Intre bine si rau ( 9 )
Cazul lui Bobby si al parintilor sai
Era in februarie, la mijlocul primului meu an de instruire psihiatrica. Lucram intr-o clinica de bolnavi internati.
Bobby, un baiat de 15 ani, fusese internat cu o noapte inainte la Camera de Urgenta, cu diagnosticul de depresie.
Inainte de a-l vedea pe Bobby pentru prima oara, am citit Nota scrisa in Fisa lui, de psihiatrul care-l internase :
Fratele mai mare al lui Bobby, Stuart, de 16 ani, s-a sinucis in luna iunie, impuscandu-se in cap cu pusca sa de calibru 22.
Bobby a parut initial, sa faca fata destul de bine mortii fratelui sau, dar de la inceputul scolii, din septembrie, rezultatele lui scolare au fost foarte slabe.
Elev de nota 9 altadata, acum nu mai face fata la nicio materie. De Ziua Recunostintei, a devenit in mod clar deprimat. Parintii lui, care pareau foarte ingrijorati, au incercat sa-i vorbeasca, dar el a devenit din ce in ce mai necomunicativ pana la Craciun.
Desi mai inainte nu a avut un comportament antisocial, ieri, Bobby a furat o masina, a lovit-o ( nu mai condusese inainte ) si a fost retinut de Politie.
Procesul lui se va judeca pe 24 martie.
Din cauza varstei, a fost eliberat si dat in custodia parintilor, care au fost sfatuiti sa-i faca imediat un examen psihiatric.
Asistentul l-a adus pe Bobby in biroul meu. Avea trupul tipic al unui adolescent de 15 ani, care de-abia depasise prima faza de crestere de la inceputul adolescentei : brate si picioare lungi si subtiri ca niste bete, un bust ingust, care nu apucase sa se implineasca. Hainele, care nu i se potriveau deloc, erau de nedescris. Parul, destul de lung si nespalat, ii cadea pe ochi, asa ca era dificil sa-i vezi chipul, mai ales ca-si tina privirea indreptata spre podea. Mi-a intins mana fata vlaga si apoi l-am condus sa ia loc.
- Sunt doctorul Peck, Bobby, i-am spus. O sa fiu doctorul tau. Cum te simti ?
Bobby n-a raspuns. Nu facea altceva decat sa priveasca podeaua.
- Ai dormit bine azi-noapte ? am intrebat.
- Cred ca da, a murmurat Bobby.
A inceput sa-si scarpine o mica rana de pe dosul mainii.
Am observat ca avea mai multe astfel de rani pe maini si antebrate.
- Esti nervos pentru ca te afli aici, in spital ?
Niciun raspuns. Bobby incepuse sa-si zgandare si mai tare rana. In sinea mea, m-am infiorat de vatamarea pe care si-o pricinuia.
- Aproape oricine este nervos cand vine prima oara in spital, am comentat, dar o sa-ti dai seama ca este un loc sigur. Poti sa-mi spui cum s-a intamplat de-ai ajuns aici ?
- M-au adus parintii.
- De ce-au facut asta ?
- Pentru ca am furat o masina si Politia a spus ca trebuie sa vin aici.
- Nu cred ca Politia ti-a spus sa vii la spital, i-am explicat. Ei au vrut doar ca tu sa vii sa vezi un doctor. Apoi, doctorul pe care l-ai vazut azi-noapte s-a gandit ca esti atat de deprimat, incat ar fi mai bine pentru tine sa stai in spital. Cum s-a intamplat de-ai furat masina ?
- Nu stiu.
- E destul de infricosator sa furi o masina, mai ales atunci cand esti singur, nu esti obisnuit sa conduci si nici macar nu ai carnet de conducere. La acest lucru trebuie sa te fi impins ceva foarte puternic. Ai vreo idee despre ceea ce te-a determinat sa faci asa ceva ?
Niciun raspuns. Nici nu ma asteptam la vreunul. Baietii de 15 ani care au dat de necaz si vin la psihiatru pentru prima oara nu sunt prea dispusi sa vorbeasca, mai ales atunci cand sunt deprimati, iar Bobby era in mod clar foarte deprimat. Intre timp, avusesem ocazia sa arunc cateva priviri asupra chipului lui, atunci cand din greseala isi ridicase privirea din podea. Avea un chip sters, fara expresie. N-avea pic de viata in ochi. Era acel chip care poate fi vazut in filmele despre supravietuitorii lagarelor de concentrare sau despre victimele dezastrelor naturale, care si-au vazut casele distruse si familiile nimicite : confuz, apatic, fara sperante.
- Esti trist ? l-am intrebat.
- Nu stiu.
Probabil ca nu stie, m-am gandit. Adolescentii abia incep sa invete sa-si identifice sentimentele.
Cu cat e mai puternic sentimentul, cu cat e mai coplesitor, cu atat sunt mai putin capabili sa-l numeasca.
- Cred ca ai niste motiv serioase sa fii trist, i-am spus. Stiu despre fratele tau, Stuart, care s-a sinucis vara trecuta. Erai apropiat de el ?
- Da.
- Vorbeste-mi despre voi doi.
- Nu e nimic de spus.
- Moartea lui trebuie sa te fi ranit si sa te fi tulburat, i-am spus.
Nicio reactie. Poate cu exceptia faptului ca a inceput sa-si sape si mai adanc una dintre ranile de pe antebrat. In mod clar nu era capabil inca sa vorbeasca in aceasta prima sedinta despre sinuciderea fratelui sau. Am decis sa abandonez chestiunea pentru moment.
- Dar parintii tai ? l-am intrebat. Ce poti sa-mi spui despre ei ?
- Sunt buni cu mine.
- Asta e frumos. Cum anume sunt buni cu tine ?
- Ma duc cu masina la intalnirile cercetasilor.
- Da, asta e bine, am comentat. Sigur, se presupune ca aceste lucruri trebuie sa fie facute de parinti atunci cand pot. Cum te intelegi cu ei ?
- OK.
- Nu sunt probleme ?
- Cateodata ii supar.
- Adica cum ?
- Ii fac sa sufere.
- Cum ii faci sa sufere, Bobby ?
- Ca acum, cand am furat masina. Acest lucru i-a facut sa sufere, a spus Bobby, nu cu mandrie, ci cu o greutate in glas, fara speranta si plin de tristete.
- Crezi ca poate de aceea ai furat masina – ca sa-i ranesti ?
- Nu.
- Eu cred ca n-ai vrut sa-i ranesti. Mai poti sa-mi spui alte modalitati in care i-ai facut sa sufere pe parintii tai ?
Bobby n-a raspuns. Dupa o pauza lunga, a spus :
- Pur si simplu stiu ca-i ranesc.
- Dar cum de stii asta ?
- Nu stiu.
- Te pedepsesc ?
- Nu, sunt buni cu mine.
- Atunci cum de stii ca ii ranesti ?
- Striga la mine.
- Da ? Pentru ce fel de lucruri striga la tine ?
- Nu stiu.
Bobby incepuse sa-si zgandare febril ranile, iar capul lui se inclinase nefiresc de mult.
Am simtit ca ar fi mai bine sa-mi orientez intrebarile spre subiecte neutre.
Poate in acest fel s-ar deschide mai mult si am putea sa initiem o relatie.
- Ai animale acasa ? l-am intrebat.
- Un caine.
- Ce fel de caine ?
- Un ciobanesc german.
- Care e numele lui ?
- Numele ei, m-a corectat Bobby. O cheama Inge.
- Parca ar fi un nume german.
- Da.
- Un nume german pentru un ciobanesc german, am comentat eu, sperand cumva sa ies din rolul meu interogator. Te joci mult cu Inge ?
- Nu.
- Ai grija de ea ?
- Da.
- Dar nu esti foarte entuziasmat in ceea ce o priveste ...
- Este cainele tatalui meu.
- Oh, dar tu trebuie sa ai grija de ea ?
- Da.
- Nu mi se pare prea corect. Asta te infurie ?
- Nu.
- Ai un animal care sa fie numai al tau ?
- Nu.
E clar, nu inaintasem prea mult cu subiectul animalelor de casa, asa ca m-am decis sa indrept discutia spre o alta tema, care starneste deseori entuziasmul tinerilor.
- N-a trecut mult de la Craciun, am spus. Ce-ai primit de Craciun ?
- Nu cine stie ce.
- Parintii tai trebuie sa-ti fi dat ceva. Ce ti-au dat ?
- O arma.
- O arma ? am repetat prosteste.
- Da.
- Deci, ce fel de arma ? l-am intrebat incet.
- De calibru 22.
- Un pistol de calibru 22 ?
- Nu, o pusca de calibru 22.
A urmat un lung moment de liniste. Am simtit ca imi pierd mintile. Voiam sa pun capat interviului, voiam sa ma duc acasa. In cele din urma, m-am caznit sa spun ceea ce trebuia spus :
- Inteleg ca fratele tau s-a omorat cu o pusca de calibru 22.
- Da.
- Asta ai cerut tu de Craciun ?
- Nu.
- Ce-ai cerut ?
- O racheta de tenis.
- Dar ai primit in loc o arma.
- Da.
- Ce ai simtit cand ai primit acelasi fel de arma cu care s-a impuscat fratele tau ?
- Nu era acelasi fel de arma.
Am inceput sa ma simt mai bine. Poate ca fusese doar o confuzie.
- Imi pare rau, i-am spus. Credeam ca era acelasi fel de arma.
- Nu era acelasi fel de arma, a raspuns Bobby. Era chiar acea arma.
- Aceeasi arma ?
- Da.
- Vrei sa spui ca era chiar pusca fratelui tau ?
Acum chiar aveam nevoie sa ma duc acasa.
- Da.
- Vrei sa spui ca parintii tai ti-au dat arma fratelui tau de Craciun, arma cu care s-a impuscat ?
- Da.
- Ce ai simtit cand ai primit arma fratelui tau de Craciun ? am intrebat.
- Nu stiu.
Aproape ca am regretat intrebarea. De unde sa fi stiut ? Cum ar fi putut raspunde la o asemenea intrebare ? M-am uitat la el. Pe fata lui nu aparuse nicio schimbare, ca si cum nici nu am fi vorbit despre arma.
A continuat sa-si zgandareasca ranile.
De altfel, arata ca si cum ar fi fost deja mort – ochi incetosati, indiferent, apatic, aproape fara nicio traire, dincolo de spaima.
- De fapt, nu ma asteptam sa stii, am spus. Spune-mi, iti vezi vreodata bunicii ?
- Nu, ei traiesc in Dakota de Sud.
- Ai vreo ruda pe care o vezi ?
- Cateva.
- E cineva care iti place ?
- Imi place matusa Helen.
Mi s-a parut ca am detectat un mic semn de entuziasm in raspunsul lui.
- Ti-ar placea ca matusa Helen sa vina in vizita la tine aici, la spital ?
- Locuieste departe.
- Dar daca totusi ar veni ?
- Daca o sa vrea.
- va continua -
( - extras din Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu