Intre bine si rau ( 10 )
Inca o data am simtit in el o foarte mica lucire de speranta si de asemenea in mine insumi. Voi cauta sa o contactez pe matusa Helen.
Acum trebuia sa pun capat interviului. Nu mai puteam suporta. I-am descris lui Bobby cum merg lucrurile in spital si i-am explicat ca il voi vedea iarasi a doua zi, iar pana atunci asistentele il vor tine sub stricta supraveghere si ii vor da un somnifer inainte de culcare.
Apoi l-am dus inapoi la salon. Dupa ce i-am scris reteta, am iesit in curtea cladirii. Ningea. Asta mi-a dat un motiv de bucurie. Am stat in ninsoare cateva minute. Apoi m-am intors in birou si am devenit foarte ocupat cu completarea actelor de rutina plicticoase. Eram fericit sa fac asta.
A doua zi, m-am intalnit cu parintii lui Bobby.
Mi-au spus ca sunt oameni care muncesc din greu.
El era strungar, un specialist mecanic care era mandru de marea precizie a pieselor pe care le facea.
Ea era secretara la o companie de asigurari si era foarte incantata de ordinea din casa lor. Mergeau la biserica lutherana in fiecare duminica. El bea bere cu moderatie la sfarsit de saptamana. Ea facea parte din liga de bowling a femeilor, care se reunea marti seara.
De statura medie, nici aratosi, nici urati, ei faceau parte din stratul inalt al clasei muncitorilor – linistiti, ordonati, vigurosi. Se parea ca nu existã nimic care sa aiba vreo legatura cu tragedia care-i lovise. Mai intai Stuart, iar acum Bobby.
- Am plans in hohote, doctore ! a spus mama.
- Sinuciderea lui Stuart a fost o surpriza pentru dvs. ? am intrebat.
- Absolut. Un adevarat soc. Un soc teribil, a raspuns tatal. Era un baiat atat de bun. Cu scoala se descurca bine. Era la cercetasi. Ii placea sa vaneze pui de ciocanitoare in spatele casei. Era un baiat linistit si toata lumea il placea.
- Parea deprimat inainte de a se sinucide ?
- Nu, deloc. Parea exact asa cum era de obicei. Bineinteles, era tacut si nu ne spunea prea multe despre ceea ce avea in minte.
- A lasat vreun bilet ?
- Nu.
- A avut vreuna dintre rudele dvs. vreo boala mintala, vreo depresie serioasa sau s-a sinucis ?
- Nimeni din familia mea, a raspuns tatal. Parintii mei au emigrat din Germania, asa ca am putine rude pe-aici, iar pe celelalte nu le cunosc prea bine, deci nu pot sa va spun prea multe despre ele.
- Bunica mea a devenit senila si a fost nevoie sa fie internata in spital, dar nimeni altcineva n-a avut vreo boala mintala, a adaugat mama lui Bobby.
- Cu siguranta nimeni nu s-a sinucis. Oh, doctore, doar nu credeti ca exista vreo sansa ca Bobby sa fi .... intentionat ... sa-si faca ceva, nu-i asa ?
- Ba da, am raspuns. Cred ca exista o sansa destul de mare.
- O, Doamne, nu cred ca as putea suporta ! s-a vaitat incet mama. Astfel de lucruri – a-ti face rau singur, adica – se intampla des in familii ?
- Cu siguranta. Statistic, cel mai mare risc de sinucidere il prezinta oamenii care au avut un frate sau o sora care s-a sinucis.
- O, Doamne ! s-a vaitat din nou mama. Vreti sa spuneti ca Bobby ar putea sa faca si el acelasi lucru ?
- Nu v-ati gandit ca Bobby ar putea fi in pericol ?
- Nu, pana acum, a raspuns tatal.
- Dar inteleg ca Bobby era deprimat de ceva vreme, am remarcat. Acest lucru nu v-a ingrijorat ?
- Sigur ca am fost ingrijorati, a raspuns tatal. Dar ne-am gandit ca este firesc, dupa moartea fratelui lui. Ne-am gandit ca-i va trece, cu timpul.
- Nu v-ati gandit sa-l duceti sa-l vada un psihiatru ? am continuat.
- Nu, bineinteles ca nu, a raspuns din nou tatal, de data asta cu o urma de iritare. V-am spus ca am crezut ca o sa-i treaca. N-am avut idee ca ar putea fi ceva atat de serios.
- Am inteles ca notele lui Bobby de la scoala au devenit foarte mici, am remarcat.
- Da, este o rusine. Era un elev atat de bun !
- Cei de la scoala trebuie sa se fi ingrijorat putin de aceasta problema, am comentat. Nu v-au cautat sa va vorbeasca despre aceasta problema ?
Mama parea putin indispusa :
- Ba da, ne-au cautat. Si bineinteles ca si eu am fost ingrijorata. Mi-am rupt din timpul meu de la slujba ca sa ma duc la o sedinta la scoala.
- As vrea sa am permisiunea dvs. sa comunic cu cineva de la scoala in privinta lui Bobby, daca acest lucru va fi necesar. S-ar putea sa fie de mare folos.
- Bineinteles.
- La intalnirea pe care ati avut-o, am intrebat, v-a sugerat cineva de la scoala ca Bobby ar trebui sa vada un psihiatru ?
- Nu, a raspuns mama.
Parea sa-si fi regasit imediat calmul. De fapt, nici nu eram sigur ca si-l pierduse.
- Au sugerat ca s-ar putea ca baiatul sa aiba nevoie de o consiliere, dar nu psihiatrica. Bineinteles, daca ar fi sugerat ca e nevoie de un psihiatru, am fi facut ceva in privinta asta.
- Da. Atunci am fi stiut ca e vorba de ceva serios, a adaugat tatal. Dar deoarece ei au spus ca e vorba de consiliere, ne-am gandit ca sunt ingrijorati doar de notele lui. Nu spunem ca n-am fi fost si noi ingrijorati de acest lucru. Dar nu i-am pedepsit niciodata pe copiii nostri, decat atunci cand n-am avut incotro. Nu e prea bine sa-ti pedepsesti copiii, nu-i asa, doctore ?
- Nu sunt sigur ca a-l duce pe Bobby la un consilier ar fi fost acelasi lucru cu a-l pedepsi, am comentat eu.
- Asta-i altceva, doctore, a continuat mama, ceva mai ofensiv. Nu este prea usor pentru noi sa-l ducem pe Bobby de ici-colo in timpul saptamanii. Amandoi muncim mult, intelegi dvs. Iar acesti oameni care ofera consiliere nu lucreaza in week-end-uri. Nu putem pleca de la slujbe in fiecare zi. Trebuie sa ne castigam traiul, nu ?
- Nu mi se parea ca ar fi fost foarte rodnic pentru mine sa ma angajez intr-o disputa cu parintii lui Bobby, referitor la faptul daca ar fi putut sau nu, descoperi servicii de consultanta seara, sau la sfarsit de saptamana.
Am decis sa ridic chestiunea matusii Helen.
- Stiti, am spus, e posibil ca sefii mei si cu mine sa decidem ca Bobby are nevoie de mai mult decat o spitalizare de scurta durata – ca ar putea avea nevoie de o schimbare completa de decor, pentru un timp. Aveti vreo ruda la care ar putea sta ?
- Mi-e teama ca nu, a raspuns imediat tatal. Cred ca niciuna dintre rudele noastre n-ar vrea sa aiba pe maini un adolescent. Cu totii au vietile lor de trait.
- Bobby a vorbit despre matusa Helen, am sugerat. Poate ca ea ar fi dispusa sa-l ia.
Mama a sarit de pe scaun :
- V-a spus Bobby ca nu vrea sa mai stea cu noi ?
- Nu, inca n-am vorbit despre acest subiect, i-am raspuns. Vreau doar sa vad ce optiuni are. Cine este matusa Helen ?
- Este sora mea, a raspuns mama. Dar ea iese din chestiune. Locuieste la mai multe sute de kilometri de aici.
- Nu-i asa departe, i-am raspuns. Eu ma gandesc la o schimbare de decor pentru Bobby. Aceasta distanta ar putea fi perfecta. E indeajuns de aproape ca sa poata sa va vizitze, dar indeajuns de departe pentru a se simti la mare distanta de locul unde s-a sinucis fratele lui si poate departe de alte presiuni pe care le-ar putea resimti aici.
- Nu cred ca metoda asta o sa functioneze, a spus mama.
- Nu ?
- Ei bine, Helen si cu mine nu suntem prea apropiate. Nu suntem apropiate deloc.
- De ce ?
- Nu ne-am inteles niciodata prea bine. E cu nasul pe sus, asa e ea. Nici nu stiu de ce-ar fi asa cu nasul pe sus. Nu e decat o menajera. Ea si sotul ei – care nu e prea stralucit, intelegeti – nu au alta slujba decat acerea ca fac curat prin case. Nu stiu ce-i face sa creada ca pot sa priveasca mereu de sus.
- Inteleg ca dvs. si cu ea nu va intelegeti prea bine, am recunoscut eu. Exista o alta ruda la care Bobby ar putea sa locuiasca ?
- Nu.
- Chiar daca nu va place de sora dvs., Bobby pare sa aiba sentimente pozitive fata de ea si acest lucru este important.
- Uite ce este, doctore, a ridicat tatal glasul, nu stiu ce insinuati. Puneti toate intrebarile astea de parca ati fi un politist. Nu am facut nimic rau. Nu aveti niciun drept sa-l luati pe baiat de la parintii lui, daca la asta va ganditi. Am muncit din greu pentru acest baiat. Suntem niste parinti buni.
Imi venea din ce in ce mai tare sa vomit.
- Sunt ingrijorat de cadoul pe care i l-ati dat de Craciun lui Bobby, am spus.
- Cadou de Craciun ?
Parintii pareau incurcati.
- Da. Am inteles ca i-ati dat o arma.
- Asa este.
- Asta a cerut el ?
- De unde sa stiu eu ce a cerut el ? a intrebat amenintator tatal.
Apoi imediat atitudinea lui s-a schimbat intr-una plangacioasa :
- Nu-mi amintesc ce mi-a cerut. Ni s-au intamplat atatea, intelegeti ? A fost un an atat de dificil pentru noi !
- Cred ca a fost intr-adevar asa, am spus, dar de ce i-ati dat o arma ?
- De ce ? De ce nu ? Este un cadou bun pentru un baiat de varsta lui. Majoritatea baietilor de varsta lui si-ar da un dinte pentru a avea o arma.
- Eu ma gandeam, am spus incet, ca deoarece celalalt copil al dvs. s-a sinucis cu o arma n-ar trebui sa aveti un sentiment prea bun fata de arme.
- Sunteti una dintre acele persoane care sunt impotriva armelor, nu-i asa ? m-a intrebat tatal, devenind din nou putin amenintator. E-n regula. Este dreptul dvs. Eu nu sunt nebun dupa arme, dar mi se pare ca nu armele sunt problema, ci oamenii care le folosesc.
- Intr-o anumita masura, sunt de acord cu dvs., am spus. Stuart nu s-a sinucis doar pentru ca avea o arma. Trebuie sa fi existat si alte motive mai importante. Stiti care ar putea fi acestea ?
- Nu. Am spus deja ca nici macar nu stiam ca Stuart ar fi deprimat.
- Asa este. Stuart era deprimat. Oamenii nu se sinucid daca nu sunt deprimati. Deoarece n-ati stiut ca Stuart era deprimat, probabil ca n-ati avut niciun motiv sa va ingrijorati de faptul ca avea o arma. Dar stiati despre Bobby ca este deprimat. Stiati despre depresia lui cu mult inainte de Craciun, cu mult inainte de a-i fi dat arma.
- Va rog, doctore, se pare ca nu intelegeti, a spus mama, mieroasa, sprijinindu-si sotul. Chiar n-am stiut ca e ceva atat de serios. Ne-am gandit ca e suparat din cauza fratelui sau.
- Asa ca i-ati dat arma cu care s-a sinucis fratele sau. Nu orice arma. Chiar acea arma.
Tatal lua din nou carma discutiei.
- Nu ne puteam permite sa-i cumparam o arma noua. Nu stiu de ce ne zgandariti atat. I-am dat cel mai bun cadou pe care ni l-am permis. Banii nu cresc in copaci, dupa cum stiti. Noi nu suntem decat oameni obisnuiti, care muncesc. Am fi putut sa vindem arma si sa luam bani pe ea. Dar nu am facut acest lucru. Am tinut-o ca sa putem sa-i dam lui Bobby un cadou frumos.
- Nu v-ati gandit cum va percepe Bobby acest cadou ? am intrebat.
- Ce vreti sa spuneti ?
- Dandu-i arma cu care s-a sinucis fratele sau a fost ca si cum i-ati fi spus sa ia locul fratelui sau, ca si cum i-ati fi spus sa mearga sa se sinucida si el.
- Nu i-am spus nimic de genul acesta.
- Bineinteles ca nu, dar nu v-ati gandit ca ar fi posibil ca asa sa inteleaga Bobby ?
- Nu, nu ne-am gandit asa. Noi nu suntem oameni educati, ca dvs. Nu am fost la facultate si nu am invatat tot feluri de moduri ciudate de a gandi. Noi nu suntem decat oameni care muncesc. N-ar trebui sa se astepte cineva de la noi sa gandim astfel de lucruri.
- Poate ca nu, am spus. Dar altceva ma ingrijoreaza pe mine. Aceste lucruri nu au nevoie sa fie gandite.
Ne-am privit atent unii pe altii o vreme.
Oare ce simt ei ? – m-am intrebat. Fara indoiala, nu par sa se simta vinovati. Furiosi ? Inspaimantati ? Victimizati ? Nu stiu. Nu simteam nicio simpatie pentru ei. Stiam doar ceea ce simteam eu. Ma simteam dezgustat. Si de asemenea foarte obosit.
( - extras din Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu