Viața
Sfinților Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava
cel Sfințit
( Doxologia )
In zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis, Ascalonul,
Atunci şi
Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că,
strângându-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia
zidurile şi se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhăreşte
năvăleau asupra lor. În acea
vreme şi preaslăvitul locaş al Sfântului Hariton a fost foarte risipit şi de
atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârşita pustiire.
Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a
fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri
sfinţii părinţi, pe vremea
Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui
Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tâlhăreşti, nu
ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase lavra şi să se izbăvească de
barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început
primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârşit,
nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci îşi puseseră
nădejdea în Hristos, zicând: "Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru,
cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu
judecăţile Sale cele drepte, ca să fim daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi,
mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă".
Şi grăiau unul
către altul: "Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare
nouă şi să nu ne întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gâlceava lumească
de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în ochii tuturor ca nişte fricoşi,
care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid
trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei
ce ies din lume la pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios
lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă în pustie, că se întorc
iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul,
vrăjmaşul cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate
din liniştea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un
câine izgonit cu ruşine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.
Nu avem ziduri
de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul
Prooroc David, ne-am învăţat a-I cântă: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept,
casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă mântuieşti. Nu avem zale, coifuri
şi paveze, cu care să putem înfrânge săgeţile barbarilor; ci avem armele
duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful
mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care
ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem
de Dânsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim,
avem dobânda, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit
a intra în pustia aceasta. Şi pentru ce ne-am sălăşluit în locul
acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici,
pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!"
Astfel petreceau
în lavră, şi cu cuvinte mângâindu-se şi îmbărbătându-se unul pe altul,
trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă
pricină binecuvântată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau
împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaş şi nimic altceva nu
doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie
pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cât de puţin din
lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi ar fi aprins biserica şi chiliile
şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li
se întâmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi.
Deci ei nu erau
ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemişcaţi de viforul ispitelor ce
năvălesc asupra noastră şi ca nişte stâlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai
pentru aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vârtos,
pentru slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc
oarecând, şi Care şi în zilele lor Se preamărea.
Astfel vieţuind
acei sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile
părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămaţi de
barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte
taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le
făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi şi
scrâşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor
Lui. Apoi, luând mâncare din locaş cât putea să se găsească, se duceau într-ale
lor. Iar în loc să mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul
acela pustiu.
Odată, o tabără
de barbari vrând să-şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit
asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din întâmplare s-a
întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă
de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război,
barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe urmă s-a făcut înştiinţare.
Dar şi al doilea rând, a pornit tabăra, cu acelaşi gând rău. Şi, mergând
într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub
lemne şi, îmbătându-se, au făcut război între dânşii; şi, rănindu-se unul pe altul,
mulţi au căzut morţi, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.
După acestea
toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra
dreptului Iov ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici
ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi
sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind cuvioşii
despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost
biruită de ostaşii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a
doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără frică în chiliile
lor, săvârşind sfântul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli
pustniceşti.
În acea vreme,
însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la
şaizeci, care purtau arce, săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească
tâlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogăţii. Şi, aproape de sfârşitul sfintelor patruzeci
de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea
a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului
aceluia pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din
pustniceştile chilii în mănăstire şi în biserică, iar barbarii, cu săbiile şi
cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Şi a lor
cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu
blândeţe, vorbind către dânşii cu cuvinte blânde şi zicând:
"Pentru ce,
o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte
vrăjmaşi? Ce v-a adus? Noi cu toţii suntem în pace. Nici pe voi, nici pe
altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta,
lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi
de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui
Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim şi a
face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici, i-am
ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în
loc de bune, ci mai ales sunteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine
făcute de noi, vouă, că şi acum suntem gata să vă punem bucate înainte şi cu
iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim".
Iar barbarii
strigau cu mânie: "Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint şi
aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi
vii, ori, nevrând să ne daţi, să pieriţi de mâinile noastre". Zis-au
părinţii: "Să ne credeţi, o, bărbaţilor, că suntem săraci şi scăpătaţi şi
atât de lipsiţi, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur
şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât
numai puţine lucruri de nevoie obişnuim în viaţa noastră".
Acestea grăind
sfinţii, s-au miniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia asupra
monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, până ce şi-au deşertat sacii; şi
îndată pe treisprezece cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au
rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau uşile ca
să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor.
Apoi au aprins chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu
rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje şi foc la biserică, au
văzut de departe nişte oameni venind şi,
socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au
fugit, scoţând împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite.
Iar ava Toma, scoţând săgeţile din fraţii
cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era
doctor iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii
în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în frunte, iar la alţii le
erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sângele care curgea
dintr-înşii şi privirea celorlalţi era foarte umilită.
Sosind praznicul
Duminicii Stâlparilor şi cântarea
cea de toată noaptea săvârşindu-se, se
înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi
tovarăşi tâlhari ca să năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins
pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au fugit; ci îndată,
pregătindu-se de moarte şi punând nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfârşitul.
După ce s-a
apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea
Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tâlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai
multă putere, şi au ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe
unii săgetându-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alţii
tăindu-i în două şi altora tăindu-le mâinile şi picioarele, iar pe alţii
ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în
biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii şi averile
mănăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pândeau pe munţi şi pe
dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulţi
căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii
a scăpat.
Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de
străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit
fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini şi de la picioare, apoi, apucându-l
de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică şi toată
pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor
bisericeşti, văzând cum erau munciţi cuvioşii părinţi şi temându-se
că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericeşti,
tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile
barbarilor şi spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, şi i-au
tăiat sfântul cap. Alţi câţiva părinţi, scăpând din mâinile ucigaşilor, s-au
ascuns în peştera ce era afară din mănăstire. Pe aceştia văzându-i fugind,
barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătându-le cu mâna
peştera şi spunându-le despre monahii care au fugit acolo.
Atunci, un arap
înfricoşat, stând cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind
celor ascunşi să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dânşii:
"Nu vă temeţi, fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar
voi şedeţi aici, tăcând". Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-şi pună
sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai
sunt acolo alţi monahi?" Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; şi l-a
dus arapul la biserică.
Adunând barbarii
de pretutindeni pe sfinţii părinţi în biserică, au zis către dânşii:
"Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de
nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom
arde". Iar sfinţii părinţi au răspuns cu blândeţe: "Iertaţi-ne,
pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sângele nostru cel
nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereţi de la noi, nici n-am avut
cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiţi,
luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate câte vedeţi şi aflaţi,
iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămâne".
Iar barbarii,
umplându-se de mânie, cu mare strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii
sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Daţi-ne vasele bisericeşti cele de
aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mănăstirii". Iar
sfinţii părinţi le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine
este între voi egumen şi ceilalţi rânduitori?" Răspuns-au
cuvioşii: "Părintele nostru egumen
nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuinţă de obşte la Sfânta
Cetate, iar noi toţi suntem deopotrivă".
Şi era în mănăstire peştera Cuviosului
Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinţii părinţi,
i-au dus în peştera aceea; apoi lângă uşa peşterii au aprins foc şi, adunând
găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii din
peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la
întrebare şi cu morţi cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânşii vistieria, dar
mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către
Dumnezeu. Pentru că unul strigă: "Doamne, primeşte în pace duhul
meu!" Iar altul: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!
Şi iarăşi,
aruncându-i pe toţi în peştera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; şi au murit
de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus pomeniţi
Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum,
de sabie şi de alte munci, singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în
cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului,
barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau,
aruncându-i la pământ şi cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci
singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au
luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mănăstireşti şi,
punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.
Atunci fraţii
care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor
şi prin peşteri, adunându-se târziu în locaş, au adus în biserică, care cu
dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor părinţi cele în
multe feluri ucise şi cu fum omorâte şi au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru
nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar
câţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe jumătate morţi, pe aceia cu doctorii
îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care
rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea
"veche".
Astfel s-au sfârşit muceniceşte cuvioşii
părinţi în locaşul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea
lor din lavră, îndată cu neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâţi şi
au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin câmpii, spre mâncarea
câinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au
sălăşluit în iad, unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă
sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mâinile lui Dumnezeu şi s-au învrednicit
muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.
( NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul
Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ştefan Savaitul - nu
cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din aceeaşi mănăstire a Sfântului Sava -, monahul
care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-am găsit-o
întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din
carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfârşitul
acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un
preot vrednic de credinţă. Bărbatul
acela era foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să
înveţe limba greacă şi cu mare trudă învăţa în psaltirea grecească, dar nu se
putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se mâhnea
foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi
mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am
pomenit - zice Ştefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia şi l-a
întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus
nepriceperea minţii sale, că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar
Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului:
"Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!" Preotul făcând aceasta, Sfântul
Anastasie cu o basma curată i-a şters limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut.
Deşteptându-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi de atunci
a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor
părinţi.)
Sursa:
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintilor-cuviosi-mucenici-din-manastirea-sfantului-sava-cel-sfintit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu