Intre bine si rau. Raul uman ( 1 )

Intre bine si rau ( 1 )

George fusese dintotdeauna o persoana lipsita de griji – sau asa credea el – pana in acea dupa-amiaza de la inceputul lui octombrie. E adevarat ca avea grijile obisnuite ale unui agent de vanzari, ale unui sot, ale unui tata a trei copii si ale unui proprietar de casa cu un acoperis prin care uneori se scurgea apa si cu o peluza care trebuia mereu tunsa. Este de asemenea adevarat ca era o persoana neobisnuit de ingrijita si de ordonata, avand tendinta sa se ingrijoreze mai mult decat altii daca iarba de pe peluza crestea mai mult sau daca zugraveala casei se crapa.

Si este adevarat ca seara, chiar la asfintitul soarelui, el trecea mereu printr-un straniu amestec de tristete si groaza. Lui George nu ii placea vremea asfintitului. Dar aceasta stare dura doar cateva minute. Uneori, atunci cand era ocupat cu vanzarile sau cand cerul era innorat, nu mai observa deloc apusul.

George era un agent de vanzari de prima mana, era un om facut pentru asta. Aratos, cu o voce clara, manierat si cu darul de a povesti, el aparuse ca un meteor in teritoriul statelor din sud-est.

Vindea capace de plastic, din acelea ce se potrivesc cu usurinta pe canile de facea. Piata era competitiva. Compania lui George era unul dintre cei cinci producatori de astfel de produse la nivel national. In doi ani de cand preluase acest teritoriu, de la un barbat despre care nu se poate spune ca era neindemanatic, George, cu geniul sau de a pune lucrurile in ordine, dublase vanzariler. La 34 de ani, ajunsese la un venit din salariu si comisioane de aproape 60 000 de dolari pe an, faca ca macar sa munceasca din greu. Era un om realizat.

Necazul a inceput la Montreal.

Compania ii sugerase sa se duca acolo la o intalnire a fabricantilor de plastic. Deoarece era toamna si nici el nici sotia lui, Gloria, nu vazusera padurile din nord in timpul toamnei, au decis sa mearga impreuna.

Calatoria l-a facut placere. Intalnirea era una ca oricare alta, dar padurile erau splendide, restaurantele excelente, iar Gloria era intr-o dispozitie destul de buna.

In ultima dupa-amiaza petrecuta la Montreal, au mers sa vada catedrala. Dar nu pntru ca ar fi fost religiosi ; Gloria era, in cel mai bun caz, o protestanta lipsita de entuziasm, iar el, pentru ca trebuise sa-si indure mama care era o credincioasa fanatica, avea o antipatie clara fata de biserici.

Insa catedrala era un obiectiv turistic, iar lor le placea sa viziteze astfel de locuri.

El a gasit-o plicticoasa si neinteresanta si s-a bucurat cand Gloria s-a saturat de privit. Cand se indreptau catre iesire, a observat langa usa masiva o mica cutie pentru donatii.

S-a oprit nehotarat.

Pe de o parte, nu avea nicio dorinta reala de a da vreun banut acestei biserici sau oricarei alteia. Pe de alta, a simtit o mica frica irationala ca ar putea sa puna in pericol stabilitatea vietii sale daca nu ar fi facut-o.

Frica l-a facut sa se simta stanjenit ; era un om rational.

Dar atunci i-a venit ideea ca ar fi destul de rational sa faca o mica donatie, asa cum este rational sa platesti un bilet de intrare la muzeu sau intr-un parc de distractii. S-a hotarat sa dea maruntisul din buzunar, daca nu era o suma prea mare. Nu era cazul. A numarat 55 de centi in monede mici si le-a aruncat in cutie.

Acesta a fost momentul in care l-a lovit primul gand.

L-a izbit ca o lovitura, ca un pumn total neasteptat, ametindu-l si facandu-l confuz. Era mai mult decat un gand. Era ca si cum cuvintele i-ar fi fost inscrise brusc in minte : “ Ai sa mori la 55 “.

George si-a dus mana dupa portofel. Cei mai multi bani ii avea in cecuri de calatorie. Dar avea o hartie de cinci dolari si doua de un dolar.

Le-a smuls din portofel si le-a inghesuit in cutie. Apoi a luat-o pe Gloria de brat si aproape ca a imbrancit-o pe usa afara. Ea l-a intrebat ce se intamplase. El i-a spus ca s-a simtit brusc rau si ca voia sa se intoarca la hotel. Nu-si mai amintea cum a coborat scarile catedralei sau cum s-a urcat in taxi. Doar cand a ajuns in camera de hotel, stand intins pe pat si pretinzand ca e bolnav, panica a inceput sa i se domoleasca.

De a doua zi, de cand s-au urcat in avionul spre casa lor din Carolina de Nord, George s-a simtit impacat si increzator.

Incidentul era uitat.

Doua saptamani mai tarziu, plecand intr-o calatorie de afaceri in Kentucky, George a ajuns la un semn de circulatie ce anunta o curba si o limita de viteza de 45 de mile pe ora.

Cum a trecut de semn, i-a aparut un alt gand, incrustat in minte ca si mai inainte, cu litere adanc sapatate : “ Vei muri la 45 “.

George nu s-a simtit prea bine in restul zilei. Totusi, de data aceasta, a putut sa se gandeasca la experienta sa ceva mai obiectiv. Amandoua gandurile ce ii venisera aveau de-a face cu numere.

Numerele erau doar numere, nimic altceva, abstractii fara inteles. Daca ar fi avut vreun inteles, de ce se schimbau ?

Prima oara 55, acum 45. Daca ar fi existat vreo consecventa, atunci ar fi avut de ce sa se ingrijoreze. Dar nu erau decat numere, fara nicio semnificatie.

De-a doua zi, s-a regasit pe sine, cel de dinainte.

A trecut o saptamana.

In timp ce George traversa cu masina periferia unui mic sat, un semn l-a anuntat ca intra in orasul Upton, Carolina de Nord. I-a aparut un al treilea gand : “ Vei fi ucis de un om numit Upton “. George a inceput sa fie ingrijorat de-a binelea. Doua zile mai tarziu, pe cand trecea pe langa o gara abandonata, i-au aparut din nou niste cuvinte : “ Acoperisul acesti cladiri se va prabusi peste tine si te va ucide “.

Dupa aceea, astfel de ganduri i-au aparut aproape in fiecare zi, totdeauna cand mergea cu masina, in drumurile sale legate de serviciu.

George a inceput sa fie ingrozit in diminetile in care trebuia sa plece in calatorii de afaceri.

Atunci cand muncea, era absorbit de ganduri si isi pierduse simtul umorului.

Mancarea nu mai avea gust. Ii era greu sa adoarma noaptea. Dar povara a fost inca suportabila pana intr-o dimineata, cand a trecut cu masina peste raul Roanoke. Imediat dupa aceea, a avut urmatorul gand : ‘ Este ultima oara cand treci acest pod “.

George s-a intrebat daca sa-i spuna Gloriei despre gandurile lui. Oare ea nu avea sa-l creada nebun ? N-a putut sa-i spuna. Dar in acea noapte, stand in pat, cu Gloria sforaind usor langa el, a urât-o pentru pacea ei, in timp ce el se lupta cu dilema sa.

Podul  peste Roanoke era una dintre rutele cele mai circulate.

Pentru a-l evita, trebuia sa ocoleasca sute de mile in fiecare luna sau altfel ar fi pierdut mai multi clienti.

La naiba, era absurd !

Nu putea sa-si lase viata sa fie condusa de niste simple ganduri, simple plasmuiri ale unei imaginatii perverse. Nu exista nici cea mai mica urma de dovada ca aceste ganduri ar avea vreo legatura cu realitatea.

Pe de alta parte, cum putea el sa fie sigur ca nu sunt reale ?

Asta era – trebuia sa dovedeasca faptul ca nu sunt reale.

Daca trecea podul peste Roanoke inca o data si nu murea, ar fi dovedit ca gandul e fals.

Dar daca gandul era adevarat ....

Pe la unu noaptea, George a luat hotararea sa-si riste viata.

Mai bine sa moara decat sa traiasca asa, chinuit. S-a imbracat in liniste pe intuneric si s-a strecurat afara din casa.

73 de mile pana la raul Roanoke.

A condus foarte atent. Cand, in cele din urma, podul s-a ivit in noapte in fata sa, a simtit o apasare pe piept incat abia mai putea respira.

Dar a mers inainte. Peste pod. Doua mile de drum. Apoi s-a intors si a mai traversat o data podul, spre casa.

Reusise.

Dovedise ca gandul era fals.

Prostesc, ridicol gand.

A inceput sa fluiere. Cand a intrat din nou in casa, era in extaz. Pentru prima oara dupa doua luni, se simtea bine. Teama disparuse.

Pana au trecut trei nopti.

Cand se reintorcea acasa, intr-o dupa-amiaza, dupa o alta calatorie de o zi, a trecut pe langa o groapa adanca de pe marginea drumului, facuta de un excavator, aproape de Fayettevile.

“ Inainte ca groapa sa fie umpluta, masina ta se va duce drept in ea, iar tu vei fi ucis “.

La inceput, George aproape ca a ras de acest ultim gand. Gandurile erau doar ganduri, nu dovedise el asta ?

Totusi, in acea noapte din nou n-a putut sa doarma. Era adevarat ca dovedise faptul ca gandul cu râul Roanoke era fals.

Insa acesta ar fi putut fi foarte bine unul adevarat. Oare gandul despre podul Roanoke nu era menit sa-i induca un fals sentiment de siguranta ?

Oare chiar ii era destinat sa cada in acea groapa de excavator ?

Cu cat se gandea mai mult la asta, cu atat devenea mai anxios. Ii era imposibil sa adoarma.

Poate ca daca s-ar fi dus la locul acelei excavatii, s-ar fi simtit mai bine, ca atunci cand se intorsese la pod.

Fireste, ideea nu avea prea mult sens.

Chiar daca s-ar fi reintors la groapa si si-ar fi incheiat calatoria cu succes, poate ca tot n-ar fi scapat si intr-o alta zi ar fi cazut cu masina acolo, asa cum ii fusese prezis.

Totusi, era atat de nelinistit, incat probabil ca merita sa incerce.

Inca o data, George s-a imbracat in miezul noptii si s-a strecurat afara din casa.

Se simtea ca un prost.

Insa, chiar spre surprinderea lui, dupa ce a ajuns la Fayetteville, a oprit  pe marginea excavatiei si s-a intors spre casa, a constatat ca se simtea mai bine – in mod clar mai bine.

Increderea i-a revenit.

Avea sentimentul ca e din nou stapan pe destinul lui.

A adormit imediat cum a ajuns casa. Pentru cateva ore, s-a bucurat de pace.

Tiparul bolii lui George devenise acum mai stabil si mai devastator.

Aproape in fiecare zi, cand se afla pe drum, avea un nou gand despre moartea sa.

Dupa fiecare gand, nelinistea ajungea insuportabila.

In acest punct, se simtea obligat sa se duca inapoi, la locul unde traise acel gand.

Dupa ce facea acest lucru, se simtea bine pana a doua zi, cand aparea gandul urmator, iar ciclul reincepea.

George a rezistat sase saptamani.

In fiecare noapte, se plimba cu masina prin statul Carolina.

Dormea din ce in ce mai putin.

Slabise opt kilograme.

Era ingrozit cand se afla pe drum, chemat de indatoririle slujbei.

Performanta muncii lui scadea.

Cativa clienti incepusera sa se planga. Copiii il iritau.

Pana la urma, intr-o seara de februarie, s-a prabusit.

Plangand de exasperare, i-a povestit Gloriei de chinurile lui.

Gloria auzise de mine de la un prieten.

M-a sunat a doua zi dimineata, iar dupa-amiaza l-am vazut pe George prima oara.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )