Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 2 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 2 )

Jacqueline Kennedy isi avansase din nou data reaparitiei in viata publica. Cu ocazia pregatirilor in vederea receptiei anuale ce se dadea la Casa Alba in cinstea magistratilor, se luase hotararea ca doamna Earl Warren sa primeasca oaspetii in locul doamnei Kennedy, deoarece aceasta voia sa mai ramana in Virginia, menajandu-si fortele pentru calatoria in Texas. Intentionase sa-si reia obligatiile de gazda a Casei Albe la 25 noiembrie, cu prilejul dineului oficial ce avea sa fie dat in onoarea cancelarului Erhard. Dar, in urma conversatiei telefonice avute in ajun la orele 19,45, isi schimbase hotararea. In acea dimineata de miercuri strabatuse sapte kilometri in galopul calului sau arab, ca sa se urce in elicopterul care avea sa o depuna la ora 12 la Anacostia. ( Kennedy, foarte sensibil la eventualele critici ale Congresului, rezerva eliportul Casei Albe pentru calatorii oficiale ). Una din masinile “ Mercury “ negre de la garajul presedintelui din Twenty-second Street o lasase la 13,19 in fata intrarii de sud-vest a Casei Albe.

Pe birou o astepta un maldar de corespondenta nerezolvata, dar Nancy Tuckerman, secretara ei pentru relatiile publice, ii lasase un biletel : “ Uitati de Sala tratatelor pana la inapoiere. M-am gandit ca v-ar placea sa vedeti lista invitatilor de asta-seara ... Succes ! “ Pam Turnure ii povesti despre grija cu care se interesase presedintele de coafura sotiei sale, si Jackie il convoca pe Kenneth, coaforul ei de la Lilly Daché. Apoi isi puse o rochie de catifea mov inchis si, in timp ce Kennedy dadea dispozitii departamentului de Stat in chestiunea cambodgienilor, ea se indrepta spre biroul galben, gata sa intampine primii oaspeti.

Aceasta receptie, care avea sa fie ultima aparitie publica a lui John Kennedy in capitala, urma sa se desfasoare in doua etape. La Washington nu exista oameni mai ahtiati dupa primiri protocolare decat magistratii. In schimb, sotii Kennedy abia asteptau sa ispraveasca cu ele. In mod obligatoriu, presedintele primea o data pe an pe membrii Curtii Supreme, deci, in principiu, doar 11 perechi, tinandu-se seama si de judecartorii iesiti la pensie. Dar chiar si dupa ce se luase hotararea sa fie invitati si magistratii de un rang inferior, receptia aceasta ramanea printre cele mai putin importante de la Casa Alba.
Cum insa fiecare voia sa fie prezentat presedintelui si cum ministrul justitiei socotea ca toti functionarii si secretarii care muncesc cu devotament pentru justitia guvernamentala au dreptul sa se poata intalni cu seful statului, lista invitatilor fusese mult lungita.
Primul act avea sa se desfasoare in saloanele de sus, cu participarea Curtii Supreme si a ministrului justitiei. Actul al doilea urma sa aiba loc la parter, unde asteptau cei 565 de functionari ai justitiei, aparatori zelosi ai Casei Albe. Printre ei se aflau cei mai devotati “ new frontiermen–i “ ( * “ New frontiermen “,  sau oamenii noii frontiere – denumire data partizanilor lui Kennedy ), voluntari veniti la Washington cu trei ani in urma, in plin ianuarie, pentru a face cordon de-a lungul inzapezitei Pennsylvania Avenue, ca sa transforme scanteia aprinsa de Kennedy intr-o puternica vapaie, fiind cuprinsi de acel elan pe care americanii aveau sa-l numeasca “ stilul Kennedy “.

Stilul acesta avea unele virtuti aproape magice. Kennedy insusi parea inzestrat cu o forta magnetica : asa cum declarase odata in particular Eisenhower, Kennedy devenise copilul iubit al tarii. Cu el se intampla intotdeauna ceva, avea intotdeauna ceva urgent de rezolvat, iar indaratul activitatii sale publice tot mai intense, viata sa personala era plina de fel de fel de preocupari. Totul il interesa, amanuntele cele mai banale ii puteau retine la un moment dat atentia. De pilda, renovarea biroului sau din fondul adunat prin vanzarea la pretul de un dolar bucata a ghidului Casei Albe, redactat de Jacqueline Kennedy.
Tapiterii asteptau de saptamani de zile ca el sa elibereze biroul cel putin o zi si jumatate. Acum, cu ocazia calatoriei in Texas, aveau sa aiba tot timpul. In dupa-amiaza aceea fusesera puse noile perdele in sala in care se intrunea cabinetul, iar vineri frumosul covor de un rosu stralucitor avea sa fie asternut in camera sa de lucru. Chestiunile acestea de amenajari interioare plictisesc de obicei un sef de stat, dar pe Kennedy, dimpotriva, il pasionau si el era nerabdator sa vada rezultatul.

Apoi mai erau toate acele mici serbari intime. Perioada aceea, asa cum dovedesc insemnarile pe care le facuse Jacqueline cu creionul in agenda ei, era plina de aniervari. In septembrie avusese loc cea de-a zecea aniversare a casatoriei lor. Astazi era ziua de nastere a lui Bob Kennedy. Vineri, Ted si Joan Kennedy aveau sa serbeze cinci ani de casnicie – ce pacat ca trebuiau sa plece in Texas ! -, iar saptamana urmatoare John avea sa implineasca trei ani, iar Carolina sase. Caroline era acum o fetita de ajuns de mare ca sa poata sa doarma noaptea la prieteni. In odaita ei de cealalta parte a coridorului isi asezase alaturi papusa si ursuletul roz si se gandea cu nerabdare la vinerea viitoare, cand avea sa plece sa-si petreaca primul ei week-end in afara familiei, acasa la micuta Agatha Pozen.

In martie trecut, mama Agathei le dusese pe cele doua fetite sa viziteze casa memoriala a generalului Lee, care domina cimitirul national de la Arlington. Caroline, incantata, povestise despre aceasta excursie tatalui ei, care in week-end-ul urmator facuse impreuna cu Charlie Bartlett o rapida recunoastere de cealalta parte a Potomacului, ca sa se convinga el insusi. Privelistea era intr-adevar admirabila. “ As putea sa raman aici o vesnicie “, ii marturisise el lui Bartlett.

In asteptarea sefului statului, in saloanele de la etaj, invitatii beau coctailuri, stand de vorba. Ethel Kennedy, intr-un senzational taior de jenilie roz, arata, ca de obicei, foarte bine. Ea si cu sotul ei tocmai sosisera de la sarbatorirea zilei de nastere a lui Bob de la minister.

‘ Prima doamna “ isca o discutie despre romanul lui Henry Miller “ Tropicul Cancerului “, asupra caruia curtea delibera in termeni politicosi. In vreme ce sotiile lui Byon White si Arthur Goldberg – cei doi magistrati numiti de Kennedy la Curtea Suprema – o ajutau sa faca onorurile, Jacqueline Kennedy se apropie de tanara si blonda sotie a judecatorului Douglas ( avea 24 de ani si era casatorita de trei luni ) ca sa-i ceara parerea – ca si cum lucrurile nu ar fi fost deja hotarate - : ce imbracaminte sa ia in sud-vest ?

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )

Anii '60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 1 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 1 )

Ajuns in biroul sau luminat de fagaduiala unei frumoase zile de toamna, el se cufunda din nou in probleme administrative.

La 9,15, subsecretarul de stat la finante, Henry Fowler, intra ca sa-i prezinte raportul asupra noilor dispozitii cu privire la impozite. Fowler, originar din Virginia, era un om simpatic si afabil. Presedintele tinea mult la el ; ii vorbi plin de unsufletire si ii arata macheta ultimului sau vapor. La 9,30, trei studenti berlinezi se strecurara in varful picioarelor si fura primiti cordial. La 9,42, o delegatie de ofiteri tanchisti ii oferi in semn de omagiu ordinul de zi al celei de-a 8-a Divizii blindate, prin care fusese citat. La 9,31 primise un raport telefonic de la Douglas Dillon : secretarul de stat la finante se afla la Congres unde raporta despre vanzarea de grau catre Rusia. Congresul asta era intr-adevar un viespar, iar la 9,48 Smathers se reintoarse cu Larry O’Brien pentru a-l informa pe presedinte asupra dezbaterilor din Senat. Dupa ei urmara la rand Angie Duke de la Departamentul de Stat, care il insotea pe ambasadorul Statelor Unite in Sierra Leone ; Jerry  Wiesner, consilierul stiintific al presedintelui, cu o delegatie de savanti americani intorsi de la Conferinta asupra comunicatiilor interspatiale intrunita la Geneva ; John Bailey de la Comitetul national democrat zambi cu gura plina pana la urechi cand presedintele dadu mana cu Lena Horne si cu alti cinci actori veniti sa-l salute. Ministrul Orville Freeman si Charlie Murphy trecura inca o data in revista problemele agrare inainte de plecarea lui Freeman intr-o calatorie oficiala. Urma apoi Dick Goodwin cu sapte intelectuali din America Latina. Presedintele il retinu cateva clipe. In vinerea urmatoare, Goodwin avea sa fie numit consilierul sau special pentru probleme culturale si presedintele voia sa cunoasca parerea lui despre personalul Statelor Unite din America Latina. Cand convorbirea lua sfarsit, era aproape ora mesei.

Kennedy se retrase cateva clipe pentru rezolvarea unei mici chestiuni personale : Jim Reed, secretar de stat adjunct la marina si prieten intim cu Kennedy de pe vremea cand facusera impreuna razboiul pe aceleasi nave militare, se oferise sa-i serveasca in mod benevol drept agent imobiliar, tratand pentru el inchirierea unei case pe timpul verii la Hyannis Port’s Squaw Island. De fapt, Kennedy ar fi vrut sa cumpere casa, dar proprietarul, un industrias din Pennsylvania din bransa textilelor, se lasa greu. Nu prea voia sa vanda proprietatea, ba la inceput ceruse chiar o chirie de 3 000 de dolari pe luna. Era o suma exorbitanta si Kennedy protestase. In cele din urma, Reed cazuse la invoiala pentru 2 300 de dolari. Asa ca presedintele semnã contractul de inchiriere inainte de a merge sa inoate putin cu Dave Powers, ale carui glume ii descreteau intotdeauna fruntea.

Sfarsitul zilei avea sa fie marcat printr-o mica diversiune. Dupa o scurta siesta, presedintele revenise in birou pentru a primi alti ambasadori americani : Carl Rowan ( Finlanda ) ii urma lui Douglas Henderson ( Bolivia ). Kennedy facu apoi o mica pauza. Pentru a se destinde putin, intra in biroul doamnei Lincoln si o gasi stand de vorba cu matusa ei, Nettie Carlson din Polk ( Nebraska ). Doamna Carlson, care se afla pentru prima oara in prezenta presedintelui, era foarte emotionata.

-         Ce-ar fi sa ne fotografiem ? – propuse Kennedy.

Doamna Carlson se fastaci si incerca sa refuze aceasta cinste, explicand ca ar strica fotografia cu prezenta ei.

-         Chemati-l pe capitanul Stoughton, ceru Kennedy.

Indata dupa aceea, Cecil Stoughton, fotograful Casei Albe, un omulet grasun si simpatic, se infatisa cu aparatul sau si ii fotografie pe toti trei, punand capat incurcaturii doamnei Carlson.

In minutul urmator, dintr-o limuzina a Departamentului de Stat coborara in fata Casei Albe subsecretarul de stat U. Alexis Johnson, cu doi adjuncti incruntati ( Rusk si George Ball find plecati, conducea el Departamentul de Stat ).

Cambodgienii le dadeau din nou de furca. Printul Norodom Sianuk parea hotarat sa treaca de partea chinezilor. Ceruse Statelor Unite sa inceteze ajutorul economic pe care-l acordau tarii sale. Ce trebuie sa faca ambasadorul american la Pnom-Penh ? Sa discute cu el ? Nici vorba de asa ceva, le raspunse Kennedy transant. Orice ajutor trebuia sa inceteze imediat, chiar in dupa-amiaza aceea. Cum era deja 17,50, cei trei diplomati se retrasera in graba. Kennedy se arata o clipa in usa biroului sau si facu un mic semn cu mana doamnei Carlson, care radea fericita. In aceeasi clipa suna telefonul de pe biroul Evelynei Lincoln.

-         E doamna Kennedy la aparat – ii spuse ea presedintelui. – Magistratii va asteapta in sala de sus.

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )

Intre bine si rau. Raul uman ( 14 )

Intre bine si rau ( 14 )

Mai exista inca o reactie pe care raul o starneste adesea in noi : confuzia.

Descriind intalnirea cu o persoana rea, o femeie a scris ca era “ ca si cum mi-as fi pierdut brusc capacitatea de a gandi “ **  ( The New Yorker, 3 iulie 1978, p. 19 ).

Inca o data, aceasta reactie este una foarte potrivita. Minciuna aduce confuzie. Raul este reprezentat de ‘ oamenii minciunii “, ei amagindu-i pe ceilalti, si construind invelis dupa invelis de autoamagire. Daca este confuz in reactia sa fata de un pacient, terapeutul trebuie sa se intrebe daca acesta nu este cumva rezultatul propriei ignorante.

Dar de asemenea, este de datoria terapeutului sa-si puna intrebarea : “ Oare pacientul face ceva care imi provoaca confuzie ? “

Munca pe care am depus-o in cazul descris in capitolul 4, a fost ineficienta timp de patru luni, deoarece nu am reusit sa-mi pun aceasta intrebare.

Am afirmat ca repulsia de contratransfer este o reactie potrivita – chiar salvatoare – fata de oamenii rai.

Exista o exceptie. Daca sentimentul de confuzie poate fi stapanit – daca raul poate fi diagnosticat si daca terapeutul, stiind cu ce se confrunta, decide sa incerce sa creeze o relatie, in scopul vindecarii, cu persoana rea – atunci si numai atunci, respingerea de contratransfer poate, si trebuie, lasata la o parte.

Exista o multime de ‘ daca “. Incercarea de a vindeca raul nu trebuie privita ca un lucru usor. Ea trebuie sa fie facuta de pe pozitia unei remarcabile puteri psihologice si spirituale.

Singurul motiv pentru care acest lucru poate fi facut, este acela ca un terapeut care are o astfel de putere va sti ca, desi oamenii rai sunt ceva de care sa te temi, ei sunt de asemenea demni de mila.

Fugind mereu de lumina dezvaluirii de sine, si de vocea propriei constiinte, acestea sunt fiintele umane cele mai infricosate. Ei isi traiesc viata intr-o teroare absoluta. Nu e nevoie ca ei sa fie incredintati Iadului ; ei traiesc deja in Iad*.

[ * Dumnezeu nu ne pedepseste ; ne pedepsim singuri. Cei care sunt in Iad se afla acolo, datorita propriei lor alegeri. Ei ar putea sa iasa din el, daca ar alege acest lucru, insa valorile lor fac ca drumul de iesire din Iad, sa para ingrozitor, periculos, inspaimantator de dureros, si imposibil de urmat. Asa ca ei raman in Iad, deoarece li se pare ca acolo sunt in siguranta, si ca le este usor. Ei prefera aceasta cale. Situatia aceasta si psihodinamica pe care ea o implica au constituit subiectul cartii lui C.S.Lewis, “ The Great Divorce “ ( Marele Divort ). Ideea conform careia oamenii se afla in Iad potrivit propriei alegeri nu este foarte familiara, dar in fapt reprezinta o buna psihologie si o buna teologie. ]

Prin urmare, nu doar de dragul societatii, ci si pentru propriul bine, trebuie facuta incercarea de a-l salva pe cel rau, din Iadul in care traieste. Stiind atat de putin despre natura raului, in mod curent ne lipseste capacitatea de a-l vindeca.

Neputinta noastra terapeutica este greu remarcabila, avand in vedere faptul ca noi nici macar nu percepem raul ca pe o boala specifica.

Una dintre tezele acestei carti este aceea ca raul poate fi definit ca o forma specifica de boala mintala, si trebuie sa faca subiectul unei investigatii stiintifice, la fel de intense ca aceea pe care o dedicam altor afectiuni psihiatrice majore.

Este natural si intelept, ca in imprejurari normale sa ne ferim de muscatura viperei. Totusi, este corect ca oamenii de stiinta – herpetologii experimentati – sa se apropie de locul cu pricina pentru a invata, pentru a obtine venin ca sa dezvolte un antidot ce va servi la protejarea fiintelor umane, si poate chiar sa ajute evolutia sarpelui.

Serpilor le pot creste aripi si pot deveni dragoni, iar dragonii pot fi imblanziti pentru a deveni slujitori credinciosi si pasnici ai lui Dumnezeu.

Daca putem vedea pe cel rau ca fiind bolnav si demn de mila – dar nu mai putin periculos – si suntem siguri pe actiunile noastre, este potrivit sa ne transformam repulsia intr-o compasiune plina de grija pentru a-l aborda in vederea vindecarii.

Revazand cazul lui Bobby si al parintilor lui, dupa un interval de 20 de ani, ma indoiesc ca astazi, cu toata experienta pe care am acumulat-o, as trata acest caz in mod diferit. Inca mai cred ca sarcina mea principala era sa-l salvez pe Bobby de parintii lui si inca as apela, asa cum am facut-o si atunci, la puterea temporala pentru a implini aceasta sarcina.

In acesti 20 de ani, n-am aflat nimic care sa sugereze ca oamenii rai pot fi influentati rapid de alte mijloace, decat de puterea bruta.

Ei nu raspund, cel putin pe termen scurt, nici la bunatatea plina de blandete, nici la alta forma de persuasiune spirituala, cu care sunt eu obisnuit.

Un lucru s-a schimbat insa in ultimii 20 de ani. Acum stiu ca parintii lui Bobby erau rai.

Atunci nu stiam. Am simtit rautatea lor, dar nu aveam un nume pentru ea. Sefii mei nu au putut sa ma ajute dand un nume  acelui fapt cu care ma confruntam.

Numele acesta nu exista in vocabularul de specialitate. Ca oameni de stiinta, mai curand decat ca preoti, de la noi nu se asteapta sa gandim in astfel de termeni.

Cand numim ceva in mod corect, acest fapt ne da o anumita putere asupra acelui lucru ( Vezi Ursula Le Guin, A Wizard of Earthsea ( Un mag din Earthsea ), Parnassus Press, 1968, pentru o relatare extraordinara privind puterea numirii ).

Atunci cand i-am vazut pe parintii lui Bobby, nu stiam care este natura fortei cu care aveam de-a face.

Am fost revoltat, dar n-am fost curios. Am evitat sa am de-a face cu ei, nu doar dintr-un respect sanatos pentru acea forta, ci si pentru ca mi-a fost frica de ea – nemasurat de frica.

Astazi inca imi este frica de ea, dar nu mai este o frica oarba. Stiindu-i numele, cunosc ceva despre dimensiunile acelei forte. Deoarece am un teren sigur pe care sa stau, imi pot permite sa fiu curios in privinta naturii ei. Imi pot permite sa ma indrept catre ea. Asa ca astazi as face ceva diferit in cazul lui Bobby.

Dupa ce as fi reusit sa-l scot pe Bobby din casa parintilor lui, as incerca, daca as avea ocazia, sa-i spun bland, in cei mai vagi termeni, ca parintii lui erau posedati de un fel de forta distructiva, indreptata nu doar impotriva copiilor, ci si impotriva lor insile. Si daca s-ar intampla sa am timpul si energia necesare, m-as oferi sa lucrez cu ei, intr-o incercare de a cuceri acea forta.

Daca, prin cine stie ce sansa, ei ar fi de acord, as incepe sa fac terapie cu ei, nu deoarece acum mi-ar placea mai mult de ei – nici macar pentru ca as avea o incredere mai mare in puterea mea de-ai vindeca – ci doar pentru ca, stiind numele acelei forte, am devenit indeajuns de puternic sa invat, si sa incerc acest demers.

Si este sarcina noastra “ sa lucram campurile pe care le cunoastem “.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )

Intre bine si rau. Raul uman ( 13 )

Intre bine si rau ( 13 )

Este o situatie trista, dar de fapt oamenii cei mai sanatosi – cei mai onesti, ale caror modele de gandire sunt mai putin distorsionate – sunt si cei mai usor de tratat prin intermediul psihoterapiei, si probabil ei sunt cei ce beneficiaza cel mai mult de ea. Din contra, cu cat un pacient este mai bolnav – mai necinstit in comportamentul lui si cu o gandire mai distorsionata – cu atat suntem mai putin in masura sa-l ajutam cu oarecare succes.

Atunci cand gandirea lor este foarte distorsionata si lipsita de onestitate, vindecarea pare imposibila. In randul terapeutilor, nu de putine ori ii vom auzi pe acestia spunand despre psihopatologia pacientului, ca este “ coplesitoare “. Folosim cuvantul in sensul lui propriu. Literalmente ne simtim coplesiti de multimea labirintica de minciuni, motivatii strambe si comunicare distorsionata, in care vom fi atrasi daca incercam sa lucram cu astfel de oameni, in relatia psihoterapeutica intima.

De obicei, simtim nu numai ca vom esua in incercarile noastre de a-i scoate din mlastina maladiei, dar chiar ca am putea fi trasi in jos, spre ei.

Suntem prea slabi pentru a ajuta astfel de pacienti – prea orbi pentru a vedea capetele coridoarelor incurcate prin care vom fi condusi, prea mici pentru a ne mentine iubirea in fata dusmaniei lor.

Asa s-a intamplat, cand m-am ocupat de parintii lui Bobby. M-am simtit coplesit de boala pe care am simtit-o in ei.

Nu numai ca ar fi respins orice oferta le-as fi facut pentru a-i ajuta, dar stiam ca-mi lipseste puterea de a reusi in incercarea de vindecare.

Iata care este un alt motiv, pentru care n-am incercat sa lucrez cu parintii lui Bobby. Pur si simplu nu i-am placut. A fost chiar mai mult decat atat, m-au revoltat. Pentru a ajuta oamenii, in psihoterapie este nevoie macar de un germene de sentimente pozitive fata de ei, de o urma de compasiune pentru situatia dificila in care se gasesc, de un graunte de empatie pentru suferintele lor, de o anumita consideratie pentru persoana lor, si de speranta in potentialul lor de fiinte umane.

N-am simtit aceste lucruri.                                                             

Nu ma puteam vedea stand cu parintii lui Bobby ora dupa ora, saptamana dupa saptamana, luna dupa luna, dedicandu-ma ingrijirii lor.

Cu greu puteam sta in aceeasi incapere cu ei. Ma simteam murdar in prezenta lor. Nu stiam cum sa-i dau mai repede afara din biroul meu. Cateodata, incerc sa lucrez cu cineva al carui caz il suspectez ca fiind lipsit de speranta, fie pentru ca exista sansa ca judecata mea sa fie gresita pana la urma, fie macar pentru a invata ceva.

Dar nu era cazul parintilor lui Bobby. Nu numai ca mi-ar fi respins terapia, eu i-am respins pe ei.

Oamenii au sentimente unul fata de altul.

Cand psihoterapeutii au sentimente fata de pacientii lor, ei numesc aceste sentimente “ contratransfer “.

Contratransferul poate parcurge intreaga gama a emotiilor umane, de la cea mai intensa iubire, la cea mai intensa dusmanie. Volume intregi au fost scrise pe subiectul contratransferului. El poate fi extrem de util, sau extrem de daunator in relatiile terapeutice. Daca sentimentele terapeutilor sunt nepotrivite, contratransferul va tulbura si va devia procesul de vindecare.

Daca insa contratransferul va fi unul potrivit, el va constitui cel mai bun instrument de a intelege problema pacientului.

Una dintre sarcinile cruciale ale psihoterapeutului, este aceea de a-si da seama daca contratransferul este sau nu, potrivit. Pentru a-si implini aceasta sarcina, terapeutii trebuie sa se analizeze continuu pe sine, ca si pe pacientii lor. Daca contratransferul este nepotrivit, tine de responsabilitatea terapeutului fie sa se vindece pe sine, fie sa trimita pacientul la un alt terapeut, unul capabil sa fie mai obiectiv in acel caz particular.

Sentimentul pe care o persoana sanatoasa il traieste in relatia cu o persoana rea, este unul de repulsie.

Acest sentiment poate fi aproape instantaneu, daca raul intalnit este ostentativ. Daca raul este mai subtil, respingerea se poate dezvolta treptat, pe masura ce relatia cu persoana rea se adanceste.

Sentimentul de repulsie ii poate fi extrem de folositor terapeutului. El poate fi un excelent instrument de diagnosticare. Poate indica mai adevarat si mai rapid, decat orice altceva, faptul ca terapeutul se afla in prezenta unei fiinte umane rele.

Insa, la fel ca un bisturiu ascutit, este un instrument care trebuie folosit cu mare grija. Daca repulsia rezulta, nu din ceva ce exista in pacient, ci din vreo afectiune a terapeutului, vor aparea probabil tot felul de suferinte, pana cand terapeutul nu va avea sinceritatea de a-si recunoaste propria problema.

Dar ce face ca repulsia sa fie un raspuns sanatos ? De ce ar putea fi aceasta un contratransfer potrivit, pentru un terapeut sanatos emotional ?

Repulsia este o emotie puternica, ce ne face sa dorim imediat, sa evitam sau sa scapam de o prezenta revoltatoare. Iar acesta este cel mai potrivit lucru care trebuie facut de o persoana sanatoasa, aflata in imprejurari normale, atunci cand se confrunta cu o prezenta rea : sa fuga de aceasta.

Raul este revoltator, deoarece este periculos. El va contamina sau va distruge persoana care ramane prea mult in prezenta lui.

Cu exceptia cazului cand esti foarte sigur pe tine, cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci, atunci cand te afli fata-n fata cu raul, este sa fugi.

Contratransferul repulsiei este ceva instinctiv sau, daca vreti, un dar de la Dumnezeu, un sistem radar care te atentioneaza din vreme pentru a te salva*.

[ * Apare aici urmatoarea chestiune : daca o persoana rea traieste sau nu, experienta repulsiei in prezenta altei persoane. Nu stiu. Este o problema fascinanta pentru cercetare, deoarece raspunsul ar putea dezvalui multe despre natura si geneza raului in fiintele umane. Teoretic, daca o persoana devine rea, deoarece este crescuta intr-o casa rea, parintii ii vor aparea copilului, ca fiind normali, si nu i se va dezvolta acel sistem radar, care sa-l atentioneze. De asemenea, apropierea fortata, si de lunga durata, de parintii sai rai, impusa de faptul de a fi copil, va fi suficienta pentru a distruge in timp, orice mecanism preexistent de reactie salvatoare. ]

In ciuda volumului mare al literaturii de specialitate pe acest subiect al contratransferului, n-am citit nimic specific despre repulsie.

Exista mai multe motive pentru aceasta absenta. Repulsia in contratransfer este atat de specifica raului, incat este greu sa scrii despre una, fara sa scrii si despre cealalta ; deoarece raul a fost in general cu mult dincolo de investigarea psihiatrica, la fel s-a intamplat si cu acest sentiment specific de contratransfer*.

[ * Respingerea poate fi traita si in prezenta unei boli fizice. Ea este, de pilda, raspunsul comun la lepra, si a fost studiata in raport cu reactiile oamenilor la vederea leprosilor cu amputari sau cu alte diformitati. Desi psihiatrii sunt constienti de astfel de reactii, ei nu au scris despre aceasta problema, asa cum apare ea in relatiile terapeutice de durata. ]

Mai mult, psihoterapeutii sunt, in general, oameni blanzi, si o astfel de reactie negativa dramatica din partea lor, ar fi ca o amenintare pentru imaginea lor de sine. Apoi, din cauza negativitatii intense a acestei reactii, exista o tendinta profunda a psihoterapeutilor, de a evita mentinerea relatiilor cu clientii rai.

In cele din urma, asa cum am mai mentionat, foarte putini oameni rai doresc de la inceput, sa fie clienti ai psihoterapiei.

Cu exceptia unor imprejurari extraordinare, ei vor face tot ce le sta in putinta, sa fuga de iluminarea adusa de procesul terapeutic.

Asa ca psihoterapeutilor le-a fost dificil sa stea prea mult timp impreuna cu oamenii rai, pentru a-i studia, pe acestia, sau propriile lor reactii.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )

Intre bine si rau. Raul uman ( 12 )

Intre bine si rau ( 12 )

Ori de cate ori un copil este adus sa faca tratament psihiatric, se obisnuieste sa se spuna despre el sau ea, ca este un “ pacient identificat “. Prin acest termen, noi, psihoterapeutii, intelegem faptul ca parintii – sau alti identificatori – au etichetat copilul ca fiind un pacient, adica un om care are ceva nelalocul lui si are nevoie de tratament. Motivul pentru care folosim termenul respectiv, este acela ca am invatat sa devenim sceptici fata de validitatea acestui proces de identificare.

Deseori, cand incepem sa evaluam problema, descoperim ca sursa ei nu se afla la copil, ci mai degraba la parintii lui, in familie, in scoala sau societate.

Altfel spus, de obicei descoperim ca respectivul copil este mai putin bolnav decat parintii lui. Desi parintii sunt cei care l-au identificat pe copil ca fiind un individ ce are nevoie ce o corectie, de obicei chiar ei, identificatorii, sunt aceia care au cea mai mare nevoie de corectie. Ei sunt cei care ar trebui sa fie pacienti.

Cazul lui Bobby exemplifica aceasta situatie. Desi era foarte deprimat si avea o nevoie disperata de ajutor, sursa, cauza depresiei lui nu se gasea in el, ci in comportamentul parintilor fata de el. Desi era deprimat, nu era nimic bolnav care sa stea in spatele acestei depresii. Orice baiat de 15 ani ar fi fost deprimat in acele circumstante. Maladia esentiala in aceasta situatie nu se gaseste in depresia lui, ci in mediul familial, la care depresia lui a reprezentant un raspuns destul de firesc.

Pentru copii – chiar adolescenti – parintii sunt ca niste zei. Felul in care se comporta parintii, pare a fi felul in care si ei   trebuie  sa se comporte.

Copiii, rareori pot sa-si compare in mod obiectiv parintii proprii, cu alti parinti. Ei nu pot sa faca evaluari realiste ale comportamentului parintilor lor. Tratat rau de parinti, copilul va presupune ca el este cel rau.

Daca este tratat ca un cetatean de rangul doi, hidos si stupid, el va creste avand imaginea de sine a unui om de rangul doi, hidos si stupid.

Crescuti fara iubire, copiii ajung sa creada despre sine ca nu merita sa fie iubiti.

Am putea spune ca aceasta este legea generala a dezvoltarii copiilor : Ori de cate ori exista un deficit major in iubirea parentala, e foarte probabil ca respectivul copil sa raspunda la acest deficit, presupunand ca el este cauza deficitului si dezvoltand, prin urmare, o imagine de sine negativa nerealista.

Cand a venit prima oara la spital, Bobby zgandarea adevarate gauri in carnea lui, distrugandu-se bucata cu bucata. Era ca si cum ar fi crezut ca este ceva rau, ceva diavolesc inauntrul lui, dedesubtul pielii sale, si cauta acel rau sapand in propriul trup pentru a-l scoate afara. De ce ?

Daca se intampla ca cineva apropiat sa se sinucida, primul nostru raspuns dupa socul initial – daca suntem oameni normali, cu o constiinta umana normala – ne vom intreba cu ce am gresit.

Asa trebuie sa fi facut si Bobby.

In zilele imediat urmatoare mortii lui Stuart, el si-a reamintit tot felul de mici incidente : faptul ca doar cu o saptamana inainte ii spusese fratelui sau ca este un nenorocit ; ca in urmã cu o luna il lovise in timpul unei incaierari ; ca atunci cand Stuart il necajea, deseori isi dorea ca fratele lui sa fie sters de pe fata pamantului. Bobby se simtea responsabil cel putin intr-un anumit grad pentru moartea lui Stuart.

Ce ar fi trebuit sa se intample in acest punct – si ce s-ar fi intamplat intr-o familie sanatoasa ?

Parintii ar fi trebuit sa inceapa sa-l linisteasca. Ar fi trebuit sa-i explice ca, desi ei nu si-au dat seama, Stuart trebuie sa fi fost bolnav mintal. Trebuia sa-i fi spus ca oamenii nu se sinucid din cauza certurilor de zi cu zi, sau a rivalitatii cu fratii lor. S-ar fi cuvenit sa-i spuna ca nimeni nu este responsabil mai mult decat ei, parintii, cei care au avut cea mai mare influenta asupra vietii lui Stuart. Dar cu siguranta Bobby n-a avut parte de o asemenea linistire.

Cand linistirea de care avea nevoie nu a aparut, Bobby a devenit in mod vizibil deprimat. Notele lui la scoala au scazut. In acest punct, parintii ar fi trebuit sa intervina sau, daca le lipseau cunostintele pentru a interveni ei insisi, ar fi trebuit sa caute ajutor calificat.

Dar ei nu au reusit sa faca asa ceva, desi acest lucru le-a fost sugerat de cei de la scoala.

Probabil  ca Bobby a interpretat lipsa de atentie fata de depresia lui, ca pe o confirmare a propriei vinovatii.

Bineinteles, daca nimeni nu era preocupat de depresia lui, inseamna ca o merita.

Merita sa se simta mizerabil. Era normal ca el sa se simta vinovat.

Prin urmare, in preajma Craciunului, Bobby deja se judeca pe sine ca fiind un criminal. Apoi, fara sa o ceara, i s-a dat arma “ ucigasa “ a fratelui sau.

Cum ar fi putut el sa inteleaga semnificatia acestui “ dar “ ?

Sa se fi gandit el oare : “ Parintii mei sunt oameni rai si datorita rautatii lor, ei doresc distrugerea mea, asa cum probabil au dorit si distrugerea fratelui meu ? “

Cu greu s-ar putea presupune asta.

Dar nici nu se poate presupune ca a gandit urmatorul lucru, chiar daca avea doar 15 ani : “ Parintii mei mi-au dat arma din cauza unui amestec de lene, neatentie si zgarcenie. Ei nu ma iubesc prea tare – si ce daca ? “

Deoarece el deja credea despre sine ca este rau, si ii lipsea maturitatea de a-si intelege clar parintii, Bobby nu putea interpreta darul decat intr-un singur fel : ca arma este un mesaj prin care i se spunea : “ Ia arma cu care s-a sinucis fratele tau si fa si tu la fel. Meriti sa mori. “

Din fericire, Bobby nu a facut imediat asa. El a ales ceea ce constituia probabil singura lui alternativa psihologica : sa se eticheteze pe sine in mod public drept criminal, astfel incat sa poata fi pedepsit pentru rautatea lui, iar societatea sa fie protejata de el, bagandu-l la inchisoare.

A furat o masina. In cel mai real sens al cuvantului, a furat ca sa poata sa traiasca.

Toate acestea au fost presupuneri. Nu am cum sa cunosc precis ce s-a intamplat in mintea lui Bobby. Mai intai de toate, adolescentii sunt cei mai retrasi indivizi. Ei nu sunt capabili sa destainuiasca cuiva functionarea interna a mintii lor, si cu atat mai putin unui adult strain, infricosator, in halat alb.

Dar chiar daca ar fi fost dispus sa se destainuiasca mie, Bobby tot n-ar fi fost capabil sa-mi spuna aceste lucruri, deoarece constientizarea lui fata de ele era incetosata.

Cand suntem adulti, cea mai mare parte a “ vietii gandirii “ noastre porneste de la un nivel inconstient. Pentru copii si adolescenti, aproape toata activitatea mentala este inconstienta.

Ei simt, decid si actioneaza cu foarte putina constientizare a ceea ce sunt.

Asa ca trebuie sa deducem ceea ce se intampla, din comportamentul lor. Si totusi, am aflat destule pentru a sti ca astfel de deductii pot avea o acuratete remarcabila.

De la ele putem ajunge la o alta lege in procesul de dezvoltare a copilului, una care este specifica problemei raului : Cand un copil se confrunta in mod grosolan, cu o rautate semnificativa a parintilor lui, cel mai probabil el va interpreta gresit situatia si va crede ca raul rezida in el insusi.

Cand este confruntat cu rautatea, cel mai intelept si mai sigur pe sine adult, va fi de obicei confuz. Imaginati-va atunci, cum trebuie sa stea lucrurile, cand un copil naiv se intalneste cu rautata aceluia pe care il iubeste cel mai mult, si de care depinde.

Adaugati la aceasta faptul ca oamenii rai refuza sa-si recunoasca propriile esecuri, dorind de fapt sa-si proiecteze propriul rau in altii.

Nu este de mirare faptul ca, copiii vor interpreta in mod gresit acest proces, ajungand sa se urasca pe sine. Si nu este de mirare faptul ca Bobby isi zgandarea acele gauri din propriul trup.

Putem intelege atunci faptul ca Bobby, pacientul identificat, nu era el insusi atat de bolnav, ci raspundea in felul in care ar raspunde toti copiii, intr-un mod predictibil, la aceasta ciudata rautate “ bolnavicioasa “ a parintilor lui.

Desi el era identificat drept individul cu care ceva era in neregula, privind situatia in intregul ei, locul raului nu era in el, ci in alta parte.

De aceea el avea o nevoie imediata, nu atat de tratament, cat de protectie.

Tratamentul adevarat va veni mai tarziu, si va fi lung si dificil, asa cum se intampla intotdeauna cand e vorba de o schimbare majora a imaginii de sine, care nu corespunde realitatii.

Sa ne intoarcem acum, de la pacientul identificat, la parinti, adevarata cauza a problemei.

In mod corect, ei ar trebui identificati oficial, ca fiind cei bolnavi.

Ei ar fi trebuit sa fie tratati. Si totusi n-au fost. De ce nu ? Exista trei motive.

Primul, si probabil cel mai constrangator, este acela ca ei nu doreau acest lucru.

Cineva trebuie sa doreasca sa fie tratat. Macar la un anumit nivel.

Iar pentru a dori acest lucru, acel cineva trebuie sa creada despre sine ca are nevoie de tratament.

El trebuie, cel putin la un anumit nivel, sa-si recunoasca imperfectiunea.

Exista un numar enorm de oameni in aceasta lume, care au probleme psihiatrice serioase si identificabile, care din punctul de vedere al unui psihiatru, au o nevoie disperata de tratament, dar ei nu-si recunosc aceasta nevoie. Asa ca nu au parte de tratament, chiar atunci cand acesta le este oferit in cele mai bune conditii.

Nu toti acesti oameni sunt rai. De fapt, majoritatea nu sunt. Dar in aceasta categorie de persoane care se opun tratamentului psihiatric, se inscriu oamenii cu adevarati rai.

Parintii lui Bobby au dat multe semne ca ar respinge corice tip de terapie le-as fi putut oferi.

Ei nici macar nu voiau sa accepte ca ar avea vreo vina in privinta sinuciderii lui Stuart. Reactionau doar cu raceala si printr-o atitudine amenintatoare la sugestia mea ca ei, in realitate, isi dovedisera nepasarea, prin faptul ca nu cautasera mai devreme un ajutor calificat pentru Bobby.

Iar judecata lor in ce priveste alegerea cadoului de Craciun, fusese in cel mai bun caz, slaba.

Desi nu am simtit la ei vreo dorinta veritabila de a avea grija de Bobby, ideea ca ar fi mai bine pentru el sa traiasca in alta parte, era respinsa, deoarece implica o critica adusa capacitatii lor de a fi parinti.

In loc sa-si recunoasca vreun defect, ei au refuzat sa-si asume vreo vina, pe temeiul ca erau ” oameni ai muncii “.

Totusi, as fi putut macar sa le ofer terapie. Faptul ca, dupa toate probabilitatile, ei ar fi respins oferta, nu era un motiv suficient pentru a nu face terapie – as fi putut face macar  incercarea de a-i ajuta sa-si dezvolte intelegerea si compasiunea.

Dar am simtit ca, si daca s-ar fi produs vreun miracol, si ei ar fi fost dispusi sa urmeze o psihoterapie, aceasta ar fi esuat.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )

Intre bine si rau. Raul uman ( 11 )

Intre bine si rau ( 11 )

-         As vrea sa imi semnati permisiunea de a discuta cu sora dvs., Helen, despre Bobby si despre situatia lui, am spus intorcandu-ma catre mama. La fel si dvs., intorcandu-ma catre tata.

-         Ei bine, eu n-o sa semnez, a spus el. Nu o sa va las sa scoateti din familie aceasta problema, dvs., care vorbiti cu atat superioritate, ca si cum ati fi un fel de judecator.

-         Dimpotriva, i-am explicat, rece si rational. Eu incerc sa fac tot ce pot pentru a mentine problema in familie, pe cat posibil. In acest moment, dvs., Bobby si cu mine suntem singurele persoane implicate. Cred ca este nevoie sa o implicam si pe matusa lui Bobby, macat atat cat e necesar pentru a afla daca ea poate fi de ajutor. Daca dvs. imi legati mainile pentru a nu putea face acest lucru, atunci va trebui sa discut chestiunea foarte atent cu sefii mei. Banuiesc ca vom ajunge la concluzia ca avem obligatia sa trimitem cazul lui Bobby la Agentia de Stat pentru Protectia Copiilor. Daca vom face acest lucru, atunci veti avea parte de un judecator adevarat. S-ar putea sa fim nevoiti totusi sa facem acest lucru. Mie mi se pare insa ca Helen, daca ne va ajuta, ar putea fi calea prin care am evita aducerea acestui caz in atentia Statului. Insa depinde numai de dvs. Este doar alegerea dvs. daca imi veti da permisiunea de a comunica cu Helen.

-         Oh, sotul meu este asa de neindemanatic, doctore !  a exclamat mama lui Bobby, cu un zambet vesel si fermecator. El e doar foarte suparat ca trebuie sa-l vada pe fiul nostru stand intr-un spital de boli mintale, iar noi nu suntem obisnuiti cu oameni atat de educati ca dvs. Bineinteles ca vom semna permisiunea. Nu am nicio obiectie ca sora mea sa fie implicata. Vrem sa facem tot ce putem pentru a ajuta. Nu ne pasa decat de ceea ce e mai bine pentru Bobby.

Au semnat permisiunea si-au plecat.

Seara, sotia mea si cu mine am mers la o petrecere intre angajati. Am baut putin mai mult decat de obicei.

A doua zi, am contactat-o pe matusa Helen. Ea si sotul ei au venit imediat sa ma vada. Au inteles rapid situatia si au parut destul de grijulii.

Si ei erau niste oameni care munceau, dar erau dispusi ca Boby sa locuiasca cu ei, atata vreme cat asistenta psihiatrica era platita.

Din fericire, pentru ca erau angajati, parintii lui Bobby aveau asigurare de sanatate, cu avantaje mari in ce priveste tratamentul psihiatric.

L-am contactat pe cel mai competent psihiatru din orasul in care locuia Helen, iar el a fost de acord sa preia cazul lui Bobby pentru o psihoterapie pe termen lung, ca pacient neinternat.

Bobby nu a inteles de ce e necesar sa locuiasca cu matusa si cu unchiul lui, iar eu am simtit ca nu este pregatit sa primeasca o explicatie reala.

Nu i-am spus decat ca ar fi mai bine pentru el in felul acesta.

In doua zile, Bobby nu mai avea nicio problema in privinta schimbarii care avea sa urmeze. Starea lui s-a imbunatatit rapid dupa cateva vizite ale Helenei, in asteptarea schimbarii de domiciliu si datorita ingrijirii pe care o primise de la asistenti si surori.

Inainte de a fi lasat in grija Helenei, la trei luni dupa ce fusese internat in spital, ranile de pe brate si de pe maini se cicatrizasera si chiar putea sa glumeasca cu angajatii spitalului. Sase luni mai tarziu, am auzit de la Helen ca Bobby parea sa se simta mai bine, iar notele de la scoala ii crescusera din nou.

De la psihiatru am inteles ca intre el si Bobby se dezvoltase o relatie terapeutica bazata pe incredere, dar era doar la inceputul confruntarii cu realitatea psihologica in privinta parintilor lui, si a felului in care fusese tratat de acestia.

Dupa aceea, n-am mai avut stiri.

Pe parintii lui Bobby i-am revazut doar de doua ori dupa prima noastra intalnire, si doar pentru doua minute de fiecare data, cand Bobby era inca in spital.

Mi s-a parut ca e suficient atat.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )

                                                                                  

Intre bine si rau. Raul uman ( 10 )

Intre bine si rau ( 10 )

Inca o data am simtit in el o foarte mica lucire de speranta si de asemenea in mine insumi. Voi cauta sa o contactez pe matusa Helen.

Acum trebuia sa pun capat interviului. Nu mai puteam suporta. I-am descris lui Bobby cum merg lucrurile in spital si i-am explicat ca il voi vedea iarasi a doua zi, iar pana atunci asistentele il vor tine sub stricta supraveghere si ii vor da un somnifer inainte de culcare.

Apoi l-am dus inapoi la salon. Dupa ce i-am scris reteta, am iesit in curtea cladirii. Ningea. Asta mi-a dat un motiv de bucurie. Am stat in ninsoare cateva minute. Apoi m-am intors in birou si am devenit foarte ocupat cu completarea actelor de rutina plicticoase. Eram fericit sa fac asta.

A doua zi, m-am intalnit cu parintii lui Bobby.

Mi-au spus ca sunt oameni care muncesc din greu.

El era strungar, un specialist mecanic care era mandru de marea precizie a pieselor pe care le facea.

Ea era secretara la o companie de asigurari si era foarte incantata de ordinea din casa lor. Mergeau la biserica lutherana in fiecare duminica. El bea bere cu moderatie la sfarsit de saptamana. Ea facea parte din liga de bowling a femeilor, care se reunea marti seara.

De statura medie, nici aratosi, nici urati, ei faceau parte din stratul inalt al clasei muncitorilor – linistiti, ordonati, vigurosi. Se parea ca nu existã nimic care sa aiba vreo legatura cu tragedia care-i lovise. Mai intai Stuart, iar acum Bobby.

-         Am plans in hohote, doctore ! a spus mama.

-         Sinuciderea lui Stuart a fost o surpriza pentru dvs. ? am intrebat.

-         Absolut. Un adevarat soc. Un soc teribil, a raspuns tatal. Era un baiat atat de bun. Cu scoala se descurca bine. Era la cercetasi. Ii placea sa vaneze pui de ciocanitoare in spatele casei. Era un baiat linistit si toata lumea il placea.

-         Parea deprimat inainte de a se sinucide ?

-         Nu, deloc. Parea exact asa cum era de obicei. Bineinteles, era tacut si nu ne spunea prea multe despre ceea ce avea in minte.

-         A lasat vreun bilet ?

-         Nu.

-         A avut vreuna dintre rudele dvs. vreo boala mintala, vreo depresie serioasa sau s-a sinucis ?

-         Nimeni din familia mea, a raspuns tatal. Parintii mei au emigrat din Germania, asa ca am putine rude pe-aici, iar pe celelalte nu le cunosc prea bine, deci nu pot sa va spun prea multe despre ele.

-         Bunica mea a devenit senila si a fost nevoie sa fie internata in spital, dar nimeni altcineva n-a avut vreo boala mintala, a adaugat mama lui Bobby.

-         Cu siguranta nimeni nu s-a sinucis. Oh, doctore, doar nu credeti ca exista vreo sansa ca Bobby sa fi .... intentionat ... sa-si faca ceva, nu-i asa ?

-         Ba da, am raspuns. Cred ca exista o sansa destul de mare.

-         O, Doamne, nu cred ca as putea suporta ! s-a vaitat incet mama. Astfel de lucruri – a-ti face rau singur, adica – se intampla des in familii ?

-         Cu siguranta. Statistic, cel mai mare risc de sinucidere il prezinta oamenii care au avut un frate sau o sora care s-a sinucis.

-         O, Doamne ! s-a vaitat din nou mama. Vreti sa spuneti ca Bobby ar putea sa faca si el acelasi lucru ?

-         Nu v-ati gandit ca Bobby ar putea fi in pericol ?

-         Nu, pana acum, a raspuns tatal.

-         Dar inteleg ca Bobby era deprimat de ceva vreme, am remarcat. Acest lucru nu v-a ingrijorat ?

-         Sigur ca am fost ingrijorati, a raspuns tatal. Dar ne-am gandit ca este firesc, dupa moartea fratelui lui. Ne-am gandit ca-i va trece, cu timpul.

-         Nu v-ati gandit sa-l duceti sa-l vada un psihiatru ? am continuat.

-         Nu, bineinteles ca nu, a raspuns din nou tatal, de data asta cu o urma de iritare. V-am spus ca am crezut ca o sa-i treaca. N-am avut idee ca ar putea fi ceva atat de serios.

-         Am inteles ca notele lui Bobby de la scoala au devenit foarte mici, am remarcat.

-         Da, este o rusine. Era un elev atat de bun !

-         Cei de la scoala trebuie sa se fi ingrijorat putin de aceasta problema, am comentat. Nu v-au cautat sa va vorbeasca despre aceasta problema ?

Mama parea putin indispusa :

-         Ba da, ne-au cautat. Si bineinteles ca si eu am fost ingrijorata. Mi-am rupt din timpul meu de la slujba ca sa ma duc la o sedinta la scoala.

-         As vrea sa am permisiunea dvs. sa comunic cu cineva de la scoala in privinta lui Bobby, daca acest lucru va fi necesar. S-ar putea sa fie de mare folos.

-         Bineinteles.

-         La intalnirea pe care ati avut-o, am intrebat, v-a sugerat cineva de la scoala ca Bobby ar trebui sa vada un psihiatru ?

-         Nu, a raspuns mama.

Parea sa-si fi regasit imediat calmul. De fapt, nici nu eram sigur ca si-l pierduse.

-         Au sugerat ca s-ar putea ca baiatul sa aiba nevoie de o consiliere, dar nu psihiatrica. Bineinteles, daca ar fi sugerat ca e nevoie de un psihiatru, am fi facut ceva in privinta asta.

-         Da. Atunci am fi stiut ca e vorba de ceva serios, a adaugat tatal. Dar deoarece ei au spus ca e vorba de consiliere, ne-am gandit ca sunt ingrijorati doar de notele lui. Nu spunem ca n-am fi fost si noi ingrijorati de acest lucru. Dar nu i-am pedepsit niciodata pe copiii nostri, decat atunci cand n-am avut incotro. Nu e prea bine sa-ti pedepsesti copiii, nu-i asa, doctore ?

-         Nu sunt sigur ca a-l duce pe Bobby la un consilier ar fi fost acelasi lucru cu a-l pedepsi, am comentat eu.

-         Asta-i altceva, doctore, a continuat mama, ceva mai ofensiv. Nu este prea usor pentru noi sa-l ducem pe Bobby de ici-colo in timpul saptamanii. Amandoi muncim mult, intelegi dvs. Iar acesti oameni care ofera consiliere nu lucreaza in week-end-uri. Nu putem pleca de la slujbe in fiecare zi. Trebuie sa ne castigam traiul, nu ?

-         Nu mi se parea ca ar fi fost foarte rodnic pentru mine sa ma angajez intr-o disputa cu parintii lui Bobby, referitor la faptul daca ar fi putut sau nu, descoperi servicii de consultanta seara, sau la sfarsit de saptamana.

Am decis sa ridic chestiunea matusii Helen.

-         Stiti, am spus, e posibil ca sefii mei si cu mine sa decidem ca Bobby are nevoie de mai mult decat o spitalizare de scurta durata – ca ar putea avea nevoie de o schimbare completa de decor, pentru un timp. Aveti vreo ruda la care ar putea sta ?

-         Mi-e teama ca nu, a raspuns imediat tatal. Cred ca niciuna dintre rudele noastre n-ar vrea sa aiba pe maini un adolescent. Cu totii au vietile lor de trait.

-         Bobby a vorbit despre matusa Helen, am sugerat. Poate ca ea ar fi dispusa sa-l ia.

Mama a sarit de pe scaun :

-         V-a spus Bobby ca nu vrea sa mai stea cu noi ?

-         Nu, inca n-am vorbit despre acest subiect, i-am raspuns. Vreau doar sa vad ce optiuni are. Cine este matusa Helen ?

-         Este sora mea, a raspuns mama. Dar ea iese din chestiune. Locuieste la mai multe sute de kilometri de aici.

-         Nu-i asa departe, i-am raspuns. Eu ma gandesc la o schimbare de decor pentru Bobby. Aceasta distanta ar putea fi perfecta. E indeajuns de aproape ca sa poata sa va vizitze, dar indeajuns de departe pentru a se simti la mare distanta de locul unde s-a sinucis fratele lui si poate departe de alte presiuni pe care le-ar putea resimti aici.

-         Nu cred ca metoda asta o sa functioneze, a spus mama.

-         Nu ?

-         Ei bine, Helen si cu mine nu suntem prea apropiate. Nu suntem apropiate deloc.

-         De ce ?

-         Nu ne-am inteles niciodata prea bine. E cu nasul pe sus, asa e ea. Nici nu stiu de ce-ar fi asa cu nasul pe sus. Nu e decat o menajera. Ea si sotul ei – care nu e prea stralucit, intelegeti – nu au alta slujba decat acerea ca fac curat prin case. Nu stiu ce-i face sa creada ca pot sa priveasca mereu de sus.

-         Inteleg ca dvs. si cu ea nu va intelegeti prea bine, am recunoscut eu. Exista o alta ruda la care Bobby ar putea sa locuiasca ?

-         Nu.

-         Chiar daca nu va place de sora dvs., Bobby pare sa aiba sentimente pozitive fata de ea si acest lucru este important.

-         Uite ce este, doctore, a ridicat tatal glasul, nu stiu ce insinuati. Puneti toate intrebarile astea de parca ati fi un politist. Nu am facut nimic rau. Nu aveti niciun drept sa-l luati pe baiat de la parintii lui, daca la asta va ganditi. Am muncit din greu pentru acest baiat. Suntem niste parinti buni.

Imi venea din ce in ce mai tare sa vomit.

-         Sunt ingrijorat de cadoul pe care i l-ati dat de Craciun lui Bobby, am spus.

-         Cadou de Craciun ?

Parintii pareau incurcati.

-         Da. Am inteles ca i-ati dat o arma.

-         Asa este.

-         Asta a cerut el ?

-         De unde sa stiu eu ce a cerut el ? a intrebat amenintator tatal.

Apoi imediat atitudinea lui s-a schimbat intr-una plangacioasa :

-         Nu-mi amintesc ce mi-a cerut. Ni s-au intamplat atatea, intelegeti ? A fost un an atat de dificil pentru noi !

-         Cred ca a fost intr-adevar asa, am spus, dar de ce i-ati dat o arma ?

-         De ce ?  De ce nu ?  Este un cadou bun pentru un baiat de varsta lui. Majoritatea baietilor de varsta lui si-ar da un dinte pentru a avea o arma.

-         Eu ma gandeam, am spus incet, ca deoarece celalalt copil al dvs. s-a sinucis cu o arma n-ar trebui sa aveti un sentiment prea bun fata de arme.

-         Sunteti una dintre acele persoane care sunt impotriva armelor, nu-i asa ? m-a intrebat tatal, devenind din nou putin amenintator. E-n regula. Este dreptul dvs. Eu nu sunt nebun dupa arme, dar mi se pare ca nu armele sunt problema, ci oamenii care le folosesc.

-         Intr-o anumita masura, sunt de acord cu dvs., am spus. Stuart nu s-a sinucis doar pentru ca avea o arma. Trebuie sa fi existat si alte motive mai importante. Stiti care ar putea fi acestea ?

-         Nu. Am spus deja ca nici macar nu stiam ca Stuart ar fi deprimat.

-         Asa este. Stuart era deprimat. Oamenii nu se sinucid daca nu sunt deprimati. Deoarece n-ati stiut ca Stuart era deprimat, probabil ca n-ati avut niciun motiv sa va ingrijorati de faptul ca avea o arma. Dar stiati despre Bobby ca este deprimat. Stiati despre depresia lui cu mult inainte de Craciun, cu mult inainte de a-i fi dat arma.

-         Va rog, doctore, se pare ca nu intelegeti, a spus mama, mieroasa, sprijinindu-si sotul. Chiar n-am stiut ca e ceva atat de serios. Ne-am gandit ca e suparat din cauza fratelui sau.

-         Asa ca i-ati dat arma cu care s-a sinucis fratele sau. Nu orice arma. Chiar acea arma.

Tatal lua din nou carma discutiei.

-         Nu ne puteam permite sa-i cumparam o arma noua. Nu stiu de ce ne zgandariti atat. I-am dat cel mai bun cadou pe care ni l-am permis. Banii nu cresc in copaci, dupa cum stiti. Noi nu suntem decat oameni obisnuiti, care muncesc. Am fi putut sa vindem arma si sa luam bani pe ea. Dar nu am facut acest lucru. Am tinut-o ca sa putem sa-i dam lui Bobby un cadou frumos.

-         Nu v-ati gandit cum va percepe Bobby acest cadou ? am intrebat.

-         Ce vreti sa spuneti ?

-         Dandu-i arma cu care s-a sinucis fratele sau a fost ca si cum i-ati fi spus sa ia locul fratelui sau, ca si cum i-ati fi spus sa mearga sa se sinucida si el.

-         Nu i-am spus nimic de genul acesta.

-         Bineinteles ca nu, dar nu v-ati gandit ca ar fi posibil ca asa sa inteleaga Bobby ?

-         Nu, nu ne-am gandit asa. Noi nu suntem oameni educati, ca dvs. Nu am fost la facultate si nu am invatat tot feluri de moduri ciudate de a gandi. Noi nu suntem decat oameni care muncesc. N-ar trebui sa se astepte cineva de la noi sa gandim astfel de lucruri.

-         Poate ca nu, am spus. Dar altceva ma ingrijoreaza pe mine. Aceste lucruri nu au nevoie sa fie gandite.

Ne-am privit atent unii pe altii o vreme.

Oare ce simt ei ? – m-am intrebat. Fara indoiala, nu par sa se simta vinovati. Furiosi ? Inspaimantati ? Victimizati ? Nu stiu. Nu simteam nicio simpatie pentru ei. Stiam doar ceea ce simteam eu. Ma simteam dezgustat. Si de asemenea foarte obosit.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )