Intre bine si rau ( 3 )
Am incercat sa-l dojenesc cu blandete pe George. I-am spus ca nu mi se parea ca s-ar fi schimbat ceva esential in existenta lui si ca aveam banuiala ca simptomele ii vor reaparea in scurt timp, intr-o forma sau alta. I-am spus ca-i pot intelege dorinta de a astepta si de a vedea ce se intampla si ca as fi fericit sa-l revad oricand va dori el. George era hotarat si in mod clar nu vroia sa intre in terapie atata vreme cat se simtea confortabil. Nu avea rost sa insist asupra acestui lucru. Singura actiune rezonabila pentru mine era sa stau si sa astept.
N-aveam sa astept prea mult.
Doua zile mai tarziu, George m-a sunat febril :
- Ati avut dreptate, doctore Peck, gandurile au revenit. Ieri, cand ma intorceam de la o intalnire de afaceri, la cateva mile dupa ce am luat o curba stransa, mi-a venit brusc gandul ; “ L-ai lovit si l-ai ucis pe autostopistul care statea pe marginea drumului atunci cand ai luat curba. “
Stiam ca sunt doar gandurile mele nebune. Daca as fi lovit cu adevarat pe cineva, as fi simtit o zdruncinatura sau as fi auzit o bufnitura. Dar nu mi-am putut scoate gandul din minte. Continuam sa vad trupul lungit in sant, pe marginea drumului. M-am tot gandit ca s-ar putea sa nu fie mort si ca probabil avea nevoie de autor. M-am ingrijorat ca voi acuzat pentru ca am fugit de la locul accidentului. In cele din urma, chiar inainte sa ajung acasa, nu m-am mai putut stapani. Am intors si am mers inapoi cu masina 50 de mile pana la acea curba. Bineinteles, nu era niciun trup acolo, niciun semn de accident, nicio picatura de sange in iarba. Asa ca m-am simtit mai bine. Dar nu mai pot continua asa. Cred ca ati avut dreptate. Banuiesc ca am nevoie de psihanaliza.
Asa ca George a reinceput terapia si a continut-o de data aceasta, deoarece obsesiile si compulsiile au continuat si ele.
In trei luni, timp in care ne-am vazut de doua ori pe saptamana, el a avut inca multe astfel de ganduri. Majoritatea erau despre propria lui moarte, dar unele erau despre faptul ca el era cauza mortii altcuiva sau ca era acuzat de o anumita crima. Si de fiecare data dupa o perioada mai lunga sau mai scurta de obsesii, in cele din urma George se dadea batut si se reintorcea la scena in care ii aparuse pentru prima data gandul, pentru a se elibera. Agonia lui a continuat.
In timpul acestor prime trei luni de terapie, am aflat treptat ca George avea mai multe motive de ingrijorare decat pentru ceea ce pana atunci fusesera doar niste simptome.
Viata lui sexuala, despre care imi povestise ca era in regula, s-a dovedit foarte rea. Gloria si cu el aveau relatii sexuale o data la sase saptamani si atunci era vorba de un act violent, rapid, animalic, cand amandoi erau beti.
S-a dovedit ca “ dispozitiile rele “ ale Gloriei durau saptamani intregi.
Am intalnit-o si am descoperit ca era foarte deprimata, plina de dusmanie la adresa lui George, pe care il descria ca fiind “ nãtâng, slab si smiorcait “.
George, la randul lui, a inceput incet sa-si exprime o enorma cantitate de resentiment fata de Gloria, pe care o vedea ca pe o femeie egoista, total lipsita de capacitatea de a-l sprijini si neiubitoare. El se instrainase complet de cei doi copii mai mari, Deborah si George Junior. Simtea ca Gloria era responsabila pentru faptul ca acestia se intorsesera impotriva lui. Din intreaga familie, singurul cu care avea o relatie buna era Christopher si recunostea ca probabil il rasfata pe baiat “ pentru a-l tine departe de ghearele Gloriei “.
Desi recunoscuse inca de la inceput ca nu avusese o copilarie ideala, pe masura ce l-am impins sa-si aminteasca de ea, George a inceput incet sa-si dea seama ca fusese mult mai infricosatoare si distrugatoare decat ii placea sa creada.
Putea sa-si aminteasca, de exemplu, ca la a opta lui aniversare tatal sau a ucis pisoiul surorii lui.
George statea pe pat inainte de micul dejun, visand la cadourile pe care le-ar putea primi, cand pisoiul a intrat rostogolindu-se in camera. Tatal a aparut imediat dupa aceea, nebun de furie, carand dupa el o matura.
Pisica, se pare, facuse mizerie pe covorasul din camera de zi.
Tatal lui a inceput sa bata pisoiul cu matura intr-un colt al dormitorului pana ce l-a omorat, in timp ce George se ghemuise in pat, strigandu-i sa se opreasca.
Acest lucru s-a intamplat cu un an inainte ca tatal lui sa se interneze, in cele din urma, in spital.
George isi aminti de asemenea ca si mama lui avea mintea aproape la fel de deranjata ca si tatal lui.
Intr-o noapte, pe cand avea 11 ani, l-a tinut treaz pana in zori, fortandu-l sa se roage in genunchi pentru supravietuirea pastorului lor, care avusese un atac de cord.
George il ura pe pastor si ura Biserica Penticostala la care mama lui il ducea in fiecare seara de miercuri si vineri si in toate duminicile, an de an.
Isi amintea de sentimentul nealinat de jena si rusine pe care il incerca atunci cand mama lui “ vorbea in limbi “ si tremura in extaz in timpul slujbelor, racnind : “ O, Iisuse ! “.
Nici viata cu bunicii nu fusese atat de idilica pe cat dorea el sa si-o aminteasca. Era adevarat ca fusese intr-o relatie calda, tandra si probabil salvatoare cu bunica lui, dar aceasta relatie parea ca se afla deseori in pericol.
In timpul celor doi ani in care locuise cu bunicii – dupa ce tatal lui fusese spitalizat – bunicul sau o batea pe bunica aproape in fiecare saptamana.
De fiecare data lui George ii era teama ca bunica-sa va fi ucisa. Deseori, ii era frica sa plece de-acasa, simtind ca intr-un fel chiar prin prezenta lui neputincioasa ar putea sa previna uciderea ei.
Era nevoie ca aceste fragmente de informatii impreuna cu altele sa fie smulse de la George. In mod repetat, el se plangea ca nu vedea rostul unor discutii atat de lungi asupra unor probleme aparent fara solutie ale vietii lui prezente si asupra faptelor dureroase pe care si le amintea din trecutul sau.
- Tot ce vreau, spunea el, este sa scap de aceste idei si compulsii. Nu pot sa-mi dau seama cum faptul de a vorbi despre lucruri neplacute, care au avut loc si cu care am terminat, ma va ajuta sa scap de aceste simptome.
In acelasi timp, George vorbea fara incetare despre obsesiile si compulsiile sale. Cu ocazia fiecarui nou “ gand “, el il descria extrem de detaliat si parea sa se delecteze repovestind momentele de agonie in care hotara daca sa se supuna sau nu compulsiei sale de a se reintoarce. In scurt timp, a devenit clar faptul ca George isi folosea de fapt simptomele pentru a evita sa se ocupe de multe dintre realitatile vietii lui.
- Unul dintre motivele pentru care ai aceste simptome, i-am explicat, este acela ca ele actioneaza ca un ecran de fum.
Esti atat de ocupat sa te gandesti la obsesiile si compulsiil tale si sa vorbesti despre ele, incat nu ai timp sa te gandesti la problemele mai importante care le cauzeaza. Pana cand nu vei pune punct folosirii acestui ecran de fum si pana cand nu te vei ocupa in profunzime de casnicia ta mizerabila si de copilaria ta ingrozitoare, vei continua sa fii torturat de aceste simptome.
De asemenea, a devenit clar faptul ca George era la fel de ezitant in a se confrunta cu chestiunea mortii.
- Stiu ca o sa mor intr-o zi, dar de ce sa ma gandesc la asta ? Este morbid. In plus, nu se poate face nimic in privinta asta. Daca ma gandesc la ea, tot nu se va schimba nimic.
Am incercat, fara prea mult succes, sa-i arat lui George ca atitudinea lui era ridicola.
- De fapt, tu te gandesti la moarte tot timpul, i-am spus. La ce crezi ca se refera obsesiile si compulsiile tale, daca nu la moarte ? Dar anxietatea ta la vremea asfintitului ? Este clar ca urãsti asfintiturile deoarece ele reprezinta moartea zilei, iar acest lucru iti aminteste de propria ta moarte. Esti ingrozit de moarte. Este in regula. Si eu sunt. Dar tu incerci sa eviti spaima, in loc sa te confrunti cu ea. Problema ta nu consta in faptul ca te gandesti la moarte, ci in felul in care te gandesti. Pana cand nu vei putea sa te gandesti la moarte – in ciuda spaimei de ea – in mod voluntar, vei continua sa te gandesti la ea involuntar, sub forma obsesiilor tale.
Dar oricat am incercat sa vorbesc despre aceasta chestiune, George nu se grabea sa se ocupe de problema fricii de moarte.
El era insa foarte grabit sa scape de simptomele pe care le avea. In ciuda faptului ca prefera sa vorbeasca despre ele, in loc sa vorbeasca despre moarte sau despre instrainarea fata de sotie si copii, nu era nicio indoiala ca George suferea foarte mult din cauza obsesiilor si a compulsiilor.
Incepuse sa ma sune de pe drum atunci cand ele ii apareau :
- Doctore Peck, spunea el, sunt in Raleigh si chiar am avut parte de unul dintre acele ganduri ale mele acum doua ore. I-am promis Gloriei ca ma intorc la cina. Dar nu mai pot sa ajung daca ma intorc acolo unde am avut gandul. Nu stiu ce sa fac. Vreau sa ma duc acasa, dar simt ca trebuie sa ma intorc. Va rog, doctore Peck, ajutati-ma. Spuneti-mi ce sa fac. Spuneti-mi ca nu ma pot intoarce. Spuneti-mi ca nu trebuie sa cedez compulsiei.
De fiecare data ii explicam rabdator lui George ca nu-i voi spune ce sa faca, eu nu aveam puterea sa-i spun ce sa faca, doar el avea puterea sa ia decizii in ce-l priveste si nu era sanatos pentru el sa doreasca sa iau eu decizii in locul lui.
Dar raspunsul meu nu avea niciun sens pentru el. La fiecare sedinta, ma dojenea :
- Doctore Peck, stiu ca daca mi-ati fi spus ca nu ma pot intoarce n-as fi facut-o. M-as fi simtit mult mai bine. Nu inteleg de ce nu vreti sa ma ajutati. Nu-mi spuneti decat ca nu e treaba dvs. Sa-mi spuneti ce sa fac. Eu de aceea tot vin sa va vad – sa ma ajutati – si dvs. nu o faceti. Nu stiu de ce sunteti asa de crud. Ca si cum nici n-ati vrea sa ma ajutati. Imi tot spuneti ca trebuie sa-mi folosesc propria minte. Dar tocmai acest lucru nu pot sa-l fac, nu intelegeti ? Nu vedeti durerea mea ? Nu vreti sa ma ajutati ? – se jeluia el.
Asa au decurs lucrurile saptamana dupa saptamana. Iar starea lui George se deteriora vizibil. A inceput sa aiba diaree. A pierdut si mai mult din greutate si a inceput sa arate din ce in ce mai tras la fata. A devenit plangacios mai tot timpul. Se intreba daca nu ar trebui sa se duca la un alt psihiatru. Eu insumi incepusem sa ma indoiesc ca tratez cazul in mod corect.
Se parea ca George va avea curand nevoie sa fie spitalizat.
Dar apoi, brusc, ceva a parut sa se schimbe. Intr-o dimineata, la aproape patru luni dupa ce incepuse terapia, George a venit la sedinta fluierand si in mod clar vesel. Imediat am comentat aceasta schimbare.
- Da, cu siguranta ma simt bine astazi, a recunoscut George. Nu stiu de ce. N-am mai avut niciunul dintre gandurile mele de patru zile si nici nevoia de a ma intoarce in anumite locuri. Poate din aceasta cauza. Poate ca incep sa vad lumina de la capatul tunelului.
Totusi, in ciuda faptului ca nu mai era preocupat de simptomele sale, George nu parea mai dornic sa se ocupe de realitatile dureroase ale vietii de acasa sau ale copilariei lui. Reluandu-si felul sau de a fi “ Joe Cool “, vorbea in mod deschis despre aceste relatii doar la indemnul meu, fara sa aiba vreun sentiment real despre ele. Apoi, chiar inainte de sfarsitul sedintei, m-a intrebat complet pe neasteptate :
- Doctore Peck, credeti in diavol ?
- Aceasta este o intrebare stranie, i-am raspuns. Si una foarte complicata. De ce intrebi ?
- Oh, fara motiv. Sunt doar curios.
- Incerci sa scapi, l-am infruntat. Trebuie sa existe un motiv.
- Ei bine, banuiesc ca singurul motiv este acela ca se scrie mult despre acele culte stranii care-l invoca pe Satan. Stiti de acele grupuri stranii din San Francisco. Se vorbeste multe despre ele in ultimele zile in ziare.
- E adevarat, am fost eu de acord. Dar cum ti-a venit in minte acest lucru ? Cum te-ai gandit la asta in aceasta dimineata, chiar acum, la intalnirea noastra ?
- De unde sa stiu eu ? a intrebat George. ( Parea incurcat. ) Mi-a trecut asa, prin minte. Dvs. m-ati instruit sa va spun tot ce imi trece prin minte si asa am facut. N-am facut altceva decat ceea ce se presupunea ca trebuie sa fac. Asta mi-a trecut prin minte si v-am spus-o. Nu stiu de ce mi-a trecut prin minte.
Se parea ca nu mai puteam merge inainte. Am ajuns la capatul sedintei si chestiunea a fost abandonata. La urmatoarea sedinta, George inca se simtea bine. Castigase vreo doua kilograme in greutate si nu mai arata supt la fata.
- Am avut inca unul dintre gandurile mele acum doua zile, mi-a relatat el, dar nu m-a suparat. Mi-am spus ca n-o sa mai las aceste ganduri prostesti sa ma supere. E clar ca ele nu inseamna nimic. Ei bine, am sa mor intr-o zi – si ce ? Nici macar nu mai am dorinta sa ma intorc la locul gandului. Abia daca imi mai trece prin minte. De ce trebuie sa ma intorc pentru ceva atat de prostesc ? Cred ca, in sfarsit, am dat de capatul problemei.
Inca o data, deoarece nu mai era obsedat de simptomele sale, am incercat sa-l ajut sa se concentreze mai profund asupra problemelor din casnicie. Dar maniera sa “ Joe Cool “ era impenetrabila ; toate raspunsurile lui pareau superficiale. Am avut un sentiment nelinistitor. Lui George parea sa-i mearga mai bine. In mod normal, as fi fost incantat, dar acum nu aveam nici cea mai vaga intelegere a cauzei. Nimic din viata lui sau din felul in care isi trata viata nu se schimbase. Atunci de ce se simtea mai bine ? Mi-am lasat deocamdata nelinistea la o parte.
Sedinta urmatoare a avut loc seara. George a intrat aratand foarte bine si mai “ Joe Cool “ ca niciodata. Ca de obicei, l-am lasat pe el sa inceapa sedinta. Dupa o scurta perioada de liniste, parca din intamplare si fara cel mai mic semn de anxietate, el a anuntat :
- Cred ca trebuie sa fac o marturisire.
- Da ?
- Stiti, in ultima vreme m-am simtit mai bine, dar nu v-am spus si de ce.
- Da ?
- Va amintiti ca acum doua sedinte v-am intrebat daca credeti in diavol ? Iar dvs. ati vrut sa stiti de ce ma gandeam la asta ? Ei bine, banuiesc ca nu am fost chiar sincer fata de dvs. Stiu de ce mi-a venit in minte acea intrebare. Dar ma simt jenat sa va spun.
- Continua.
- Inca ma simt un pic ridicol. Dar vedeti, dvs. nu m-ati ajutat. N-ati facut nimic pentru a ma impiedica sa ma reintorc in locurile unde imi veneau gandurile. A trebuit sa fac ceva pentru a nu mai ceda compulsiilor mele. Asa ca am facut.
- Ce anume ai facut ? l-am intrebat.
- Am facut un pact cu diavolul. Vreau sa spun, eu nu cred cu adevarat in diavol, dar trebuia sa fac ceva. Asa ca am facut aceasta intelegere, ca daca cedez compulsiei mele si ma intorc, atunci diavolul va avea grija ca gandul sa devina adevarat. Intelegeti ?
- Nu sunt sigur, i-am raspuns.
- De exemplu, ieri, cand eram aproape de Chapel Hill, am avut urmatorul gand : « Data viitoare cand vei veni pe-aici vei trece peste dig si vei fi ucis.“ In mod normal, bineinteles ca as fi fiert vreo doua ore si in cele din urma m-as fi intors la dig doar pentru a demonstra ca gandul nu e adevarat. Corect, nu ? Dar facand acest pact, ma intelegeti, nu ma mai pot intoarce. Deoarece, ca parte a intelegerii, daca ma intorc, diavolul va avea grija ca eu sa trec peste dig si sa fiu ucis. Stiind ca voi fi ucis, nu mai am niciun motiv sa ma intorc. De fapt, este un indemn sa nu ma intorc. Acum intelegeti ?
- Inteleg mecanismul, i-am raspuns inexpresiv.
- Ei bine, se pare ca functioneaza, a spus fericit George. De doua ori am avut ganduri si niciodata nu a trebuit sa ma mai intorc. Trebuie sa admit ca am niste “ vinovatii “ in aceasta privinta.
- “ Vinovatii “ ?
- Stiti, un sentiment de vinovatie. Vreau sa spun ca nu e bine ca oamenii sa faca un pact cu diavolul, nu-i asa ? In plus, eu nici macar nu cred cu adevarat in diavol. Dar daca se pare ca merge, atunci care-i problema ?
Am ramas tacut. Nu aveam nicio idee despre ce i-as putea spune lui George. M-am simtit coplesit de complexitatea cazului si de complexitatea propriilor mele sentimente. Privind la lumina blanda a lampii de pe masa care ne separa, in biroul meu linistit si aparent in siguranta, am devenit constient de sutele de ganduri care imi treceau prin minte fara legatura intre ele. Am simtit ca nu pot sa gasesc o cale de iesire din acest labirint al gandirii obsesive, sa ma lupt cu acest pact cu diavolul care nu exista, dar care anula compulsia, care anula gandurile, care ele insele nu erau reale.
Dandu-mi seama ca nu sunt in stare sa vad padurea din cauza copacilor, am stat pur si simplu privind la lampa si ascultand ticaitul ceasului din biroul meu.
- Ei bine, care este reactia dvs. ? m-a intrebat in cele din urma George.
- Nu stiu, George, i-am raspuns. Nu stiu cum sa reactionez. Imi trebuie mai mult timp sa ma gandesc la asta. Inca nu stiu ce sa-ti spun.
Am reinceput sa privesc fix lumina, iar ceasul a continuat sa ticaie. Au mai trecut cinci minute. George parea destul de nemultumit de tacere. Pana la urma, a rupt-o.
- Ei bine, cred ca exista inca ceva ce nu v-am spus, a zis el. Si cred ca mai exista un motiv pentru care ma simt putin vinovat. Mai exista o parte a intelegerii mele cu diavolul. Deoarece nu cred cu adevarat in diavol, nu pot sa cred cu adevarat ca el va avea grija ca eu sa fiu ucis daca ma intorc. Pentru ca intelegerea sa functioneze, trebuia sa am o asigurare, ceva care sa ma retina cu adevarat de la a ma intoarce. Ce-ar putea fi ? – m-am intrebat. Apoi, mi-a aparut in minte ideea ca cel mai mult in lumea asta il iubesc pe fiul meu, Christopher. Asa ca o parte din intelegere a fost aceea ca daca cedez compulsiei si ma intorc, diavolul va avea grija de Christopher sa moara de o moarte prematura. Nu voi muri doar eu, ci si Christopher. Acum intelegeti de ce nu ma mai pot intoarce. Chiar daca diavolul nu este real, tot nu sunt dispus sa risc viata lui Christopher – il iubesc prea mult.
- Asa ca ai pus si viata si Christopher in contract ? am repetat eu aiurit.
- Da, nu suna prea bine, nu-i asa ? Aceasta este partea care chiar ma face sa ma simt vinovat.
Am devenit iarasi tacut, incepand incet sa pun lucrurile in ordine. Sedinta aproape se sfarsise. George a inceput sa se pregateasca sa plece.
- Nu inca, George, i-am ordonat. Sedinta noastra este ultima pe care o am astazi. As vrea sa-ti raspund si aproape ma simt pregatit. Daca nu ai vreo treaba urgenta de facut, as vrea sa mai stai putin si sa astepti pana cand pot sa-ti spun unele lucruri.
( - extras din Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu