Preacuviosul
si Marturisitorul Stefan Cel Nou, 28 noiembrie ( Sinaxar ; Doxologia )
Sinaxar 28 Noiembrie
În această lună, în
ziua a douăzeci şi opta, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru şi
Mărturisitorul Ştefan cel Nou.
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Atanasie, căruia
îi zic şi Artemie, fiind patriarh Sfântul Ghermano, şi a fost născut şi crescut
în împărătească cetate, fiind fiu din părinţi creştini, anume Ioan şi Ana. Din tânără vârstă se îndeletnicea cu cartea şi se afla în
toate zilele cu maică-sa la biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine la post şi
la viaţă aspră. Pentru aceasta a luat şi cinul îngeresc, când a fost în vârsta
de şaisprezece ani, şi de atunci mai mult sporea la duhovniceştile nevoinţe,
biruind toate pornirile trupului. Deci n-a trecut multă vreme şi minunatul
Ioan, egumenul său, s-a odihnit cu pace. Şi a fost aşezat fericitul Ştefan
egumen la acel vestit munte al lui Avxentie, săvârşind calea nevoinţei. Iar
când semănătorul de zizanie, diavolul, a voit a porni război mare şi neîncetat
asupra Bisericii, adică să nu se mai închine credincioşii la sfintele şi
cinstitele icoane, a cărui cea dintâi unealtă a acestui lucru s-a făcut Leon
Isaurul, care şi conon s-a numit, l-a înfruntat fericitul Ghermano şi l-a
dojenit din destul.
Iar
cel dintr-însul născut, vrăjmaşul Constantin Copronim, a făcut şi mai mari
răutăţi decât tatăl său, prădând şi pustiind Biserica, şi arzând sfintele
icoane, şi izgonind şi chinuind în tot felul pe monahi. Deci acesta aflând şi
de Sfântul Ştefan că se închina la icoane şi că-l numeşte pe el eretic,
neascultând de porunca lui şi nevrând să iscălească la eres, a trimis de l-a
prins şi după multe chinuri l-a închis în temniţă ce se numeşte Pretorion, unde
erau închişi şi alţi aleşi părinţi, pentru pricina aceasta adunaţi, fiind toţi
la număr patruzeci şi doi. Încă erau şi alţii cu Preacuviosul Petru şi Andrei,
de prin multe ţări, trei sute la număr, dintre care unii aveau nasurile tăiate,
alţii urechile, alţii ochii scoşi şi mâinile tăiate şi bărbile rase. Pe care
aflându-i fericitul Ştefan îi săruta şi-i îndemna la luptă, făcând la
închisoarea Pretoriului toată rânduiala şi slujba călugărească, aşa precum s-ar
fi aflat în mănăstire. Aflând împăratul de aceasta şi cum că Pretoriul a fost
prefăcut în mănăstire prin Ştefan, după unsprezece luni de când fusese închis
în acel Pretoriu, l-au scos din închisoare şi l-au adus înaintea lui. Atunci
împăratul a poruncit de l-au aruncat jos şi l-au bătut cu pietre şi cu lemne. Iar unul din ucigaşii aceia
a luat un lemn şi l-a lovit în moalele capului de i-a despicat capul. Şi aşa
şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a luat cununa
mărturisirii. Iar cinstitul său trup a fost aruncat de pângăriţii aceia în
mare. Apoi a fost îngropat de nişte creştini la locul unde zace şi astăzi.
Tot în această zi, pomenirea
Sfântului Andrei, care s-a săvârşit chinuit fiind pentru închinarea la sfintele
icoane.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ana, care s-a
săvârşit fiind bătută că a jelit pe Sfântul Ştefan.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici, care au
mărturisit împreună cu Sfântul Ştefan pentru sfintele icoane.
Mulţi
din ostaşii mai sus-zisului împărat Constantin Copronim, ortodocşi fiind, s-au
lepădat de lume şi s-au făcut monahi. Pe aceştia pedepsindu-i nelegiuitul împărat, i-a scos din
viaţa aceasta. Căci pe unul dintre ei, Vasilie cu numele, mai întâi l-a orbit,
apoi în urmă neplecându-se a se lepăda de închinarea la sfintele icoane, l-a
lovit cu călcâiul în pântece şi i-a vărsat măruntaiele şi aşa s-a săvârşit.
Altul fiind închis la Soseniu şi tăindu-i-se nasul, a fost surghiunit la
Chersona. Şi vrând a-l omorî a fugit în Hazaria, întru care şi episcop
făcându-se mai pe urmă s-a săvârşit. Iar altul, Ştefan cu numele, fiind
surghiunit la Sugdaia şi multora fiind de folos, a aflat sfârşitul vieţii.
Asemenea şi doi Grigorie împreună cu mulţi alţii fiind surghiuniţi, au adormit
în Domnul. Dar şi Ioan cel din Legatari fiind surghiunit la Dafnusia şi de
multe ori din porunca împăratului fiind bătut şi-a dat duhul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Irinarh şi
cele dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei.
Mucenicul Irinarh se trăgea cu neamul din cetatea
Sevastia. Tânăr fiind, era în slujba ucigaşilor şi când erau pedepsiţi sfinţii
mucenici, slujea şi el la pedepsiri. Şi întâmplându-se în zilele împăratului
Diocleţian nişte femei creştine să fie cercetate de Maxim, domnul Sevastiei,
s-a luminat sufletul lui Irinarh din dumnezeiescul har al lui Hristos şi,
văzând pe femeile acelea îmbărbătându-se pentru Hristos şi ruşinând pe tiranul
cu minunile ce făcea, pentru aceasta a mărturisit şi el pe faţă cu îndrăzneală
pe Hristos. Şi vădindu-se astfel că este creştin, a fost chinuit în multe
feluri din porunca tiranului şi la urmă i-au tăiat capul, împreună şi preotului
Acachie care-l botezase.
Tot în această zi, pomenirea
Sfinţilor Mucenici Timotei şi Teodor, episcopii; Petru, Ioan, Serghie, Teodor
şi Nichifor, preoţii; Vasile şi Toma, diaconii; Ierotei, Daniel, Hariton,
Socrat, Comasie şi Eusebie monahii şi Etimasie, care toţi de sabie s-au
săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne,
miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sursa:
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie28.htm
*
Viaţa
Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou ( Doxologia )
e un lucru drept şi tuturor
creştinilor bine primit - după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele
propovăduitor -, a ne împărtăşi de pomenirea sfinţilor, precum zice şi acel
vers al lui David: Pomenirea drepţilor cu laude şi celor drepţi li se cuvine
laudă. Nu numai atât, dar este cuvios lucru şi dorit a avea pururea întru
pomenire nevoinţele şi isprăvile sfinţilor, cele cu vitejie făcute. Tot aşa
este cuvios şi drept lucru a scrie în cărţi faptele lor, pentru că prin vedere
şi prin auzire ne suim către fapta bună şi către dumnezeiasca râvnă, în care se
împlineşte acea Scriptură ce zice: Arată-mi faţa Ta şi fă-mă pe mine să aud
glasul Tău. Căci amândouă se văd ca prin icoană şi prin cuvântul cel scris se
fac auzite. Vederea icoanei se pricinuieşte de la cei ce au cu meşteşug acea
ştiinţă. Iar cuvântul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc şi prin
învăţătura cunoştinţei, cu taină au învăţat cele dumnezeieşti.
Deci eu, fiind
neîmpărtăşit de acestea amândouă, mă tem şi sunt fără îndrăzneală ca să deschid
gura şi să întind mâna, că nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al
mândriei când voi grăi. Căci cursă mare sunt bărbatului chiar buzele lui,
precum este scris, şi se prinde cu graiurile gurii lui fiecare şi răsplătire
pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare şi iubit este Cuviosul Mucenic
Ştefan, care întâi începe această prăznuire şi multă este nimicnicia săracei
mele minţi şi puţina-mi iscusinţă. Şi de unde voi începe cununa laudelor vieţii
lui şi cum voi povesti strălucirea şi osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep,
iubiţilor. Sau cum voi pune bună îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare,
pentru că minunile săvârşite de dânsul prin darul cel de sus, având minunată
povestire, îmi tulbură gândul, îl înspăimântă şi îl silesc a se depărta din
hotarele sale. Însă cât va ajunge puterea minţii mele, nu voi înceta a grăi,
căci nu este osânda a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osânda a nu grăi
după putere.
De aceea, având
deopotrivă cuvântul şi înţelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva
de acest fel, cu toată puterea mea îndemnându-mă, am început a scrie, având în
minte neascultarea cea strămoşească a Evei şi pe robul cel leneş care a îngropat
în pământ talantul; că nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în
uitare o viaţă ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ştefan.
Pentru că,
precum norul ascunde soarele, aşa şi vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Şi
măcar că patruzeci şi doi de ani sunt de când a suferit sfinţitul sfârşit prin
mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ştefan; însă, fiind îndemnat, am
adunat de la bărbaţi iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergând ici şi
colo, şi adunând din tinereţe şi până la bătrâneţe, povestirile naşterii şi ale
morţii, preaveselitoare şi minunate; adunând ca dintr-un adânc, din vremea cea
lungă şi din uitare culegându-le, ca şi albina cea iubitoare de osteneală, care
din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.
Astfel am fost
povăţuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul
ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credinţă înţeleg, şi
cuvânt al celor ce se zic şi tuturor toate este şi se face; Cela ce dă lumină
de învăţătură spre a cunoaşte când se cade a spune cuvânt căci arătarea
cuvintelor Lui luminează şi înţelepţeşte pe prunci. Dar ca să nu întindem
cuvântul prin lungi cuvântări, ţinându-mă de începutul ce este înainte, voi
face început acestei vieţi plăcute lui Dumnezeu.
Şi voiesc cu
rugăciunile voastre să-mi ajutaţi, făcând milostiv pe Dumnezeu pentru viaţa mea
înrăutăţită şi cerând cuvânt pentru deschiderea gurii mele, că nu cumva să mă
osândesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit
şi vrednic de cuvânt aducând, care, nici după neputinţa mea s-a făcut, nici a
urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lângă darul cel de sus, care
împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună şi
toată dăruirea cea desăvârşită de sus este, pogorându-se întru cei vrednici ai
Duhului, spre acelaşi început al vieţii, precum am zis, voi veni, aflând bun şi
degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.
Dar tu, o,
sfinţită prăznuire a creştinilor şi câţi aţi gustat din filosofia cea după
Hristos cu vârful degetului, sîrguiţi-vă cu fierbinţeală în adevărată credinţă,
să puneţi urechile minţii. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate
şi cu trupească sporire şi slăvire, ca la elini.
Deci, acest
bogat hrănitor şi aducător de bucurie al sfintei ospătări şi al vostru al
tuturor celor împreună chemaţi la ascultare, cel cu numele întâiului mucenic şi
cu lucrul de un nume şi de un chip -, nu era străin de bizantini, nici
înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru
este acesta cu naşterea, creşterea, jertfa cunoscută părinţilor noştri şi
ardere de tot văzută. Pentru
că în anii lui Artemie şi Anastasie Augustul (nu acela care
a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai
de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăţiei lui, iar
de la zidirea lumii, şase mii două sute douăzeci şi doi (714), era în
Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviţi în vrednicii, nici din
cei îmbelşugaţi cu bogăţie din păgânătate, ci din cei ce vieţuiesc în
îndestulare, apostoleşte zic, şi din lucrul mâinilor sale se hrănea; din care
şi pe cei lipsiţi îi împărtăşea cu îndestulare.
Acesta locuia în
partea uliţei împărăteşti cea de obşte, care se zice Locul Crucii, spre partea
cea din vale, unde sunt case mari ce se numesc ale lui Constă. Acolo locuind
bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip şi amândoi
hrănindu-se cu dreapta credinţă, li s-au născut două fiice. Deci, născându-se ele
şi la vârsta venind, hrăneau părinţii pe fiicele lor din Scriptură şi în
dreapta credinţă, asemenea lor.
Şi
dreptcredincioasa lor mamă, văzând vremea curgând şi că nu avea copil de parte
bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credinţă neîndoită,
şi gândind la Sară, Ana şi Elisabeta, şi Scriptura aceea în mintea ei luând-o,
că cel ce caută află şi celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei
de un nume, pentru că Ana îi era numele.
Şi precum aceea
în cortul Legii, aşa şi aceasta nu contenea înconjurând cinstitele locaşuri ale
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din
Vlaherna, în fiecare zi mergând şi fiind nelipsită de la privegherea cea de
toată noaptea spre vineri, aducând cereri rugătoare şi stând aproape înaintea
sfântului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtând în braţe pe
Fiul şi Dumnezeul nostru, mântuirea cea de obşte a neamului nostru, vărsa
lacrimi şi grăia unele ca acestea:
"Acoperământul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora şi
părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mântuitor al
celor afundaţi în mâhnire în noianul vieţii şi al celor ce în deznădejde pe
tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor şi podoaba
fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osânda strămoaşei
Eva în îndrăzneală veselitoare prin naşterea ta cea dumnezeiască; miluieşte-mă
şi pe mine şi mă auzi, şi rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale -
adică a Anei când te-a născut pe tine -, şi arată-mă cu solirea ta cea de
maică, a naşte şi eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău
şi Dumnezeu!"
Această
rugăciune îndoind-o şi întreind-o femeia, punând obişnuita plecare de genunchi,
a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecând
mila Fiului său, pe femeia ce se mâhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un
chip ca acesta: Stând lângă femeie în acelaşi ceas Preacurata Fecioară Maria,
cu asemenea chip ca şi a icoanei celei zugrăvite, şi coastele acesteia
lovindu-le, a sculat-o, zicându-i: "Du-te, femeie, bucurându-te, că vei
avea fiu!" Iar ea sculându-se şi tulburându-se în sine, a aflat către
sfârşit privegherea; şi întorcându-se acasă cu cântări de laudă, a zămislit în
pântece.
Atunci, în
vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman,
părintele nostru cel de obşte, prin hotărârea lui Dumnezeu, i s-a încredinţat
cârma cetăţii împărăteşti. Şi de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă
s-a aşezat, nu sub obroc, ci în sfeşnicul patriei, ca să strălucească la toată
lumea, ca într-o casă. Iar la aşezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea
de sub soare alergând într-una, şi toată vârsta, de la bătrân până la prunc,
parte bărbătească şi femeiască. Şi îngerii coborându-se către acea veselitoare
aşezare în scaun, împreună cu toţi s-au adunat cum şi aceste două stâlpari bine
roditoare ale dreptei credinţe.
Dar cinstita
Ana, văzând mulţime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea
poporului şi pentru îmbulzeală, că nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără
de vreme să lepede pruncul şi să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta
cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult
decât alţii, poruncind să se ţină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele
bisericii celei mari. De acolo a intrat în foişorul bisericii, în care
suindu-se, aştepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfinţite. Pentru că
multe cu adevărat făcându-se de către dânsul, atrăgea pe toţi ca să-l vadă cu
ochii.
Apoi arhiereul,
făcând intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe
o văpaie de foc şi îndată a strigat: "Binecuvintează, preasfinte, pe fiul
meu cel din pântece". Iar luminătorul întorcând ochii cu linişte şi pe
femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mişcat,
cel plin de taine a zis: "Rodul pântecelui tău, după credinţa ta, femeie,
să-l binecuvânteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale lui
Ştefan, întâiul mucenic".
Cu adevărat,
credinţa cea bună, are şi mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a
auzit odată pe Mântuitorul Hristos: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie
precum voieşti, aşa şi aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta
în sine tot pe Hristos şi încă mai mult, primind şi numele pruncului ce avea a
se naşte.
Sfârşindu-se
obişnuita învăţătură de taine, cuminecându-se toţi cu dumnezeieştile şi
Preacuratele Taine ale lui Hristos şi cu mergerea în pace acasă, toţi
depărtându-se, după câteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se
vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a
numit cu numele întâiului mucenic Ştefan, după mai înainte vestirea cinstitului
părintelui nostru Gherman.
Trecând cele opt
zile şi ducând pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel
mai înainte hotărât. Asemenea şi în Postul Mare, ducându-l în braţele sale
maică să, precum a adus Ana cea vestită pe sfinţitul Samuil, au ajuns la
Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul
său, în care făcându-şi rugăciunea, şi-au luat cererea şi înaintea acelei
dumnezeieşti icoane iarăşi stând, cu lacrimi mulţumind, zicea:
"Bucură-te,
întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea naşterii de copii, de parte
bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mâhnirea mea în bucurie.
Bucură-te grabnică, mântuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu
ticăloasa căutându-te, te-am aflat pe tine şi mai mult am luat, nu numai fiu,
ci şi numele lui l-am primit de la slujitorul tău şi păstorul nostru".
Apoi ridicând
mâinile şi la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune
lipindu-l, iarăşi striga: "Primeşte, o, Stăpâna, odrasla mijlocirii tale
celei de maică, primeşte pe fiul care s-a rânduit mie mai înainte de zămislire;
primeşte împrumutătoare, datoria datornicilor".
Iar bărbatul ei
cel iubitor de Dumnezeu, pentru întârzierea rugăciunii şi pentru vărsarea
lacrimilor femeii, făcându-se fără glas şi de spaimă uimindu-se, arătând către
dumnezeiasca icoană, a zis: "Aceasta îmi este, preadulce femeie,
chezăşuitoare, părtinitoare şi ajutătoarea naşterii lui Ştefan". Apoi
plecându-şi amândoi capetele şi închinându-se acelui sfânt pământ şi mulţumind
ajutătoarei tuturor creştinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a
arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să
mărturisească pentru icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, precum mai pe urmă se
va face cunoscut.
Ajungând sfânta
şi purtătoarea de viaţă Învierea Mântuitorului, pe cel sfinţit din pruncie
luându-l părinţii, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a
lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sâmbete şi pe sfinţitul prunc îl aduc la baia naşterii
celei de a doua, şi se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de
viaţă, de însuşi preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu
dumnezeiescul Mir, căzând la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul
păstorilor, mama lui striga: "Binecuvintează, cinstite părinte, pe cel ce
din pântece numele i-ai cunoscut".
Iar cinstitul
Gherman, socotind că nu este de trebuinţă să facă altă rugăciune, după ungerea
mirului, apucând capul tatălui cu o mână şi cu cealaltă arătând pe prunc cu
degetul, a zis: "Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume,
să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat". Astfel,
după binecuvântare, au mers acasă.
Acestea s-au
petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ştefan. Acestea
pentru zămislirea, naşterea, numirea şi luminarea lui, sunt preaveselitoare şi
adevărate povestiri. Să începem dar şi cuvântul isprăvilor lui, celor mai de pe
urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea uşilor sunt unele ca
acestea, cu mult mai vârtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin
duhovniceasca naştere de a doua, născându-l cinstita maica noastră a tuturor,
ca dintr-un sin l-a alăptat cu lapte tainic şi, ca o hrană tare, i-a pus
înainte cunoştinţa dumnezeieştilor gânduri.
Aceasta, precum
am zis, l-a odrăslit şi ca o maică l-a hrănit şi din dumnezeieştile cugetări
l-a învăţat. Viaţa acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumuseţat şi la
înălţime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, şi
l-a primit pe acesta, care venise din nefiinţă, şi când s-a mutat din cele de
aici, iarăşi l-a primit ca pe un străin, Care şi martor al vitejiei lui are să
i se facă, când Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.
Dar am greşit în
aceste cuvinte, căci, lăsând cele ce trebuia să grăiesc mai întâi, am făcut ca
cei care încep întâi acoperământul casei să-l săvârşească. Deci, de aici ţinta
cuvântului meu va fi iarăşi către cele dinainte. Părinţii acestui preasfinţit
copil, văzând că vârsta copilului trece şi ajunge vârsta de şase ani, l-a dat
la învăţătura cărţii şi a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit
desfătându-se în ştiinţe, a covârşit pe toţi, nu numai în acestea, ci şi de
toată faptă bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfinţita sa
maică, mergând noaptea la obişnuitele privegheri ce se făceau şi la pomenirile
sfinţilor. Şi un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încât în vremea
catismelor, citirea săvârşindu-se, stătea înaintea sfintei uşi şi luând aminte
la citeţ, din ascultare el a învăţat cele ce se citeau şi în gură le avea, ori
mucenicie, ori viaţă, ori învăţătură a vreunui părinte, dar mai ales ale
părintelui celui cu gură de aur şi curgătoare de miere; căci zicea că mai mult
doreşte de dumnezeieştile lui învăţături.
Astfel, cel din
pruncie sfinţit şi al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învăţătorului
celui de obşte urmând în toate, pe cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte
în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: Cugetând ziua şi noaptea
la legea Domnului, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor. Căci ştia, că nu
după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ştefan învăţând,
pe mulţi din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puţină vreme, prin iubirea
de Dumnezeu şi prin iubirea de învăţătură, pentru că era osârdia lui mai presus
de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-au născut, zicând că, cu
adevărat fiu al rugăciunii este acesta.
Deci,
într-acestea sfinţitul tânăr se învăţa, făcându-şi mintea curată, luminată şi
cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învăţând dumnezeieştile Scripturi, dorea să se
facă râvnitor al sfinţilor bărbaţi, care pomeneau de dânsele. Şi acestora
urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deşartă,
nici gura să nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.
În vremea
învăţăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părţile Răsăritului, s-a
sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecind că nu este un lucru bun a
face război creştinii între ei, l-a făcut pe păgân a se linişti. Dar îndată
tiranul a venit la împărăţie; câinele la cele sfinte şi porcul spre mărgăritar.
Şi ca o vulpe cu vicleşug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întâiul
şezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.
Dar după al
zecelea an al stăpânirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în
Biserică. Şi pe poporul cel de sub dânsul adunându-l în mijlocul tuturor, ca un
leu răcnind fiara cea neîmblânzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos,
ca din muntele Etnei foc şi pucioasă, zicând: "Idolească meşteşugire este
închipuirea icoanelor şi nu se cade a se închina acestora". Iar iubitorul
de Hristos şi dreptcredinciosul popor tulburându-se şi suspinând, de aici
înainte pierzătorul îndată a tăcut, şi către altă socoteală a întors cuvântul.
Cu adevărat mormânt deschis era gâtlejul lui şi perete văruit inima sa.
Cunoscând
această Gherman, propovăduitorul buneicredinţe, şi stând împotriva tiranului,
îi zise: "Împărate, Stăpânul Hristos şi Mântuitorul nostru Dumnezeu,
întrupându-Se din preacuratul sânge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi
desăvârşit arătându-Se ca noi şi scris împrejur, toată slujirea idolească a
pierit şi tot chipul idolesc s-a trimis focului şi întunericului. Iar de la
petrecerea Lui împreună cu noi şi de la învăţătura de lume mântuitoare a
Apostolilor Lui, până acum sunt şapte sute treizeci şi şase de ani.
Iar părinţii cei
drepţi care au petrecut în aceşti ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva
de acest fel. Pentru că din început, după înălţarea lui Hristos la cer, s-a
închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sânge,
pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mântuitorului pe stâlp; precum
şi cea nefăcută de mâna în cetatea Edesa.
Apoi şi icoana
zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din
Ierusalim s-a trimis lui Teofil. Încă şi sfintele şase soboare aflându-le pe
acestea, au rânduit a ne închina şi a nu le depărta pe dânsele. Şi să ştii,
împărate, că dacă aceasta vei ţine, pentru sfintele şi cinstitele icoane sunt
gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiaşi sfânt cu care
în trup S-a arătat şi cu oamenii împreună a petrecut. Drept şi sfânt lucru este
a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinsteşte icoana Lui, împotriva lui
Hristos trimite necinstea".
Acestea
auzindu-le împăratul cel fără de lege şi răcnind ca un leu, a trimis slujitori
şi purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfântul de
acolo în pumni şi cu ocări. Coborându-se Sfântul Gherman şi vieţii celei
singuratice părtaş făcându-se, era jale a vedea toată cetatea înălţând plângere
pentru el, căci se păgubea de învăţătura părintelui cea curgătoare de miere.
Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tânguire, vaiete peste vaiete, după
cum zice proorocul.
În aceste zile
triste, păgânul Anastasie, cu mâna de păgânătate, i-a luat arhieria cu ostaşi,
iar nu cu hotărârea buneicredinţe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a
dat împăraţilor.
Deci în aceste vremi,
tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfânta şi stăpâneasca icoană a
lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra uşii împărăteşti, care se zice
sfânta Halchi (adică de aramă) şi să o dea focului; care lucru l-a şi făcut.
Iar în vremea coborârii, cu râvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite şi
cu vitejie sărind înlăuntru şi apucându-se de scară, iar pe surpătorul spătar
aruncându-l şi târându-l la pământ, l-au dat morţii.
Şi îndată
alergând, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios
Anastasie şi zicând: "Prea necuratule şi vrăjmaşule al adevărului, pentru
aceasta ai râvnit preoţia, ca să răstorni sfintele podoabe?"
Deci aceasta
nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la faţa dreptcredincioaselor femei şi la
tiran alergând, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte;
care lucru cu adevărat s-a şi făcut. Şi pentru icoana lui Hristos pătimind, au
luat răsplătire de la Hristos în împărăţia cerurilor, împreună veselindu-se cu
toate sfintele purtătoare de nevoinţe.
În acea vreme
Constantinopolul era în eres. Şi mîhnindu-se nu puţin cei ce locuiau într-însul
cu bună credinţă, plecând nu puţini din patrie, s-au mutat în locurile cele
dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzând şi părinţii
fericitului Ştefan, căutau mântuirea. Însă erau ţinuţi vrând să împlinească
făgăduinţa copilului lor; şi socotind că nu este cu putinţă ca el să petreacă
în mănăstirile Bizanţului pentru tulburarea tiranului, fiind mişcaţi de
Dumnezeu şi de înger povăţuindu-se - precum odinioară dumnezeiescul părinte
Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la faţa lui
Irod, ucigaşul de prunci -, tot aşa şi aceştia împreună cu Ştefan, copilul cel
de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie şi intrând în corabie la Calcedon, au
călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu,
părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind
marele şi purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele
minunilor sale în toată lumea, şi credinţa a luminat-o, arătând multă vitejie
împotriva celor necredincioşi Dioscor şi Evtihie, la al patrulea Sinod
ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.
Acest munte este
în sânul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, şi este foarte veselitor
celor ce voiesc a se mântui; înalt mai mult decât toate vârfurile, rece, uscat
şi, ca să zic aşa, atingând de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit
munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori
Taborul, ori Livanul sau cetate sfântă, ca un munte din cei ce se aflau în
Ierusalim, nu ar greşi deloc; căci unde este loc de mântuire, acolo, pe drept
cuvânt, este Ierusalimul cel adevărat.
Deci, în acest
sfânt munte, de la Sfântul Axentie până acum, părinţii se închideau în peşteră
şi după moarte aflau raiul. Astfel, după sfârşitul vieţii dumnezeiescului
părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peşteră; după
acesta, al treilea purtător de semne şi care în tot chipul în fapte bune a
strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrânat şi plin de
sfintele cărunteţi, iar după dânsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam,
şi părtaşul darului înainte vederii.
Deci, către
Cuviosul Ioan aducând Grigorie şi Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe
cinstitul fiu Ştefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerând să-l primească şi să-l
învrednicească sfinţitului şi îngerescului chip, zicând că este fiu al
rugăciunii şi că, mai înainte de naştere, încă în pântece fiind, l-a făgăduit
vieţii monahiceşti. Iar cinstitul bătrân, plin fiind de darul cel înainte
văzător, precum mai sus am zis, şi cunoscând obiceiul bine statornicit al
copilului, adică mişcările, liniştea feţei şi aşezarea ochilor, şi mai în
scurt, tot sfântul dar care era într-însul, a zis: "Să te binecuvânteze pe
tine Dumnezeu, fiule, şi să te facă vas de alegere". Iar părinţilor lui
le-a zis: "Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul
acesta".
Făcându-se
obişnuita slujire şi priveghere, sosind dimineaţa, după obişnuita împlinire a
canonului, luându-l pe dânsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan,
înaintea sfintei peşteri şi, învăţându-l multe, i-a zis:
"Fericit
eşti, fiule Ştefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcându-te şi cu a
doua străjuire; fericit eşti, fiule, că glasul lui Hristos îl împlineşti astăzi
evangheliceşte, lăsând tată, mamă, surori şi toate cele ce sunt astăzi şi
mâine, şi porţi crucea Lui pe umeri, pentru ca să moşteneşti împărăţia
cerurilor. Fericit eşti, fiule, că prooroceşte ai ales a fi în casa lui
Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locaşurile şi în cetăţile ereticilor
celor defăimători de creştini.
Vezi, fiule,
chemarea vredniciei celei monahiceşti, căci nu este lupta împotriva sângelui şi
a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor lumii şi întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii pentru cele cereşti, precum zice
vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rânduieşti, să nu ai
iarăşi dor de părinţi, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit şi te-a
mântuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut şi i-au dat muncii, precum
zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai
lăsat, căci şi aceasta s-a scris: Nimeni, punând mâna sa pe plug şi
întorcându-se înapoi, este îndreptat în împărăţia cerurilor".
Deci acestea
învăţându-l pe dânsul şi mai multe decât acestea, apoi cerând şi luând din
mâinile lui foarfecele, l-a tuns la vârsta de şaisprezece ani şi l-a îmbrăcat
în îngerescul chip. După aceasta părinţii cuviosului, depărtându-se de munte,
au ajuns acasă, lăudând şi mărind pe Dumnezeu.
Cinstitul Ştefan
începu astfel nevoinţele, purtând grijă de merindele pentru fapta bună, dând
lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei
pântecelui rodul îi era înfrânarea şi când îi veneau gânduri de dezmierdare
trupească, iarăşi înţelepciunea îl odrăslea. Iar mânia şi iuţimea atât de mult
le-a stăpânit, încât prooroceşte putem zice: "Era ca un surd, neauzind, şi
ca un mut, nedeschizînd gura sa, rodind dragoste şi răbdare".
Şi aşa pe toate
le-a biruit şi întreitele învăluiri nălucitoare ale gândurilor le-a surpat,
pentru că postul lui era mare şi rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blând,
cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul şi cu sufletul
curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată şi neagoniseala cea
apostolească.
Apoi ascultarea
lui era fără cârtire şi supunerea cu sârguinţă, lucrarea cu răbdare şi
ostenelile osârduitoare, încât se minună de fapta lui bună în toate, purtătorul
de Dumnezeu Ioan şi zicea: "Fiule, încetează cu multă ajunare, pentru
asprimea muntelui şi pentru cumplita suflare a vânturilor că nu cumva să
osteneşti la slujire". Pentru că el slujea cuviosului la cele
trebuincioase şi îi aducea apă de la mare depărtare de loc.
În partea
dinspre miazăzi a muntelui, în loc şes şi neted, unde este şi cimitirul
cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuşi l-a lucrat încă trăind, când
era în munte, a făcut mănăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul
Ştefan pentru asprimea şi greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea
vârtoasa şi aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, în acest loc
greu de umblat, precum s-a zis, cărând apa şi făcând toată trebuinţa în vreme
de arşiţă şi de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat
obişnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osârduitor şi neispitit de
patimi şi de diavoli. Apoi, urmând cinstitului său învăţător Ioan, nu lipsea de
la dânsul, învăţând să se îngrijească de cele spre mântuire.
Cuviosul Ioan
era povăţuitorul său, bărbat desăvârşit în toate faptele cele bune şi plin de
darul lui Dumnezeu şi de darul proorociei. Odată, ajungând la munte
preacinstitul Ştefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lângă fereastra
peşterii cu capul plecat şi plângând amar. Cum a intrat, a făcut obişnuita
metanie, dar binecuvântare n-a luat, pentru că se tânguia părintele cu amar.
Iar el gândea, pentru ce oare va fi plângerea părintelui?
Iar acel blând
părinte, de la Dumnezeu cunoscând gândurile sfântului, ridicându-l pe dânsul, a
zis: "Pentru tine este tânguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am
cunsocut că în vremea ta va creşte şi se va răsturna locul acesta de eresul
arzătorilor de icoane, ce acum fierbe". Iar cinstitul Ştefan suspinând din
inimă, a zis cu durere: "O, părinte, poate voi pieri şi eu cu păgânătatea
lor, nemîntuindu-mă!" Iar Cuviosul Ioan a zis: "Ba nu, fiule, vezi că
scris este: Cela ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui". Şi mai
înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întâmple.
În anul acela,
tatăl cinstitului Ştefan şi-a sfârşit viaţa şi venind în cetate era de faţă la
îngroparea părintelui său şi după îngroparea lui, vânzând toate averile în
Constantinopol, le-a împărţit la săraci, apoi împreună cu mama sa şi cu o soră
- fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mănăstire a
Bizanţului -, pornind din patrie a ajuns la sfântul munte. Iar cinstitul Ştefan
făcând a se binecuvânta mama şi sora sa de sfântul bătrân Ioan şi a se învăţa
cuvântul adevărului, le-a coborât pe dânsele în mănăstirea femeiască şi
numărându-le împreună cu sfânta obşte, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei
sale celei trupeşti şi surorii sale. Şi după împlinirea sfântului chip,
suindu-se la munte, s-a dus la cea dintâi nevoinţă.
În toate
lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecînd purtătorul de Dumnezeu Ioan, a
adormit în pace şi de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învăţat pe
Sfântul Ştefan. Iar la sfârşit i-a zis: "Mântuieşte-te, fiule, şi vezi
sfârşitul primejdiei ce vine asupra ta". Deci pentru aceasta cugetătorul
de Dumnezeu Ştefan neîntristîndu-se, ci mai vârtos veselindu-se, a bătut în
toacă şi a arătat adormirea părintelui.
Şi era veselie
de pustnici din munţii cei dimprejur, din dealuri şi din văi, ca nişte cerbi
însetaţi, alergând la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca
să-l sărute pe Ioan la sfârşit şi să-l îngroape. Şi astfel trupul lui cel
cinstit şi sfânt l-a aşezat în cimitirul părinţilor, iar cinstitul lui suflet a
fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veşnică bucurie.
Dar a merge din
slavă în slavă şi de la sfânt la sfânt este lucru potrivit, căci nu lipseşte
numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvârşindu-se, era de faţă Iisus al
lui Navi; iar Ilie, înălţându-se, Elisei s-a făcut moştenitor al cojocului şi
al darului îndoit. În acest fel şi purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de
aici mutându-se, cinstitul Ştefan a moştenit locul şi darul îndoit. Pentru că
se cădea aceasta, ca cel ce a moştenit cele dintâi învăţături ale lui şi puţin
lipsea Cuviosului Ştefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale
fericitului Ioan. Precum copilul moşteneşte cele ale tatălui său, în acest chip
s-a întipărit şi caracterul faptei bune a învăţătorului său.
Deci acesta,
locuitor al cereştii mitropolii, Sfântul Ştefan cel desăvârşit între monahi,
care după urmare a fost al şaselea cu numărul locuitor al dumnezeieştii peşteri
şi de suflete mântuitor, noul Israel, al şaselea fiind de la Adam şi tată al
lui Enoh, cunoscându-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că şi el s-a
cunoscut al şaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind
frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea
dascălului mîhnindu-se, gândea ca un bun următor să împlinească nevoinţa
învăţătorului.
Şi precum cei ce
obişnuiesc a trece pe mare şi fac îndelungată călătorie - fiindcă firea apelor
nu are căi rânduite -, ci la stele luând aminte, îşi fac calea lor; şi precum,
iarăşi, cei ce umblă pe uscat, când voiesc a merge undeva, nu se încredinţează
drumurilor necunoscute, temându-se de rătăcire şi îngrozindu-se de pândirile
tâlharilor, ci caută drumurile cele împărăteşti şi cu multă întemeiere
săvârşesc calea; în asemenea chip a fost şi prea fericitul părinte Ştefan,
fiindcă voia a trece noian de viaţă grea şi se sârguia a călători la Ierusalim,
cetatea cea de sus, ca la nişte stele ce-l povăţuiau de sus, căuta la
învăţătorii vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi la cuvioşii cinci părinţi
dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peşteri, de la Axentie până la Ioan.
Şi ca pe o cale
împărătească şi ca pe un drum mare urmând calea cea călcată de aceştia,
sîrguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuţă strâmtă şi s-a încuiat
într-o stâncă de sub pământ la treizeci şi unu de ani ai vieţii sale. Apoi
învăţând iubirea de linişte, a ajuns desăvârşit, nimic câştigând din cele ale
acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca şi într-un stup, în peştera
muntelui închizându-se Cuviosul Ştefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune
cu sârguinţă, aducând-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.
Astfel,
iscusindu-şi simţirile ca să se deprindă a cunoaşte pe cel bun din cel rău, a
învăţat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meşteşugul pescăresc,
precum şi al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vârtos
prin ostenelile sale să dea şi celui ce are de trebuinţă. De toată grija pământească
lepădându-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în
rugăciuni şi în posturi. Nu numai atât, ci şi de toată faptă bună purtând
grijă, ca un lucrător de pământ ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor,
curăţind gândurile ce se ridică la cunoştinţa lui Dumnezeu, împlinind acel
proorocesc glas ce zice: Înnoiţi-vă vouă înnoiri şi să nu semănaţi peste spini.
În aceste
lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ştefan, tuturor din
aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate
cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând. Şi ce se întâmpla din
petrecerea lui cea bună? Mulţi aprinzându-se de dumnezeiasca râvnă pentru
Hristos, au alergat acolo şi împreună cu dânsul se rugau ca să dobândească
sălăşluirea şi l-au rugat să li se facă povăţuitor al vieţii lor celei după
Dumnezeu.
Deci deabia s-a
plecat, căci îl sileau, făcându-se tuturor toate şi învăţând a căuta fiecare,
nu numai pe ale sale ci şi pe ale aproapelui, ca să se mântuiască. Acolo au
mers către dânsul până la doisprezece fraţi deodată, cărora evangheliceşte
poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi
scoate afară, îi primeşte pe aceştia cu bucurie, ca un învăţător bun de copii,
îndemnându-i către nevoinţele pustniciei. Întâi a primit pe un oarecare Marin,
bărbat bun şi blând cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan şi după dânsul pe
Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care şi pe Cristofor şi
pe perechea satanei muşcătoare pe ascuns, pe Serghie şi pe Ştefan, cel ce de la
Dumnezeu s-a robit de tiranul.
Pentru care,
după aceasta voi povesti şi despre alţi şase, ale căror nume sunt în cartea
vieţii. Şi aşa muntele s-a făcut cetate, viaţă de obşte minunată, şi a primit
sfinţenie, pregătindu-se cele de trebuinţă prin dăruirea lui Dumnezeu şi prin
rugăciunile cuviosului, precum şi alte case trebuincioase şi cele de nevoie în
ele. Apoi s-a alcătuit viaţă de obşte dreptcredincioasă, purtând numirea
Sfântului Axentie, strămoşul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmăşie
către sfântul, surpând locaşul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Aşa
se zice de cei împreună următori ai lui până în ziua de astăzi.
Deci starea
vieţii de obşte întemeindu-se cu bună cuviinţă, părintele nostru Ştefan lua
aminte la ancoră cuvântului. Şi din peştera cea de Dumnezeu zidită luminând
soborul, îi sfătuia, zicând: "Fiilor, luaţi aminte de voi şi de sufletele
voastre şi, lepădând frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau
trândăvia, să iubiţi mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de
materie sau frică cea rea, ci mărimea de suflet a aşezământului, o face să
stea, arătându-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.
De asemenea,
mâhnirea şi întristarea lăsându-le departe, cu veselie să vă apropiaţi de
Dumnezeu, proorocescul vers ţinându-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de
Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrăneşte
nădejdea precum şi adevărul nu mai puţin.
Deci de vreme ce
a sârguitorilor este împărăţia cerurilor, după glasul Domului, şi silitorii pe
dânsa o dobândesc, aşa şi noi, fraţilor, după marele propovăduitor şi
dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind, goi fiind,
flămânzind şi însetând, în pustietăţi rătăcind, în munţi, în peşteri, în
prăpăstiile pământului, să trecem scurta nemernicie a vieţii noastre cea mult
chinuită cu dreaptă credinţă, şi pe aceea moştenind-o, să zicem către
judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia şi osteneala mea şi-mi iartă toate
păcatele mele.
Cu acestea şi cu
multe alte cuvinte mângâietoare luminând prea fericitul părintele nostru Ştefan
pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescându-i
pe dânşii în rânduiala mântuirii.
Ajungând până la
douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la
ale economiei şi la toate ale locaşului l-a aşezat prea fericitul întâi. Iar el
punea mai aspre nevoinţe pe sine, având dorinţă ca mai cu strâmtorare să se
închidă, decât în strâmtoarea peşterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră
mare terminându-se, avea o râpă adâncita spre partea de miazăzi în care se afla
şi mănăstirea şi peştera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită şi
neînviforată de vânturile cele iernatice ale Crivăţului şi ale Liviei.
Pe acest vârf
înconjurându-l preafericitul nostru părinte Ştefan, a zidit într-însul o chilie
foarte mică în lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime, ca de un cot şi
jumătate înălţimea, ca de doi lungimea şi spre partea de răsărit fiind o
cămăruţă de rugăciune, având înălţimea numai cât putea să stea. Iar cealaltă
toată voind a se acoperi de acoperământul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe
această mică chilie a făcut-o strâmtă şi înfricoşată, încât cei ce o vedeau
ziceau că este ca un mormânt, iar nu locuinţă de odihnă.
Şi să nu
socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decât
părinţii cei mai dinainte, pentru că învăţa nevoinţele cele plăcute lui
Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit
cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca
purtătorul de Dumnezeu Axentie. Şi era mai presus de ceilalţi părinţi, căci
avea mai tânăra vârsta, fiind de patruzeci şi doi de ani atunci când s-a mutat
în vârful muntelui.
Ucenicii lui
necunoscând pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ştefan a chemat la
miezul nopţii pe Marin, cel de Dumnezeu întărit şi acestuia povestindu-i
scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dânsul, ieşind din peşteră, au intrat în
acea înfricoşată locuinţă cu chip de mormânt. Iar dimineaţă, după cântărea de
psalmi, toţi fraţii, după obicei, punând metanie înaintea uşii peşterii ca să-i
binecuvânteze sfântul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare
zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după
multă vreme sculându-se şi în peşteră sărind, nu era acolo cel căutat. Şi
părîndu-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mâinile la gură punându-le
şi, arătând cu degetul, ziceau: "Oile toate fiind de faţă, păstorul cum
lipseşte?"
Pornind pe calea
cea de la vale, se duceau vărsând lacrimi şi cu pumnii în piept se băteau, ca
unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simţind întristarea lor cea
dureroasă, cu glas blând şi dulce îi chema cu grăbire la vale. Şi ei, ca nişte
peşti ce aleargă după rima din aruncarea undiţei, auzind glas, deodată s-au
întors şi către dânsul alergând şi încă purtând pe obraz rămăşiţele plânsului,
cu tânguire şi cu suspinare ziceau către dânsul: "De ce te-ai dat la aspre
şi aducătoare de moarte nevoinţe, cinstite părinte?" Iar Cuviosul a
răspuns către dânşii, zicând: Fiilor, strâmtă şi cu necazuri este calea ce duce
la viaţă şi puţini sunt cei ce o află pe dânsa.
Şi îndată, acest
cuvânt auzindu-l, s-au liniştit, rugându-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar
el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperământul porţilor cerului.
Acolo petrecea, vara arzându-se şi iarna îngheţând; iar sub îmbrăcăminte avea
trupul încins cu fiare şi de la umeri până la mijloc era înconjurat cu altă
cingătoare de fier pironit de amândouă părţile şi pe sub braţe cu altă
cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele şi chiar sfântul culion şi
analavul cel purtător de cruci, asemenea şi sfinţita mantie a chipului
monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului
de Dumnezeu Ioan, care a fost învăţătorul lui.
Deci în aceste
sporiri petrecând neprihănitul părinte, nu era cu putinţă a se ascunde, precum
mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare şi
dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales
al dreptcredincioşilor care locuiau în împărăteasca cetate. Şi mulţi către
dânsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă
folosindu-se, iarăşi se întorceau acasă, lăudând şi preamărind pe Dumnezeu;
între care era şi o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul şi bogată,
suferind văduvia.
Aceea, auzind în
fiecare zi de la toţi despre dumnezeiasca nevoinţă a cinstitului părintelui
nostru Ştefan, şi uitând de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebând şi a ajuns
la dealul sfinţitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga
să dobândească binecuvântare. Iar părintele săvârşind rugăciunea, ea s-a sculat
plângând şi a spus sfântului toate ale sale şi văduvia şi nerodirea de fii şi
că, dorind să dobândească monahicească viaţă, caută a se mântui. Dar iubitorul
de Dumnezeu părinte învăţând-o pe dânsa cu cuvinte duhovniceşti şi cele pentru
mântuire rânduindu-i, a eliberat-o, zicând: "Vezi, femeie, cui te
făgăduieşti, că nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini
făgăduinţa".
Cinstita femeie,
punând în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara
primeşte închipuirea peceţii, aşa neclintit îl păstra. Şi ajungând la limanul
corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi şi toate averile sale
vânzându-le în Constantinopol şi împărţindu-le săracilor cele mai multe,
temându-se de moartea sufletului, după cuvântul cinstitului părinte, se sârguia
să împlinească făgăduinţa.
La urmă, pornind
de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinţi, cunoscuţi, prieteni,
rudenii şi vecini şi crucea lui Hristos ridicând, s-a suit în minunatul munte,
aducând aur la Cuviosul, ca să se împartă de dânsul mai bine. Iar în preajma
chiliei punând obişnuita metanie, a zis: "Binecuvintează, părinte".
Sfântul cu asprime i-a răspuns: "Mântuitorul, prin Evanghelie luminat
spune, că cine nu se va lepăda de toate avuţiile sale, nu poate să fie ucenic
al Meu. Pentru ce tu porţi încă rămăşiţele lumii împrejur?"
Iar femeia,
spăimântata pentru darul cel înainte-văzător al părintelui şi de mustrarea cea
cu asprime, cu ruşinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dânsul: "Nu
fiind ţinută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte,
ci ca prin mâinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul
meu cel înfocat".
Dar iubitorul de
Dumnezeu părinte a zis: "Scânteile greşelilor celor străine nu voiesc a le
face cenuşă cu mâinile mele, că nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna
arzându-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au
pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să şi secere!" Iar femeia
zise: "Şi ce îmi porunceşti, părinte?"
Preamilostivul
părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale
desăvârşit şi n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul
cu ale sale mâini. Şi aşa, spălând-o pe dânsa de întinăciunea acestei vieţi,
i-a dat sfântul chip monahicesc, schimbându-i numele în Ana. Şi s-a făcut
părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mănăstirea cea de jos,
dând-o sfintei şi cuvioasei maici proiestoase a acelui locaş, mult rugind pe
acea cinstită femeie a o sfătui pentru mântuirea sufletului.
Dar cred că a
ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti şi despre pătimitoarele lui lupte.
Însă eu, fiind împins de ştiinţa mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung
să povestesc mărimea faptei, fiindcă sunt sărac de cuvânt şi de fapte. Pentru
că cu neputinţa acestora obişnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la
adevăr, ci la iscusinţa cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce
alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă
dumnezeiescului mucenic.
Şi cu
rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putinţă este a mi se dărui
lesne călătoria. Şi să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David
împotriva eresului celor de noi lucruri, de creştini defăimători şi de icoane
arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele. Şi
iarăşi zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine
din tinereţele mele şi nu m-a biruit.
Aceasta însă la
Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că
cei de alt neam de multe ori l-au biruit şi babilonienii robindu-l l-au dus
departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime şi cu amar, iar românii mai pe
urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiţi şi strămutaţi prin toată lumea i-au
arătat, "curtea lor făcând-o pustie" iar spinarea lor totdeauna, după
cuvântul proorocului, gârbovind-o.
Dar Israelul lui
Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu şi cu faţă descoperită
Domnului străluceşte, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui
Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel
mai bătrân, ca pe un neiscusit dându-l în lături şi întâia binecuvântare
părintească a luat-o, cu cuviinţă ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu
mine vrăjmaşul din tinereţele mele şi nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au
ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmaşi, dar nu l-au biruit şi a lor neputinţă
a mustrat-o.
Întâi iudeii au
dat război turmei Mântuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin
crucea cea de dânşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de
la oi. Iar după aceştia slujitorii idolilor care s-au ruşinat de apărătorii
adevărului, şi după aceştia Simon şi ucenicii cei de sub dânsul, Menandros şi
Kedron, apoi Marchion şi Valentin. Şi după dânşii Cherint şi Satornic, Vasilid
şi Carpocrat, Marcu şi Tatian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi
Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie,
Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie - vidra cea cu multe capete -, Evtihie şi
Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian,
Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi
oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat.
Pentru că mă va
lăsa pe mine ziua, numărând pe apărătorii şi începătorii păgânătăţii, a căror
pomenire vremea a prăpădit-o. Şi aceştia toţi deodată, apostoleştilor
propovăduiri dând război, Sfinţii Părinţi i-au izgonit după cuviinţă din
Biserică. Şi a petrecut în paşnică stare Biserica, care totdeauna a fost în
război şi de cele mai multe ori a biruit.
Deci, tatăl
vicleniei şi aflătorul răutăţii, diavolul, care niciodată nu încetează a da
război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzând turma Domnului că
biruieşte cu înlesnire pe vrăjmaşii cei arătaţi, a socotit să aprindă văpaia
războiului. Şi aflând unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se
socotea că va face multe minuni cu descântece vrăjitoreşti şi va putea amăgi pe
oamenii care se înspăimântă de unele ca acestea, având neamul din pământul
sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întâi
se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.
Acest eretic
arătându-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum şi mai înainte
s-a zis, nici atunci duşmanul de obşte al oamenilor n-a încetat. Dar el,
lăsându-şi viaţa şi făcându-se cheltuială viermelui celui fără de sfârşit şi
focului celui veşnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de
Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav şi din Arhelau pe Irod cel
prea rău, robul desfrânării şi ucigaşul Mergătorului Înainte.
Deci, copacul
acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, şi adunând otrăvi de multe
feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut şi a ars toate chipurile sfintelor
icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioşi ai
chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Şi chip al întunericului
fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioşi i-a numit
închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.
Şi pe tot
poporul cel de sub dânsul adunându-l tiranul, l-a făcut a se jura - punându-se
înainte de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos şi Sfânta Cruce pe care
Hristos Dumnezeu Şi-a întins mâinile pentru noi, precum şi Sfintele şi prea
curatele Evanghelii, prin care Hristos ne porunceşte să nu ne jurăm nicidecum
-, apoi să zică că nu se vor închina la sfânta icoană, ci pe aceasta o vor
chema idol şi nici nu se vor împărtăşi de la Patriarh şi nicidecum bună ziua
nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat,
pe acesta ocărându-l, să-l lovească cu pietre.
O, ce batjocură!
Aflând unealtă de un nărav şi de un glas, şi nu numai atât, ci şi de un nume şi
de un cuget, ca şi cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe
Ianis şi pe Iamvris. Apoi nu cu hotărârea lui Dumnezeu şi a preoţilor, ci cu
vicleşug amândoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mâinile împăratului
Constantin cel nesfinţit, cu mantie şi cu omofor, omul cel nevrednic de
patriarh al Bisericii, însuşi tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.
O, ce
nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfinţite, cel
ce a avut trei femei cu nelegiuire, se aşează în fruntea Bisericii! Cine a
auzit una ca aceasta cândva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat
nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor şi la pagini nu s-a arătat una ca
aceasta. Acum s-a împlinit cuvântul proorocului: Poporul că un preot şi nimeni
nu eră care sfinţea şi care se sfinţea.
Deci, această
necurată pereche, împăratul şi patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau
scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu
episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă
sinod împotriva sfintelor şi cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură
şi cetate tânguire peste tânguire din partea celor dreptcredincioşi. Iar din
partea celor pagini icoanele cele sfinţite fiind călcate, vasele prefăcându-se,
bisericile săpându-se şi cu cenuşă însemnându-se, ca unele care aveau sfinţite
icoane.
Şi unde se aflau
cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale
sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau
aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau
tăiate şi sfărâmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva
sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvântătoare
şi mai ales hăţuri de cai sataniceşti şi vânători, privelişti ori alergări de
cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.
Atunci era drept
a se zice: "Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pământ şi nu este cel
ce face bine între oameni; căci cu secure şi cu bardă a surpat uşile Bisericii
lui Dumnezeu şi cu foc a ars sfinţitorul lui. Iar uşă se zice icoană, căci deschide
mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a
chipului celui dintâi. Precum oarecare uşi, purtând încuietori şi peceţi, din
cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceţilor, aşa şi
închipuirea icoanelor, ca pe nişte peceţi arătând prescrierile şi pe arătări ca
pe nişte încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele
gândite. Căci nu materiei slujim, închinându-ne acesteia - să
nu fie -, ci gânditor prin cele simţite, de însăşi pricinile ne apropiem,
precum la Cruce şi la sfinţita Evanghelie, la moaşte de sfânt şi la tot ce este
în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile,
arătătorul de cele cereşti, căci cinstea icoanei trece la chipul cel
dintâi". Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.
În aceste
dureroase lucruri fiind împărţită Biserica lui Hristos, cei mai aleşi dintre
monahi care se ţineau de dreapta credinţă, din părţile Europei, ale Bizanţului,
ale Tiniei şi ai eparhiei Bitiniei şi cei ce petreceau în peşteri şi cei ce
aveau locaşuri în munţi în părţile Prusiei, toţi împreună mergând la muntele
purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povăţuitor şi doritor
de mântuire, la prea fericitul Ştefan, rugându-l pe dânsul să li se facă
sfeşnic de mântuire.
Deci, l-au aflat
pe dânsul cuprins de mâhnire şi de lacrimi, pentru eresul cel făcător de
lucruri noi şi au zis către dânsul: "Spune, părinte, cele cuviincioase,
pentru că plânge gândul nostru şi ne-am cufundat în nedumerire, că nu cumva
frica cea omenească să vândă dreapta credinţă a sufletului, că partea lui este
a se teme de moarte".
Iar fericitul
Ştefan, auzind mulţimea părinţilor şi acea îngerească cărunteţe, a zis:
"O, părinţi
cinstiţi şi fraţi, nimic nu este mai tare decât socoteala cea dreaptă şi nimic
mai puternic decât sufletul ce nu voieşte a sluji răutăţii; care lucru sunt
încredinţat că se păzeşte de către frăţia voastră şi pentru aceasta vă veţi
face ai mei sfetnici şi veţi lua binecuvântare. Căci văd înconjurată cu cruzime
şi cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigaşul şi
iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întâmplat asupra
Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup şi care, de la
începutul zidirii a dat război firii noastre şi zavistuind petrecerea noastră
cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.
Iar acum iarăşi
cinstitul trup al Bisericii se ispiteşte a-l strica şi face a se dezbina
mădularele, unele împotriva altora şi război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a
pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulţimea. Astfel
de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sîrguindu-se a porni pe unii
împotriva altora şi a-i abate din calea cea dreaptă.
Astfel vrăjmaşul
Bisericii care a semănat neghinele se bucură şi joacă văzând reaua meşteşugire
printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din
toate părţile materie la văpaia războiului şi pe ale sale cete împreună
ridicându-le - pe elini, pe iudei, pe sirieni şi adunările ereticilor -, ca să
facă privelişte mare din toate părţile, făcându-şi veselie şi plăcere din
greutăţile noastre. Şi se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin.
Pentru că în ospeţele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim,
ereticul împărat, cugetă împotriva noastră şi ne batjocoresc.
Pentru aceasta
fiii Sionului cei cinstiţi, fiind mai presus decât aurul, s-au socotit că nişte
vase de lut, lucururi de mâini de olari. Ne-am făcut de râs la tot poporul,
suntem cântare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuţimea Sa Domnul pe
fiica Sionului şi a surpat din cer slava lui Israil şi nu şi-a adus aminte de
aşternutul picioarelor Sale, din ziua iuţimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul
(creştinătatea).
Pentru aceasta
ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mângâie pe mine
şi strig către cel ce bate şi vindecă: Miluieşte-ne pe noi, Doamne,
miluieşte-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a
umplut sufeltul nostru de ocară şi o dă pe dânsa duşmanilor celor ce sunt
îndestulaţi în vremea cea de acum şi celor mândri, prihănitori de creştini.
Pentru că au ocărât turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi
închinători de idoli şi pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoieşte-ne pe
noi ca pe o mâncare de dimineaţă. Înmulţească-se credinţa Ta în dimineţi, căci
multe sunt suspinele noastre şi inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul
nostru şi ne culeg pe noi toţi cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul
din pădure.
Acest pui de leu
ne-a muşcat şi ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul
puterilor, întoarce-Te şi cercetează această vie şi o desăvârşeşte pe ea, pe
care a sădit-o dreapta Ta şi pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă,
plângând, tânguindu-mă şi jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori şi
peste turmă şi Dumnezeului meu rugându-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai
dinainte a dreptei credinţe şi închinăciunea sfintelor şi cinstitelor icoane să
o aşeze la starea cea dintâi, am uitat făgăduinţa.
Am întins şi
tânguirea şi de-abia acum mi-am adus aminte, aflând în rugăciune pe Fiul Omului
pe Care L-ai întărit şi mântuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul,
Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire aceşti grăitori de tulburare
au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dânşii Domnul şi va pieri
pomenirea lor împreună cu toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii, că Dumnezeu este
Dumnezeul răsplătirilor şi nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale".
Acestea vorbind
prea fericitul părintele nostru Ştefan sfinţitei adunări a monahilor, şi toţi
vărsând lacrimi, bătându-se în piept şi din adânc suspinând, părintele a zis:
"Trei fiind ţinuturile noastre care nu s-au împărtăşit cu acest eres, la
acestea vă sfătuiesc a alerga". Pentru că nu a rămas alt loc care este sub
stăpânirea balaurului, nesupus glasului său celui deşert. Iar ei au zis:
"Unde sunt oare aceste părţi, părinte?" El le-a răspuns: "Cele
de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sunt părţile
Sciţiei, ale Goţiei şi părţile Romei şi ale Liviei.
Şi ce se cuvine
a zice, pentru întâi şezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului şi ai
Alexandriei, care, nu numai au urât şi au blestemat necurata dogmă a
arzătorilor de icoane, ci şi prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgânul
împărat, care s-a plecat către această, numindu-l depărtat şi începător de
eres; între aceştia este preacinstitul şi preaînţeleptul Ioan Damaschin
preotul, care s-a numit de tiranul acesta câine, iar noi îl numim cuvios şi
purtător de Dumnezeu.
Acesta n-a
încetat a-i scrie şi a-l numi făcător de rele, arzător de icoane şi urîtor de
sfinţi; iar pe episcopii cei de sub dânsul i-a numit întunecaţi şi robi ai
pântecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai şi pe iubitorii
de privelişti, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait şi pe Atzipie, iubitorul de
diavoli, ca pe nişte noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana şi Datan, şi pe cei de sub
dânşii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.
Acestea grăind
Cuviosul Ştefan şi alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinţii, făcând
rugăciune tânguitoare şi mai pe urmă pregătindu-se de plecare şi pe sfântul
sărutându-l, s-au dus către locurile cele mântuitoare, nu de mucenicie
temându-se, ci de vicleşugul tiranului, având frică de neiscusinţa lor, căci nu
este lucru puţin neiscusinţa. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit,
precum se lămureşte aurul în cuptor. Şi se putea vedea Bizanţul dezbrăcându-se
de cinul monahicesc şi de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră,
iar altul la Cipru; altul gândea a se duce către Roma şi aşa înstrăinându-se de
ale lor mănăstiri, erau străini şi fugari.
Iar tiranul
împărat, săpând cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din
Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereţi cu tot felul de icoane, de
la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, până la tot felul de minuni şi până la
înălţarea Lui, precum şi Pogorârea Sfântului Duh. Şi aşa răzuind toate icoanele
tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereţi copaci şi păsări de tot felul,
animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni.
Şi dacă cineva
dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la
această biserică şi, încredinţându-se că sunt adevărate, împreună cu sfinţitul
prooroc David să zică: "Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea Ta,
defăimat-au Biserica Ta cea sfântă; pus-au Ierusalimul cel gândit. Biserica Ta
ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioşilor Tăi mucenici şi monahi,
cinstitele moaşte le-au dat fiarelor, focului şi fundului mării".
Deci, în această
prea cinstită biserică, pierzătorul împărat şezând împreună cu cel de un nume
vânzător al turmei lui Hristos şi cu cei de sub dânsul robi ai pântecelui,
episcopi eretici au ţinut sinodul cel necurat şi vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi a
fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754,
după naşterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăţiei lui Copronim;
şi era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar
patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al
Constantinopolului, ereticul şi cel de un gând cu împăratul, numind cinstitele
icoane idoli de chipuri cioplite.
După multe vorbe
şi pricini, împăratul a silit pe toţi episcopii ca să se supună voii lui, la
acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulţi dintre dânşii, deşi vedeau
luminos rătăcirea împăratului şi a patriarhului şi năpăstuirea Bisericii, însă
nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temându-se de mânia împăratului şi a
patriarhului şi de nevoia care se făcea celor dreptcredincioşi.
Deci, se plecau
la credinţa cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al şaptelea,
ce s-a făcut în împărăţia lui Constantin cel tânăr şi a maicii sale Irina, s-au
lepădat şi cu pocăinţă mărturisindu-se, s-au întors către bună credinţă; dar
atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului şi patriarhului.
Aceste dogme rău
credincioase şi urâte de Dumnezeu, au fost aşezate atunci acolo astfel: Întâi,
că sfintele icoane să fie de toţi numite idoli; al doilea, toţi cei ce se
închină icoanelor să fie anatema. Mai întâi pe Gherman, care fusese patriarh,
l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri
ei fiind anatemizaţi, au afurisit pe omul cel sfânt şi drept. Dar Dumnezeu l-a
binecuvântat pe dânsul, încât s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor
blestema iar Tu vei binecuvânta.
Al treilea, au
hotărât ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinţii după moartea
lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al
patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinţi pe Apostoli sau pe
mărturisitori, pe fecioare şi pe toţi cei care au plăcut lui Dumnezeu. La
sfârşit s-a zis că să fie sinodul acela numărat cu cele şase sinoade care
fuseseră mai înainte şi să se numească sinodul al şaptelea a toată lumea, iar
cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca
Evtihie, ca Sever, şi ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele şi rărunchii inimii
mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuţi şi credincioşi ascultători,
când numai le-aş cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a
vrăjmaşului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înţelege,
Hristoase, nemărginita Ta răbdare!
Cea mai de pe
urmă faptă şi cât toate mai rea, necuraţii aceia şi nesfinţiţi babilonieni,
care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieşit-a fărădelege de
la preoţii Babilonului şi păstori mulţi au stricat via Mea; cei ce au rătăcit
cărările pe pământ, după cum zice paremia, şi au adunat cu mâinile nerodire;
cei ce între sfânt şi între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul
jertfelnicului de tânguire au lucrat. Aceştia sculându-se împreună cu tot
poporul şi mâinile la înălţime ridicându-le, au strigat ticăloşii într-un glas
şi au zis: "Astăzi este mântuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit
pe noi de idoli". O, glas dureros!
Atunci cerul s-a
întunecat şi pământul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat şi toţi
cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întâi începător
al păgânătăţii este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deşartă s-a făcut
întruparea lui Hristos şi zadarnică învăţătura Apostolilor.
Şi dacă, precum
voi ziceţi, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor şi de blestemul
idolilor, care de voi se numeşte al treisprezecelea apostol; şi dacă nu în
Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu
vă botezaţi, ci, ca să zic ceva de râs, pentru obraznica voastră nebunie, vă
botezaţi în Pastila, în Tricacav şi în Cavalon, în învăţătorii lui şi ai
voştri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină şi prea cinstită dogmă
din Biserica Sa. Aceste bârfeli lăsându-le, vremea cerând, acum mergem către
ceea ce ne stă înainte, întorcându-ne să vorbim despre fericitul Ştefan.
Acestea astfel
săvârşindu-se şi toată gura mărturisind cele despre Sfântul părintele nostru
Ştefan, iar tiranul înştiinţându-se, a chemat un cuvântător dintre cei slăviţi,
Meghistani ai lui şi iscusit în a grăi şi a auzi, cu numele Calist, iar cu
vrednicia de patriciu. dar şi la eresul lui desăvârşit fiind învăţat, l-a
trimis pe dânsul, zicând: "Mergi la dealul lui Axentie şi pe unul cu numele
Ştefan, care este sălăşluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniţilor, pe
acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicându-i: "Fiind mişcaţi de
prietenia către tine, pentru cucernicia vieţii tale, dreptcredincioşii şi
preamăriţii noştri împăraţi, Constantin şi Leon, poruncesc să te iscăleşti în
hotărârea preamăritului nostru sinod". Dându-i finice, smochine şi altele
care sunt îndemânatice pentru hrana pustnicului; pentru că ştia şi însuşi
tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrânata şi plăcută lui
Dumnezeu.
Calist îndată
mergând la munte, i-a adus sfântului părinte vestea aceea, sfătuindu-l
preaînrăutăţitul să iscălească şi să laude hotărârea împăraţilor. Iar cinstitul
Ştefan, cel asemenea celui dintâi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea
de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu şi nu se clintea în orice fel de
socoteală ereticească, a zis către patriciu:
"Ia aminte,
domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărârea acestui sinod de
mincinoasă adunare, eu, Ştefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca
să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Şi pe lângă această, voiesc a muri
pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavând nici o grijă de împăratul cel
începător de eres, care a îndrăznit să se lepede".
Apoi a zis:
"Înţelege dar, că-mi voi vărsa sângele pentru icoana lui Hristos. Iar
mâncările cele trimise de dânsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul
păcătosului nu trebuie să ungă capul meu şi din mâncările ereticului să nu se
îndulcească gâtlejul meu".
Acestea
auzindu-le boierul acela şi întorcându-se iarăşi, a ajuns la palat şi arătate
le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mânie ca un
leu, şi mare strigare ieşind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis
slujitori şi ostaşi purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care
îl trimisese mai înainte să meargă la munte şi îndată să ridice pe sfântul din
chilie.
Apoi a poruncit
să-l păzească în mănăstirea cea de jos, până ce îl va judeca. Iar el mergând la
munte şi ajungând la mănăstire, ca nişte fiare săltând, cu lovituri de picioare
băteau în uşi şi sărind în sfânta peşteră au scos afară pe sfântul, ca dintr-o
cămară duhovnicească, târându-l afară. Căci din multă înfrânare şi din prea
strâmtă locuinţă, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mişca.
Acei bărbaţi
purtători de paveze, văzând lucrul minunat al părintelui şi multă milostivire
arătând spre sfântul pentru vederea cea de spaimă, înjugîndu-se doi şi pe
umerele lor punând mâinile cuviosului, iar cu mâinile lor genunchii
odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfântului Axentie, în care închizând pe
sfântul împreună cu obştea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era
împreună cu dânsul, aşteptau hotărârea împăratului. Iar Sfântul Ştefan n-a
încetat cântând înăuntru cu obştea sa: "Preacuratului Tău chip ne
închinăm, Bunule..." şi celelalte.
După această a
cântat şi slava: "În tâlharii gândurilor mele căzând, m-am prădat eu
ticălosul, de minte...", şi celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei
dinaintea uşilor, auzind acestea cântându-se de dânşii, mişcându-şi capetele,
unii către alţii, ziceau: "Vai nouă, că pe drept suntem socotiţi că nişte
tâlhari de către nişte monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptăţit, dar ei rău
pătimesc".
Trecând şase
zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închişi, împreună cu sfântul. Şi în
ziua a şaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să aşeze pe sfântul
în mănăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciţilor. Iar oastea aceea,
cerând binecuvântare de la sfântul, a mers în cetatea cea împărătească, şi
împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciţilor.
Prea răul
Calist, luând pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dându-i aur şi
făgăduindu-i încă şi mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al
doilea Iuda, şi împotriva învăţătorului său să se într-armeze. Iar Serghie,
căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea
Iscariotean şi moştenitor al spânzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcându-se în
satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului
părinte. Deci, despărţindu-se de sfinţitul staul şi alergând către începătorul
de vameşi şi strângătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de
o socoteală cu el şi părtaş al pierzării sale.
Apoi, scriind o
carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ştefan, a zis într-însa aşa:
"Serghie anatematiseşte pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numeşte
sirian de neam şi sapă gropi împotriva ta, şezând în munte". Şi cu multe
alte ocărându-l pe dânsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da.
Apoi spun că înşelând pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie şi o are
în mănăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dânsul în deal, pentru
amestecare păcătoasă.
Dar acea femeie
cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le şi lepădând toată grija
lumească, fiică duhovnicească a sfântului s-a făcut, luând îngerescul chip.
Amăgind ei o
slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera şi o vor însoţi pe dânsa
cu oarecare din cei ai palatului, au învăţat-o să grăiască împotriva stăpânei
sale şi a sfântului. Şi făcând ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu
minciuni, au trimis-o în mâinile împăratului, care citind-o şi gândind fărădelege,
ca unul ce îmbrăţişase vreme potrivită, cu tărie trimiţând câţiva slujitori
credincioşi către cel ce stăpânea cetatea locului, cu numele Antim, i-a
poruncit prin scrisori acestea:
"Ca unul
care împlineşti poruncile noastre cu mulţumire, fiind că un prieten iubit şi
slugă mulţumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ţi-am şi încredinţat
vrednicia cea dinaintea feţei noastre, poruncim degrab să mergi la mănăstirea
cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrânate, care se făţărnicesc
că sunt drept-credincioase. Şi răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, şi
prin aceşti slujitori credincioşi trimiţând-o la noi degrab, cu oaste să mi-o
pui de faţă; fii sănătos". Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel
fărădelege, necitind desăvârşit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la
mănăstire cu mulţime de ostaşi.
Acolo au aflat
pe sfinţitele femei săvârşind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre
femei în biserică ca nişte cai îndrăciţi, au înfricoşat pe fecioarele lui
Hristos, scoţând săbiile tâlhăreşte şi în văzduh cu strălucire întorcându-le.
Deci, făcându-se tulburare şi cântărea de laudă tăcând, femeile se tânguiau lui
Dumnezeu. Şi una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicând
sfinţitul acoperământ al prestolului, se ascundea sub sfânta masă; alta fugea
către munte, de mâinile păgânilor.
Această năpădire
cunoscând-o cinstita bătrâna şi proiestoasa mănăstirii, care se liniştea în
chilie, a ieşit la dânşii cu suflet netulburat şi a zis: "O, creştini, dacă
aveţi nădejde către Dumnezeu, de ce faceţi semnele de biruinţă ca împotriva
barbarilor celor fără de Dumnezeu?"
Iar ei
spăimântându-se de îndrăzneala sfinţitei bătrâne şi înştiinţându-se că aceasta
este proiestoasa, schimbând chipul cel de fiară cu blândeţe, au răspuns:
"Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ştefan, căci împăratul are trebuinţă de
dânsa în oaste". Iar ea, chemând pe nume pe aceasta şi împreună cu dânsa
pe alta, anume Teofana, a zis către dânsele: "Mergeţi, cinstite fiice, la împăratul,
şi cu înţelepciune să-i daţi răspunsurile, că nu cumva să vă înşele pe voi.
Mergeţi în pace, mergeţi şi Domnul să fie cu voi".
Iar acele
cinstite femei, luându-şi mantiile, punând metania cea obişnuită şi luând
binecuvântare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de
bine ascultătoare a ascultătoarelor! Şi o, rugăciune prea curată a
credincioasei maici!
Fiind aduse ele
în oaste şi făcându-se împăratului arătate cele despre dânsele, a poruncit să
le despartă una de alta. Apoi chemând pe duhovniceasca fiică a Sfântului
Ştefan, cea căutată, a zis către dânsa: "Mă plec să cred că adevărate sunt
cele grăite către noi despre tine, pentru că ştiu grabnica robire a cugetului
femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ştefan, să părăseşti
strălucirea părinţilor şi de acest chip întunecat să te apropii? Negreşit,
precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Şi ce frumuseţe are acesta
care te-a amăgit pe tine?"
Iar cinstita
femeie, auzind aceste urâte graiuri, cu adevărat că o a doua Suzană înţeleaptă,
uitându-şi neputinţa femeiască, a răspuns cu minte către dânsul:
"Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, munceşte-mă, înjunghie-mă, fă cu
mine ce vrei şi ce îţi place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decât numai
adevărul; căci nu ştiu pe omul acesta aşa cum zici tu, ci precum îl ştiu eu voi
grăi: sfânt şi drept îl ştiu pe dânsul, învăţător de folosul sufletului şi
povăţuitor al mântuirii mele".
Iar tiranul
făcându-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, muşcându-şi degetul cel mic al
mâinii şi cealaltă mână întorcând-o în văzduh, şezând cu fruntea împilat, a
rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dânsa, iar sora ce era împreună
cu dânsa să fie dusă, chiar nevrând, la a sa mănăstire.
Aceea ajungând
la mănăstire, pe toate le-a povestit sfinţitei egumene şi surorilor şi nu numai
atât, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ştefan, îl ruga să se
roage pentru dânsa, mai ales că pentru dânsul era luptată. Împăratul făcând
adunarea oastei şi mergând la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica
cea duhovnicească a sfântului s-o ţină în temniţa cea mai întunecată în obezi,
vrând în ziua următoare să-i facă întrebare.
Iar printr-un
famen care avea rânduiala împărătească la palat i-a zis acestea:
"Cruţă-te, femeie, şi tu vei trăi bine cu împăratul, lepădând această
îmbrăcăminte întunecată şi să spui mâine înaintea a tot poporul adevărul
împotriva lui Ştefan, căci iată şi slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei
vrea să faci această şi vei rămâne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune
înaintea ta bucăţi de carne din trupul tău, despărţite de mădulare. Iar dacă
cele dorite de mine vei arăta şi vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la
mine de multă cinste şi de daruri".
Dar cinstita
femeie, auzind acestea şi plângând în adâncul inimii cu durere şi plecând
capul, a zis către dânsul: "Du-te de la mine, omule, du-te şi voia
Domnului să se facă!"
Împăratul,
adunând de dimineaţă mulţime de popor înaintea târgului, ca unul ce socotea că
o va îndupleca pe dânsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi,
mulţime de vine de bou punând înaintea ochilor ei, a zis: "Toate acestea
le voi aduce pe spatele tău şi pe pântece, de nu vei scoate la arătare
desfrânările tale făcute cu Ştefan". Iar cinstita femeie nimic nu
răspunse. Tiranul înfricoşând-o şi numind-o desfrânată, a poruncit s-o bată.
Îndată opt bărbaţi tari, luând-o de amândouă mînile, o băteau pe pântece şi pe
spate fără cruţare, iar ea zicea: "Nu ştiu pe omul acela precum tu spui".
Apoi strigă: "Doamne miluieşte".
Şi a pus tiranul
pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor,
precum el a învăţat-o, ridicându-şi mâinile asupra stăpânei sale şi scuipând-o
în faţă. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgânătăţii, plecându-se la
urechile ei, o învăţau să zică cele plăcute împăratului şi să trăiască; iar ea
cu glasul cel mai dinainte răspundea. Şi dacă a văzut-o tiranul acum fără glas
din bătaia cea fără de milă şi părându-i-se că a murit, a intrat ruşinat în
palat şi a poruncit ca s-o arunce într-una din mănăstirile Constantinopolului,
fără purtare de grijă. Ea după câtăva vreme a murit în pace şi s-a dus către
Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfântul.
În ziua aceea,
chemând împăratul pe unul din tinerii cei supuşi ai lui, cu numele Gheorghe, se
jura că foarte îl iubeşte şi i-a zis: "Mare este, Gheorghe, dragostea ta
către mine?" Iar el a zis: "Nemărginită, stăpâne". Iar împăratul
a zis către dânsul: "Cu înlesnire îţi va fi a muri pentru dragostea
mea?" Iar el plecându-se la pământ şi punând mâinile la piept, se jura cu
osârdie, că pentru dânsul îşi dă şi viaţa.
Împăratul, pe
acesta sărutându-l, a zis: "Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori
pentru mine, nici un singur mădular să-ţi lipsească, ci numai această, ca un
părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe
nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă şi pe tine numărat cu cei de sub
dânsul şi de un chip. Şi dacă aceasta o vei dobândi, degrab să te întorci la
noi".
Iar fiul şi
slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvântul, învăţând multe
vicleşuguri, s-a suit în munte şi în loc cu tufişuri dese ascunzându-se, a
ieşit la miezul nopţii din acea pădure, a mers la mănăstire şi înaintea uşilor
stând, cu glas jalnic zicea: "Miluiţi-mă, o, creştinilor care locuiţi în
locaşul acesta, ca să nu mă mănânce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că
am rătăcit calea".
Şi alte cuvinte
zicea şi diavoleşte se tânguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ştefan, auzind
tânguirea şi plângerea, strigând pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit
să aducă înăuntru pe cel ce se tânguia.
Intrând el, a
pus metanie bătrânului, zicând: "Binecuvintează, părinte". Pe acesta
sfântul binecuvântându-l, l-a ridicat şi cunoscându-l pe dânsul că este de la
palat, după îmbrăcăminte, după faţă precum şi după barbă, pentru că era rasă
după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: "Cu adevărat tu, frate, nu
eşti din palatul împărătesc?"
Iar el răspunse:
"Aşa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credinţă
stăpâneşte, am rătăcit toţi, şi către primejdie sufletească ne-am plecat. Şi
abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povăţuit de Dumnezeu,
la aceste de aici am venit. Şi acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din
obştea ta cea de suflet mântuitoare şi să dobândesc chipul cel îngeresc".
Iar cinstitul
Ştefan i-a zis: "Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din
partea tiranului, că nu cumva înştiinţându-se, să-ţi robească sufletul tău de
la mântuire şi cu cursele cele vechi te va împletici pe tine". Iar el
iarăşi căzând, zicea: "Cuvânt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei
zăbovi a mă tunde".
Dar sfântul i-a
zis: "De ar fi fost fără primejdie aş fi împlinit glasul cel
evanghelicesc, că "pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară".
Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi
împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispită". Zicând aceasta şi
învăţându-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc şi l-a
îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Şi astfel au trecut trei zile.
Iar tiranul
împărat, adunând poporul în priveliştea alergării de cai, stând deasupra, a
strigat acestea: "Să n-am parte de viaţă cu ceata nepomeniţilor celor de
Dumnezeu urâţi". Iar poporul, plângând şi încercând a face tulburare, a
zis: "Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpâne".
Apoi cu iuţime a strigat: "Nu voi mai putea suferi bântuirile lor, pentru
că pe toţi cei de sub mine pe ascuns i-a atras şi întunericului i-a dat. După
aceea, neîndestulîndu-se, iată şi pe iubitul sufletului meu, Gheorghe
singlitul, din braţele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către
Domnul grija noastră şi El îl va arăta pe dânsul degrab, numai rugăciune să
facem". Şi toţi au zis: "Cu adevărat inima ta este în mâna lui
Dumnezeu şi rugîndu- te, negreşit o va auzi Domnul".
După a treia zi,
Cuviosul Ştefan, învăţând multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns şi
l-a îmbrăcat pe dânsul cu sfântul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind
ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul
împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit
izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru
aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfântul. Şi apucând vreme cu prilej, a
poruncit ca de dimineaţă, toate vârstele, de la bătrân până la prunc, bărbaţi
şi femei, în tăcere a se aduna la priveliştea alergării de cai; şi toţi s-au
adunat, nenumărată mulţime îngrămădindu-se.
Iar tiranul,
stând pe trepte înalte, a strigat mai întâi aceasta: "A biruit poporul meu
şi Dumnezeu a auzit rugăciunile mele". Iar poporul strigă: "Oare când
Dumnezeu nu te ascultă pe tine?". Şi împăratul, veselindu-se şi râzând, a
zis: "Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat şi, de voiţi, vi-l voi
arăta". Iar mulţimea cu urlete grăia: "Munceşte-l pe acesta,
înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta". Împăratul
l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulţimea s-a tulburat, văzându-l
pe el îmbrăcat în chipul monahicesc şi a strigat cu glas ticălos, precum de
demult strigau iudeii: "Ia-L, ia-L răstigneşte-L pe Fiul lui
Dumnezeu!", aşa şi aceştia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a
dezbrăcat de sfânta mantie şi a aruncat-o la popor, asemenea şi sfinţitul
culion şi s-au călcat în picioare.
Apoi, după ce a
scos şi analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luându-l în
mâinile lui, se întorcea în toate părţile întrebând: "Ce să fie
oare?" Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat:
"Aruncă-l şi pe acesta, împărate, să se calce funia spânzurării
sataniceşti". Asemenea a aruncat şi cureaua. Apoi patru bărbaţi,
plecându-se la pământ şi apucându-se de hainele călcătorului de poruncă, îl
plecară jos şi ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.
Apoi, aducând o
vadră plină cu apă au turnat-o peste dânsul spre lepădarea botezului. Atunci
punându-i coif pe cap şi îmbrăcăminte ostăşească, tiranul împărat i-a dat sabia
cu ale sale mâini, l-a rânduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă
mulţime nenumărată de ostaşi, la dealul Sfântului Axentie. Alergând toată
mulţimea şi risipind pe ucenicii Sfântului Ştefan, le-a ars mănăstirea şi
biserica până la temelii, făcându-le cenuşă. Iar pe sfântul, luându-l din
peşteră au plecat către pogorâşul mării.
Ce cuvânt de
tânguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfântului, în aceea
călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alţii îl împingeau către
pogorâşul râpii, alţii cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alţii umpleau
cu scuipat faţa sfântului, iar alţii frângând beţele cele mai putrede ca să
facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stâlpari
de dafin jucând înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău
fiind şi cuvinte urâte zicându-i şi chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul
mării. Apoi, punându-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina
înfrânării, au ajuns la mănăstirea cea sfântă a lui Filipisc, care se afla la
marea cetăţii Hrisopoli şi acolo, închizând pe sfântul, au făcut arătate
împăratului toate cele despre dânsul.
Înştiinţându-se
împăratul despre ocară şi stricarea desăvârşită a mănăstirii, a dat poruncă că,
dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte
de sabie. Apoi chemându-i la bârfirea lui Ştefan, pe cei de un chip cu el, pe
începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al
Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi şi pe cel cu
acelaşi nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, şi cu Vasile Tricacavul,
precum şi pe cei ce covârşeau în cuvânt ai palatului, pe Calist cel mai înainte
zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masară cel cugetător ca saracinii.
Pe aceştia i-a trimis către cel de un
nume şi un obicei cu dânsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu
dânşii călătorie, către mănăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar
năimitul păstor şi vânzător, ştiind cunoştinţa şi dreapta credinţă a sfântului
şi prea fericitului părintelui nostru Ştefan, s-a lepădat a merge împreună cu
dânşii, zicând: "Duceţi-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună
cu Ştefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvânt numai, iar la dânsul
împreună cu cuvântul este şi puterea dumnezeiescului Duh; vedeţi ce veţi auzi
de la dânsul".
Iar ei, luând hotărârea sinodului celui de
adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mănăstirea cea mai
înainte zisă. Apoi intrând în sfânta biserică au făcut rugăciune şi către
scăldătoare întorcându-se, au şezut pe treptele ce erau acolo şi au poruncit să
aducă îndată pe sfântul. Şi s-a adus sfântul, fiind ţinut de doi, pentru că nu
putea umbla, având picioarele închise în obezi de fier.
Văzându-l, urâtorii de Dumnezeu au
lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dânsul: "Cu ce chip, omule
al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici şi a cugeta mai presus decât
împăraţii, arhipăstorii şi episcopii şi decât toţi creştinii? Au dar noi toţi
neguţătorim paguba sufletelor noastre?" Iar sfântul cu glas lin a zis
către dânşii: "Luaţi aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu
răzvrătesc eu, ci tu şi casa tatălui tău. Pentru că nu sunt eu acela ce tulbur,
ci voi ce aţi călcat învăţătura cea de demult a părinţilor şi aţi învăţat nouă
glăsuire deşartă în Biserică. Pentru că ceea ce covârşeşte cu vechimea este
lucru vrednic de cucernicie, după cum un înţelept a zis: "Cele nou
glăsuite de voi toate sunt deşarte şi de la Dumnezeu înstrăinate, şi nu numai
atât, ci şi minciuni stricătoare de Biserică. Învăţaţii pământului şi boierii
împreună cu păstorii şi cu vânzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui
Hristos cugetând cele rele şi zadarnice".
Deci grăindu-se acestea de sfântul,
Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu
trupul şi cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul
peste obraz pe sfântul, care şedea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe
Sfântul Eliazar. Şi unii din cruzii purtători de săbii şi lănci, sărind l-au
lovit cu picioarele şi a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu
picioarele pe piept. Dar cinstitul Ştefan, după evangheliceasca poruncă, s-a
dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci şi pe celălalt.
Iar Calist şi Convoconom fiind sinclitici, pe
nesfinţitul Constantin făcându-l să tacă, au zis sfântului: "Două pricini
sunt: sau te pleci şi iscăleşti, ori dacă nu morţii să te dai ca unul ce
grăieşte împotriva părinţilor şi a împăraţilor care de la Dumnezeu au învăţat
legea". Iar sfântul a zis: "Ia aminte domnule patriciu, eu am pe
Hristos şi a muri pentru sfânta lui icoană îmi este dobânda şi slavă. Că o dată
şi de două ori ţi-am zis, arătând palma ,
că oricât sânge vieţuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar
să se citească hotărârea sinodului vostru, şi voi vedea ce dreptate are, spre
răsturnarea cinstitelor icoane.
Constantin al Nicoliei, deschizând îndată
cartea, a citit acestea: "Hotărârea sfântului şi a toată lumea al şaptelea
sinod". Iar sfântul ameninţând pe acesta să tacă, a zis:
"O, ce minune! De la minciună începând
şi prin toată deşarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe
aceasta spre apărare luând-o, întru minciună aţi încetat voi defăimătorii de
creştini! Cum este sfânt şi a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de
voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui
episcop, de nişte bărbaţi iubitori de Hristos că a călcat un sfânt Disc al
Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstită
icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, şi a Mergătorului-înainte?
Iar voi, lăsând vina călcării, pe
acesta l-aţi primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-aţi
afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este
mai urât decât acesta? Au nu aţi adus sfintele acoperăminte şi le-aţi rupt?
Deci cum se va numi sinodul vostru sfânt? Au nu aţi înstrăinat sfinţenia de la
toţi sfinţii, drepţii, apostolii şi mucenicii, şi aţi dogmatisit, zicând:
"Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici.
Unde şi la care? La mucenicul Teodor şi la mucenicul Acachie şi la cei ca
aceştia. Nu sunt acestea
învăţături ale voastre?
Şi cum aţi alcătuit sfânt sinod, voi care aţi
necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-aţi numit a toată
lumea când nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al
Ierusalimului? Unde sunt cărţile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se
propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Şi cum se zice al şaptelea cel ce
n-a urmat pe cele şase mai înainte de el? Iar voi calcând predaniile celor
şase, cu ce chip l-aţi numit al şaptelea sinod, nu mă dumiresc".
Iar Tricacavul
zicea: "Şi ce am călcat noi din sfintele şase sinoade a toată lumea?"
Sfântul a zis: "Nu s-au adunat în sfinţitele biserici, sfintele şase
sinoade? Cel dintâi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în
Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica
Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în
biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al şaselea în
biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfinţitul palat, unde se numeşte trula,
pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau
icoane? Spune, o, episcope!"
Iar el zicând că aşa este, atunci
ochiul drept spre cer ridicându-l şi din inimă tare suspinând, mâinile
întinzând, a zis: "Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos
în icoană, după omenire, să fie anatema şi să se numere cu aceia care au
strigat: "Ia-L, ia-L! Răstigneşte-L pe El!" Aceştia înspăimîntîndu-se
de îndrăzneala Sfântului şi el mai vrând să grăiască, ei s-au sculat, poruncind
să-l închidă numai pe el, fiind ruşinaţi, şi s-au întors la împărăţie.
Împăratul, întrebându-i ce au făcut, episcopii vrând a ascunde biruirea, a
răspuns Calist: "Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este
înalt cu puterea, cu cuvântul şi cu îndrăzneala morţii". Iar el, fierbând
de mânie, a scris îndată izgonirea lui în laţurile Elespontului, la insula ce
se cheamă Proconis.
Sfântul a stat nemâncat şaptesprezece zile în
locaşul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăşi o
întorcea către dânsul. În zilele acelea, egumenul mănăstirii înbolnăvindu-se
rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzându-se cu totul lipsit,
trimiţând soli la Cuviosul pe cei dintâi al locaşului unde el era închis, îl
ruga să vină la dânsul, sau măcar să se roage pentru dânsul, zicând: "Cu
trupul ne despărţim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruţi
a mea neputincioasă smerenie; căci doar până la al nouălea ceas vor sluji
puterile mele, ca să ţină sufletul meu".
Sursa:
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-mucenic-stefan-cel-nou
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu