Muntele Carantania si Viata
Sfantului Hariton ( doxologia )
Muntele Carantania – locul
ispitirii Mântuitorului
Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, se înalţă la nord-vest de Ierihon și domină întreaga regiune.
Potrivit
tradiţiei creştine, acesta este locul în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a
retras şi a postit vreme de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost
ispitit de diavol (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13).
La mijlocul muntelui, pe peretele
aspru de stâncă roşiatică, la o altitudine de 350 de metri, se înalță Mănăstirea
ortodoxă „a ispitirii Mântuitorului”.
Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a
fost construită în anul 340 de Sfântul Hariton.
Mănăstirea Sfântului Hariton de pe
culmea muntelui a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La
sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia a construit pe locul Postului o nouă
mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruina celei vechi.
Mai sus de
mănăstirea ortodoxă şi de celelalte ruine se află fortăreaţa Doc, cunoscută
pentru o trădare istorică: aici au fost omorâţi, de către Ptolomeu (ginerele),
prin înşelare, preotul Simon Macabeul (socrul) şi fiii săi, Matatia şi Iuda (I Macabei 16,11-17).
Sursa:
https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/muntele-carantania-locul-ispitirii-mantuitorului
*
✝ Sfântul
Cuvios Hariton Mărturisitorul
28 septembrie
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-hariton-marturisitorul
Viaţa Sfântului Cuvios Hariton
Mărturisitorul
Cuviosul Hariton era din eparhia
Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru
bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275),
s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Când a ieşit acea poruncă
fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii
să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi,
atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca
cel mai dintâi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării
aceleia şi adus la judecata păgânilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul,
zicând: "Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora
împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?" Răspuns-a Hariton:
"Toţi idolii păgânilor sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria lor,
au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu
Dumnezeul cel prea înalt.
Iar acum de
către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe
dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi
fumul stingându-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu
am pe adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor
tuturor, Mântuitor al lumii Care trăieşte în veci".
Zis-a
judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintâi aspru, te-ai făcut vrednic de
moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi
cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie
capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sunt îndelung
răbdători şi negrabnici spre izbândirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te
în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzându-te, căci poate venindu-ţi cumva în
simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe
care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dânşii iertare pentru greşala ta cea
cu atâta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sunt gata a te primi,
iertându-ţi necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a Hariton: "De sunt
dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care
îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie
statornic, şi râvna cea după dânsul să şi-o arate. Iar de nu sunt dumnezei,
apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul,
că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea
spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sunt ucenic al fericitei întâia
muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a
strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfântul Apostol
Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărţi pe
noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea,
sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).
Iar guvernatorul
a zis: "Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar
da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate". Răspuns-a
Hariton: "Te înşeli, ighemoane, părându-ţi-se că pe toate acestea le ai de
la mincinoşii idoli, care şi singuri sunt săraci şi nimic nu au, fără numai
pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia
lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavând nimic?
Căci nu-şi întind mâinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu
văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sunt fără de suflet. Şi de
vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea
lor. Apropie o lumânare aprinsă la gura idolului, şi-l pârleşte pe el: au îl va
durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan
şi să-i sfărâmi coastele lui, şi vezi: Va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi,
căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu
mânie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsând pe sfântul ca mai mult să
întindă cuvântul.
Şi îndată a
poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzându-l
la pământ în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfântul
răbda cu vitejie, vrând să moară pentru Hristos Domnul, decât să trăiască
depărtându-se de la ziditorul său. Iar când bătea pe sfântul prigonitorul, îl
întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau
vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?" Răspuns-a mucenicul: "De
mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mântuitorul meu, aceasta mai ales
aş fi vrut, decât până la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor.
Şi atâta a bătut peste tot trupul pe sfântul încât şi cele dinlăuntru ale lui
se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sângele ca un râu se vărsa, şi se
făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzând că era de-abia
viu, şi, părându-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus
în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci
abia suflă, aşa de cumplit l-au bătut.
Şi
punându-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea pătimitorului
Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care
păgânii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încât
preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile
Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la
care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decât întâi, spre mai mare mânie a
pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi
atâta l-au ars încât tot trupul lui s-a fript ca nişte carne de mâncare.
Iar el se
bucura, răbdând nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl
aruncară în aceeaşi temniţă.
În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mânia
lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sângelui creştin, a murit.
Mergând prin Bizantia şi Heracleea, mai întâi a fost înfricoşat cu un tunet
mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău
de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea
asupra creştinilor, dându-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor
lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile
sceptruri, învăţându-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis
poruncă prin toate părţile stăpânirii sale că toţi creştinii să fie slobozi. Se
temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtându-se rău cu creştinii. Şi
a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi
celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor,
episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi binecredincioşii, care de
frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutându-se acum unul pe altul, se
veseleau pentru pacea Bisericii.
Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul
i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decât să
fie slobod lepădându-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască
i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata mucenicilor celor
de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi că
tatăl cu fiii.
Din acea vreme
sfântul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însemnat prin rane, s-a lepădat de
lume şi de toate cele din ea; şi luându-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră,
făcându-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtând
pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dânsul
s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea
ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe
Cruce. Şi când mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut
în mâinile tâlharilor, care neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el,
ducându-l în peştera lor, vrând ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci
grăbindu-se, au alergat la drum, căutând oameni din cei ce treceau pe acolo ca
să-i jefuiască. Iar pe sfântul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcând legat.
Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu,
fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea
pe diavolul zicând: "Ştiu, diavole, că temându-te să te lupţi singur cu
mine, ai adus tâlhari asupra mea şi vrând să-mi împiedici scopul meu ai pus
cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu
asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide
tâlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfânta lui
odihnă, iar tu vei moşteni gheenă. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei
muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfârşit.
Dar, puternic este Stăpânul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mâinile
tâlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere,
pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfânta Tecla de foc şi de
fiare".
Acestea grăind
sfântul, iată a venit un şarpe, care, aflând în peşteră vin într-un vas, a băut
dintr-însul, şi îmbătându-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a
plecat. După care venind tâlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel
vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzând toţi la pământ, au
murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfârşitul groaznic pentru
faptele cele rele ale vieţii lor.
Iar Sfântul
Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu
din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe
care-l adunaseră tâlharii, jefuind de mulţi ani.
Această avuţie
tâlhăreasca, sfântul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci,
biserici şi mănăstiri. Iar din
ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare,
prefăcînd peştera aceea tâlhăreasca într-o Biserică şi adunând fraţi.
Apoi, ducându-se
vestea despre dânsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dânsul pentru viaţa
lui cea îmbunătăţită. Şi,
călugărindu-se de dânsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la
învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui
sfânta viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte,
pentru că era desăvârşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul
şi înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneală ca pe o odihnă şi sărăcia ca
pe o bogăţie păzind-o. Era
milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blând, tăcut şi
tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvântul dres cu sarea
înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mântuitoare. A
orânduit în mănăstire ca părinţii să mănânce o dată în zi şi această seară, şi
atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pâine şi apă şi acestea cu
măsură, că nu cumva, îngreunându-şi pântecele cu prea mare saţiu şi multă
băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la
miezul nopţii.
Iar după
rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mâinilor, păzindu-se cu de-adinsul,
ca nici un ceas să nu treacă în deşertăciune, că nu cumva diavolul, aflând fără
lucru pe vreun călugăr, să-l vâneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului.
Pentru că, lenevirea şi deşertăciunea sunt începutul căderii în păcat. Apoi, a
mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de
colo până colo, căci adunându-se la vorbe deşarte, multe împiedicări se fac din
cuvintele seci, precum mărturiseşte
Scriptura: "Vorbele
cele rele strică obiceiurile cele bune". Ştiinţa curată
să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decât aurul
şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la câştigarea mântuirii.
Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune
călugăreşti, să le câştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru
dânsele să se îmbogăţească.
Învăţând în
felul acesta pe fraţi, şi rânduind bine locaşul, precum se cădea, a poruncit să
se adune toţi părinţii. Şi alegând dintre dânşii pe cel care îl ştia că este
mai presus decât toţi ceilalţi, cu fapta bună, pe acela l-a pus în locul său,
păstorul lor. Iar el a vrut să
se ducă în cel mai adânc pustiu, iubind liniştea şi depărtându-se de oameni. Şi
pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se adună la
dânsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducându-şi acolo pe
neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvântare, astfel
că el nici aici nu putea să aibă desăvârşita linişte călugărească. Mai în urmă,
supărându-se de neodihnă, a gândit să se
ducă tot mai afund în pustie, depărtându-se şi fugind de slava omenească.
Deci, rugându-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plâns după dânsul ca sărmanii
după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.
Însă, rugăciunea
cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci
cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte
crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe
fraţi şi i-a binecuvîntat încredinţându-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai
depărtate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.
Apoi, mergând cale ca de o zi, a aflat altă
peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia
după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana
lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar
mai mult se hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate,
şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către
Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicând:
"Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua şi noaptea" (Psalm
41,3). Iar petrecând el
acolo câtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o
comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mâhnindu-se de ducerea lui şi
întristându-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din
fraţi s-a dus, căutând prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătând mulţi munţi
şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrând Dumnezeu, ca povăţuitorul cel
iscusit şi bunul ocârmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască
şi să-i îndrepte la Împărăţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul
singurătăţii lui şi au început a veni la dânsul călugării şi mirenii, dorind să
vieţuiască cu dânsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature
de folositoarele lui vorbe. Şi în
scurtă vreme turma cea de oi cuvântătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut
o altă mănăstire, după aceeaşi rânduială şi aşezare ca şi cea dintâi.
Şi creştea şi se
înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult
decât în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi
vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă
loc cu fiii săi, căci aşezând toată rânduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adânc
care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult,
şi acolo, asemănîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi
fugind se sălăşluia în pustie, aşteptând pe Dumnezeul Cel ce-l mântuieşte pe
el.
Şi trecea din
loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin
prăpăstiile pământului, cu totul pe sine încredinţându-se lui Dumnezeu. Iar
osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie
cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în
locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.
Rătăcind el prin
pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu că iar făclia care strălucea prin bunătăţi
să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să
lumineze tuturor celor ce doreau să meargă pe calea cea strâmtă, care duce la
viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce
umblau prin pustie şi căzând la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i
primească să petreacă cu dânsul şi să râvnească cuvioaselor lui lucruri.
Acestea întâmplându-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se
aduna mai mulţi la dânsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunând a treia turmă de oi
ale lui Hristos şi învăţându-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care
mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra
veche. Apoi s-a suit în vârful muntelui ce era acolo şi s-a
sălăşluit pe un deal foarte înalt, care
avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară
prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtându-se de la
pământ, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stând ca
un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se rugă
pentru mântuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cârmă în
corabie stând, ocârmui înotarea atâtor suflete. Pentru că, de la toate
mănăstirile cele de dânsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.
Şi a vieţuit la
acel loc până la adânci bătrâneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe
care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste
osteneli adăugind, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele că cineva din
fraţi să se ostenească pentru el, aducându-i lui de departe apă, căci singur nu
putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru
slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrânise.
De aceea, a
făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca
lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o
ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu
puterea lui Dumnezeu.
Aşa de mult a
putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.
Deci, a petrecut
prea desăvârşit în bunătăţi şi ajungând ca un strugur copt la vreme, s-a
apropiat de sfârşitul său fericit, pentru care luând înştiinţare de la
Dumnezeu, a chemat în puştiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe
egumeni şi pe fraţi, care se înmulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi
mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: "Eu,
zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit
vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegându-mă din
legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi,
fiilor, să vă îngrijiţi de mântuirea voastră, fiecare din voi scăpând din
cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la
vremea sfârşitului şi să intre la Domnul şi să câştige mila Lui". Acestea
auzindu-le, toţi au plâns, zicând: "Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi
învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi,
luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!"
Iar el îi
mângâia pe ei, zicând: "Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit că să fie
cu noi nedespărţit până la sfârşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la
Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe
voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi
să vă pună cu cei binecuvântaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi
într-o ogradă a Împărăţiei Sale".
Apoi îl întrebară pe el fraţii:
"Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe
el?" Iar el a zis: "Să daţi ţarina ţarinei, unde veţi vrea. Căci al
Domnului este pământul, şi plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu,
părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar
dori să aibă la tine moaştele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină,
să rânduieşti acum unde să punem moaştele sale!" El, făcând după dorinţa
lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintâi, unde a fost prins de
tâlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dânşii.
Apoi, luându-l pe el tot soborul, l-au dus
încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvârşită viaţă
călugărească învăţând pe fraţi, şi pace tuturor dându-le, s-a culcat pe pat şi
şi-a dat în mâinile Domnului sfântul său suflet, neavând nici un fel de durere
trupească.
Aşa s-a sfârşit cuviosul părintele nostru
Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au
tânguit după dânsul toţi părinţii pustnici şi tot puştiul s-a umplut de glasul
plângerii după cel atât de mare părinte şi învăţător, care ca un soare
strălucea lumea. Şi plângând mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte
cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Sursa:
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-hariton-marturisitorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu