Intre bine si rau ( 11 )
- As vrea sa imi semnati permisiunea de a discuta cu sora dvs., Helen, despre Bobby si despre situatia lui, am spus intorcandu-ma catre mama. La fel si dvs., intorcandu-ma catre tata.
- Ei bine, eu n-o sa semnez, a spus el. Nu o sa va las sa scoateti din familie aceasta problema, dvs., care vorbiti cu atat superioritate, ca si cum ati fi un fel de judecator.
- Dimpotriva, i-am explicat, rece si rational. Eu incerc sa fac tot ce pot pentru a mentine problema in familie, pe cat posibil. In acest moment, dvs., Bobby si cu mine suntem singurele persoane implicate. Cred ca este nevoie sa o implicam si pe matusa lui Bobby, macat atat cat e necesar pentru a afla daca ea poate fi de ajutor. Daca dvs. imi legati mainile pentru a nu putea face acest lucru, atunci va trebui sa discut chestiunea foarte atent cu sefii mei. Banuiesc ca vom ajunge la concluzia ca avem obligatia sa trimitem cazul lui Bobby la Agentia de Stat pentru Protectia Copiilor. Daca vom face acest lucru, atunci veti avea parte de un judecator adevarat. S-ar putea sa fim nevoiti totusi sa facem acest lucru. Mie mi se pare insa ca Helen, daca ne va ajuta, ar putea fi calea prin care am evita aducerea acestui caz in atentia Statului. Insa depinde numai de dvs. Este doar alegerea dvs. daca imi veti da permisiunea de a comunica cu Helen.
- Oh, sotul meu este asa de neindemanatic, doctore ! a exclamat mama lui Bobby, cu un zambet vesel si fermecator. El e doar foarte suparat ca trebuie sa-l vada pe fiul nostru stand intr-un spital de boli mintale, iar noi nu suntem obisnuiti cu oameni atat de educati ca dvs. Bineinteles ca vom semna permisiunea. Nu am nicio obiectie ca sora mea sa fie implicata. Vrem sa facem tot ce putem pentru a ajuta. Nu ne pasa decat de ceea ce e mai bine pentru Bobby.
Au semnat permisiunea si-au plecat.
Seara, sotia mea si cu mine am mers la o petrecere intre angajati. Am baut putin mai mult decat de obicei.
A doua zi, am contactat-o pe matusa Helen. Ea si sotul ei au venit imediat sa ma vada. Au inteles rapid situatia si au parut destul de grijulii.
Si ei erau niste oameni care munceau, dar erau dispusi ca Boby sa locuiasca cu ei, atata vreme cat asistenta psihiatrica era platita.
Din fericire, pentru ca erau angajati, parintii lui Bobby aveau asigurare de sanatate, cu avantaje mari in ce priveste tratamentul psihiatric.
L-am contactat pe cel mai competent psihiatru din orasul in care locuia Helen, iar el a fost de acord sa preia cazul lui Bobby pentru o psihoterapie pe termen lung, ca pacient neinternat.
Bobby nu a inteles de ce e necesar sa locuiasca cu matusa si cu unchiul lui, iar eu am simtit ca nu este pregatit sa primeasca o explicatie reala.
Nu i-am spus decat ca ar fi mai bine pentru el in felul acesta.
In doua zile, Bobby nu mai avea nicio problema in privinta schimbarii care avea sa urmeze. Starea lui s-a imbunatatit rapid dupa cateva vizite ale Helenei, in asteptarea schimbarii de domiciliu si datorita ingrijirii pe care o primise de la asistenti si surori.
Inainte de a fi lasat in grija Helenei, la trei luni dupa ce fusese internat in spital, ranile de pe brate si de pe maini se cicatrizasera si chiar putea sa glumeasca cu angajatii spitalului. Sase luni mai tarziu, am auzit de la Helen ca Bobby parea sa se simta mai bine, iar notele de la scoala ii crescusera din nou.
De la psihiatru am inteles ca intre el si Bobby se dezvoltase o relatie terapeutica bazata pe incredere, dar era doar la inceputul confruntarii cu realitatea psihologica in privinta parintilor lui, si a felului in care fusese tratat de acestia.
Dupa aceea, n-am mai avut stiri.
Pe parintii lui Bobby i-am revazut doar de doua ori dupa prima noastra intalnire, si doar pentru doua minute de fiecare data, cand Bobby era inca in spital.
Mi s-a parut ca e suficient atat.
( - extras din Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu