este, fara sa fie.
Sa vorbesti, sa fii impreuna cu ei acolo si sa-i iscodesti, ar fi intr-adevar o fericire ( 41, b-c )”.
( extras din Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologie Platonicianã, Editura Humanitas, 1996 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu