Obiectul si importanta dreptului privat roman. Drept roman ( 1 )

Obiectul si importanta dreptului privat roman

Obiectul dreptului privat roman :

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita, instituite sau sanctionate de Statul Roman, si constituie un sistem extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice.

Aceste ramuri si institutii juridice au cunoscut un proces, de continua transformare si interconditionare, in cadrul unei evolutii milenare, al carui inceput se plaseaza in Epoca de formare a orasului Roma, si care s-a incheiat la moartea Imparatului Justinian – anul 565 e.n. -, ultimul imparat care a vorbit limba latina pe malurile Bosforului.

Fenomenul juridic roman s-a zamislit in procesul trecerii societatii romane, de la societatea gentilica, la societatea politica.

La origine, acest proces se caracterizeaza, atat la romani, cat si la alte popoare ale Antichitatii, prin confuzia dintre diferite categorii de norme sociale.

Deci, initial, romanii, ca si egiptenii, babilonienii, sau indienii, nu au realizat o distinctie clara intre  :

1. normele juridice,
2. normele religioase, si
3. normele morale.

Spre deosebire, insa, de celelalte popoare, romanii au depasit aceasta confuzie, dovada ca, inca din Epoca Veche, normele de drept erau desemnate prin termenul de  IUS, iar normele religioase prin termenul de FAS.

Odata cu evolutia vietii spirituale si materiale, ideile si institutiile juridice au dobandit o puternica identitate proprie, delimitandu-se tot mai clar de alte idei si institutii sociale.

Putem afirma, fara reticenta ca, in sanul ideologiei romane, la un moment dat, ideile juridice au ocupat locul central, punandu-si o puternica amprenta asupra intregii gandiri si practici sociale.

Cu toate acestea, in textele clasice, cu deosebire in scrierile jurisconsultilor, se reflecta vechea confuzie dintre Drept, pe de o parte, Morala si Religie, pe de alta parte.

Acest fenomen se explica, in primul rand, prin mentalitatea conservatoare a romanilor, care nu au abandonat niciodata valorile caracteristice primelor inceputuri ale civilizatiei Romei.

In al doilea rand, aceasta confuzie este si consecinta faptului ca, romanii au fost prin excelenta un popor practic, iar preocuparile lor in domeniul teoretizarii sau elaborarii unor definitii, aveau un caracter secundar.

Dovada in acest sens este faptul ca, ideile si institutiile juridice romane au evoluat intr-o permanenta confruntare cu cerintele practicii.

Mentionam, in acest sens, ca cercetarile stiintifice ale jurisconsultilor incepeau cu expunerea unor cazuri practice, in a caror fizionomie constatau existenta unor elemente comune, pe baza carora erau formulate apoi principii de drept, sau reguli cu caracter general.

Aceste principii erau recunoscute ca atare, de catre jurisconsulti, numai in masura in care aveau vocatia de a solutiona toate cazurile imaginabile, intr-o anumita sfera a vietii juridice.

Aceasta modalitate de formulare a principiilor juridice a facut inutila elaborarea unor definitii si teoretizari, si, de aceea, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca, in lucrarile jurisconsultilor, aspectele teoretice au o pondere infima, iar definitiile formulate sunt adeseori criticabile.

Spre exemplu, in Institutele lui Justinian, chiar in cartea intai, la titlul intai, intalnim o definitie a stiintei Dreptului, potrivit careia “ Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia “ – Stiinta dreptului sau jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept.

Pe de alta parte, intr-un text al celebrului jurisconsult Ulpian, se definesc principiile dreptului roman : “ Juris praecepta sunt haec : honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere “, sau principiile Dreptului sunt acestea :

1. a trai in mod onorabil ;
2. a nu vatama pe altul ;
3. a da fiecaruia ce este al sau.

De data aceasta observam ca, in definitia lui Ulpian, un principiu de morala este pus alaturi de doua principii juridice, caci, daca a nu vatama pe altul, si a da fiecaruia ce este al sau – sunt principii de drept, a trai in mod onorabil este un principiu moral.

Aceeasi confuzie intre Drept si Morala o intalnim si in definitia jurisconsultului Celsus, conform careia : “ Jus est ars boni et aequi “, sau Dreptul este arta binelui si a echitatii.

In aceasta definitie, cuvantul “ echitate “ are dublu sens, atat moral, cat si juridic, asa incat si in acest text persista confuzia dintre Drept si Morala.

Subliniem inca o data faptul ca, in ciuda confuziei pe care aceste definitii o atesta, practica juridica romanã s-a delimitat, in mod foarte clar, de toate celelalte sfere al gandirii si practicii sociale.

Tezaurul gandirii juridice romane este constituit :

1. din concepte cu un sens riguros exact,
2. din categorii create printr-o mare forta de sinteza,
3. din principii  simetrice si evocatoare.

Aceste instrumente ale gandirii juridice isi afla locul in :

1. legile adoptate de poporul roman,
2. edictele magistratilor,
3. jurisprudenta,
4. senatusconsulte,
5. constitutiile imperiale.

Aceste izvoare ale Dreptului roman ne-au parvenit, fie integral si pe cale directa, fie numai partial, si pe cale juridica.

Fapt este ca, acest tezaur de gandire juridica a fot supus unor cercetari aprofundate, inca din secolul al  VII-lea e.n., cercetari deosebit de utile pentru reconstituirea gandirii si practicii juridice romane.

Astfel, se pare ca, intre secolele VII – XI e.n., a functionat o Scoala de drept la Ravenna, in secolul al X-lea a luat nastere o alta Scoala de drept la Pavia, dupa cum este posibil sa fi functionat o Scoala de drept roman la Roma, dar existenta ei nu este dovedita cu certitudine.

La sfarsitul secolului al XI-lea, a luat fiinta in Italia, la Bologna, celebra Scoala a glosatorilor, al carei fondator a fost Irnerius.

Activitatea acestei scoli a fost ilustrata in mod stralucit de profesorul Accursius, care si-a desfasurat activitatea catre finele secolului al XII-lea, si in secolul XIII.

Profesorii care au activat in aceasta scoala, s-au marginit sa explice sensul textelor juridice romane, astfel incat acestea sa poata fi intelese de catre cei care nu aveau o profunda pregatire de specialitate.

Datorita acestui fapt, metoda de cercetare folosita de glosatori a fost numita metoda exegetica.

Mai precizam ca, unii glosatori cercetau textele de drept roman, asa cum au fost elaborate in Epoca clasica, pe cand altii cercetau dreptul roman, asa cum a fost elaborat in opera legislativa a Imparatului Justinian.

In secolul al  XIV-lea a luat fiinta, tot in Italia, Scoala post-glosatorilor.

Spre deosebire de glosatori, post-glosatorii nu cercetau nemijlocit textele de drept roman, ci obiectul lor de cercetare il constituiau glosele, din care extrageau anumite reguli de drept, ce umau sa fie aplicate in vederea solutionarii unor cauze.

Adeseori, in activitatea de formulare a unor norme juridice noi, acestia realizau o sinteza – intre textele gloselor si unele cutume locale.

Aceasta este ratiunea pentru care unii romanisti au afirmat ca, prin opera post-glosatorilor, dreptul roman a fost falsificat.

Asa-zisa falsificare consta in aceea ca, post-glosatorii interpretau de asemenea maniera textele, incat sa le faca aplicabile  realitatilor medievale.

Metoda de cercetare stiintifica a post-glosatorilor s-a numit metoda dogmatica.

In a doua jumatate a secolului al XV-lea, constatam ca germanii au abandonat dreptul lor national, si au adoptat dreptul roman, asa cum a fost elaborat de catre post-glosatori.

Drept urmare, in secolele XVI -  XVII, in Germania s-a creat un nou sistem de Drept, cunoscut sub denumirea de “ Usus modernus pandectarum “.

In prima jumatate a secolului al  XVI-lea, asistam la o renastere a dreptului roman, fenomen care a avut loc in sanul Scolii istorice a dreptului.

Fondatorul acestei scoli a fost André Alciat.

In cercetarile lor reprezentantii acestei scoli au utilizat, pe langa textele de drept roman, si cunostinte care tin de domeniul Istoriei si Filologiei.

In acelasi timp, ei au folosit si texte de drept roman descoperite in secolul al XV-lea.

Cel mai important reprezentant al Scolii istorice a dreptului, a fost Jacques Cujas, care a profesat in Franta si Italia.

Meritul sau a fost acela ca, a emis ideea reconstituirii Operelor jurisconsultilor romani, prin valorificarea fragmentelor din Digestele lui Justinian.

Un moment semnificativ in evolutia cercetarilor romanistice, il constituie aparitia, la inceputul secolului al XIX-lea, in Germania, a noi Scoli istorice a dreptului.

Aparitia ei este consecinta nemijlocita a renasterii studiilor filozofice si istorice in Germania.

Noua Scoala istorica a dreptului, al carei sef a fost Savigny, considera ca originea Dreptului se afla in spiritul sau constiinta poporului.

Datorita acestui fapt, noua Scoala istoria nu a putut face abstractie de vechiul drept german, sistem de drept care se fixase in constiinta poporului.

-         va continua –

( - extras din Drept Roman, prof.univ.dr. Emil Molcut si Dan Oancea, Univ. Bucuresti, editia a III- a,  Ed. Sansa SRL, Bucuresti, 1995 )