Intre bine si rau ( 2 )
I-am explicat lui George ca suferea de o nevroza obsesiv-compulsiva clasica ; “ gandurile “ care il suparau erau ceea ce psihiatrii numesc obsesii, iar nevoia de a se reintoarce la scena “ gandului “ era o constrangere.
- Aveti dreptate ! a exclamat el. Este o constrangere. Nu vreau sa ma intorc acolo unde am avut aceste ganduri. Stiu ca e ceva prostesc. Vreau doar sa uit si sa dorm. Dar nu pot. Este ca si cum ceva ma forteaza sa ma gandesc la acele lucruri si ma forteaza sa plec noaptea si sa ma intorc.
Nu ma pot ajuta singur. Sunt obligat sa ma intorc la locul gandului.
Stiti, aceasta este cea mai rea parte. Daca ar fi fost numai gandurile, cred ca as fi putut sa rezist. Dar apare aceasta pornire nestapanita de a ma reintoarce, care ma omoara, care imi fura somnul, ma innebuneste si ma face sa-mi petrec ore in sir dezbatand in minte : “ Trebuie sau nu trebuie sa ma intorc ? “
Constrangerile mele sunt chiar mai rele decat – cum le-ati numit ? – obsesiile mele. Ma innebunesc.
Aici George a facut o pauza si m-a privit cu teama :
- Credeti ca o sa innebunesc ?
- Nu, i-am raspuns. Inca nu te cunosc prea bine, dar privind lucrurile la suprafata, nu vad niciun semn ca ai sa innebunesti sau ca ai avea altceva decat o nevroza severa.
- Vreti sa spuneti ca si alti oameni au acelasi fel de “ ganduri “ nebunesti si compulsii ? a intrebat repede George. Alti oameni care nu innebunesc ?
- Corect, i-am raspuns. Obsesiile lor poate ca nu sunt despre moarte, iar compulsiile lor poate ca se refera la altceva. Dar tiparul gandurilor si actiunilor nedorite este exact la fel.
I-am povestit lui George cateva dintre obsesiile cele mai comune de care sufera unii oameni. I-am povestit, de exemplu, despre cei carora le este foarte greu sa-si paraseasca locuintele pentru a pleca in concediu, deoarece continua sa fie ingrijorati, chiar daca isi amintesc foarte bine ca au incuiat usa si s-au reintors sa o verifice.
- Si eu am facut asta ! a exclamat George. Uneori verifica chiar de trei-patru ori sa vad daca nu am lasat soba aprinsa. E nemaipomenit. Vreti sa spuneti ca sunt ca oricine altcineva ?
- Nu, George, nu esti ca oricine altcineva, am spus. Desi multi oameni – deseori, oameni care se bucura de mult succes – sufera intr-o oarecare masura de nevoia de a fi siguri de ceva si de a se afla in siguranta, ei nu se scoala noaptea condusi de compulsiile lor. Tu ai o nevroza puternica, care-ti distruge viata. Este o nevroza ce se poate trata, dar tratarea – prin psihoterapie – va fi destul de dificila si va lua mult timp. Nu o sa innebunesti, dar eu cred ca ai o problema majora si ca daca nu urmezi un tratament de lunga durata, probabil ca vei continua sa te distrugi.
[ Vizita a doua la medic ]
Trei zile mai tarziu, cand George s-a reintors sa ma vada pentru a doua oara, era un om diferit. In timpul primei sedinte, se plansese destul de mult in timp ce-mi povestea agonia lui si aratase o dorinta aproape patetica de a se restabili. Acum radia de incredere si aplomb. Intr-adevar, avea o atitudine degajata, de savoir-faire, pe care mai tarziu o vom recunoaste ca fiind tipul de aparitie “ Joe Cool “.
Am incercat sa aflu mai multe despre imprejurarile vietii lui, dar nu prea era nimic de care sa ma pot agata.
- Nu prea exista nimic care sa ma supere, doctore Peck, cu exceptia acestor mici obsesii si compulsii si n-am mai avut niciuna de cand v-am vazut ultima oara. Fireste, am unele griji, dar care sunt departe de a fi ingrijorari reale. Vreau sa spun ca ma preocupa daca trebuie sa zugravim casa in vara asta sau sa asteptam pana la anul. Dar aceasta preocupare nu inseamna o ingrijorare.
Avem o multime de bani in banca. Mai sunt preocupat de felul cum se descurca copiii la scoala. Deborah, fiica noastra cea mare, are 13 ani si probabil va avea nevoie de sprijin. George Junior – are 11 ani – nu prea are note bune la scoala. Nu e retardat mintal sau ceva de genul asta, doar ca este prea interesat de sport. Iar Christopher, care are 6 ani, abia a inceput scoala. Are o fire foarte placuta. Cred ca se poate spune ca pe el il vad cu cei mai buni ochi. Trebuie sa recunosc ca in inima mea il favorizez putin fata de ceilalti doi copii, dar fac un efort sa nu arat acest lucru si cred ca reusesc - deci asta nu e o problema. Suntem o familie stabila. Casnicia noastra e buna. Oh, Gloria are si ea dispozitiile ei. Cateodata, chiar ma gandesc ca e pur si simplu o rautate, dar probabil ca toate femeile sunt asa. Au acele perioade in care sunt mai sensibile, stiti dumneavoastra, si tot felul de lucruri de genul asta.
Viata noastra sexuala ? Oh, e buna. Nu e nicio problema aici. Bineinteles, cu exceptia timpului in care Gloria este intr-o dispozitie rea, dar apoi niciunul dintre noi nu simte astfel – e o chestie de compensare, nu-i asa ?
Copilaria mea ? Ei bine, nu pot spune ca a fost chiar fericita. Cand aveam 9 ani, tatal meu a avut o cadere nervoasa. A fost nevoie sa fie internat intr-un spital de Stat. Ei au spus ca-i vorba de schizofrenie. Cred ca din acest motiv am fost ingrijorat data trecuta, de faptul ca mi-ati putea spune ca am sa innebunesc. Trebuie sa admit ca mi-ati ridicat o greutate de pe suflet cand mi-ati spus ca nu este asa. Tatal meu nu si-a mai revenit niciodata. S-a intors de cateva ori pentru scurt timp acasa, dar niciodata nu au putut sa-l vindece. Da, uneori cred ca era complet nebun, dar chiar nu-mi amintesc foarte multe despre asta. Tin minte ca trebuia sa-l vizitez la spital. Uram acest lucru. Ma simteam extrem de stanjenit. Era un loc tare infiorator. Pe la jumatatea liceului, am refuzat sa-l mai vizitez si a murit cand eram in facultate. Da, a murit tanar. O binecuvantare, as spune.
Dar nu cred ca vreunul dintre aceste lucruri m-a tulburat cu adevarat. Sora mea, care era cu doi ani mai mica, si cu mine am primit atentie din plin. Mama era cu noi tot timpul. A fost o mama buna. Era un pic cam religioasa pentru gustul meu. Tot tragea de noi sa mergem la biserici, iar eu uram asta. Dar acesta era singurul lucru de care sa o pot invinui si in plus toate astea au luat sfarsit odata ce am mers la facultate. Nu ne mergea prea bine financiar, dar aveam intotdeauna bani indeajuns ca sa putem sa ne descurcam. Bunicii mei aveau ceva bani si ei m-au ajutat mult – e vorba de parintii mamei mele. Nu i-am cunoscut niciodata pe parintii tatalui meu. Oricum, eram foarte apropiati de bunicii din partea mamei. O perioada, cand tatal meu se afla in spital, am locuit la ei. O iubeam mai ales pe bunica.
Imi dau seama acum ca mi-am amintit ceva dupa ultima noastra intalnire. Vorbind despre compulsii, mi-a venit in minte ca am mai avut o compulsie pe la 13 ani. Nu stiu cum a inceput, dar aveam sentimentul ca bunica va muri daca nu ating o anumita piatra in fiecare zi. Nu era mare scofala. Piatra se afla pe drumul de acasa spre scoala, asa ca tot ce aveam de facut era sa-mi amintesc s-o ating. Era o problema doar la sfarsit de saptamana. Atunci trebuia sa-mi fac timp sa merg sa o ating. Oricum, am depasit acest lucru dupa un an sau cam asa. Nu stiu cum s-a intamplat. L-am depasit in mod natural, ca si cum ar fi fost o etapa sau ceva asemanator.
Acest lucru ma face sa ma gandesc ca voi depasi si aceste obsesii si compulsii. Le am de putin timp. V-am spus. Nu le-am mai avut nici macar o data de cand ne-am intalnit. Ma gandesc ca poate s-a sfarsit. Probabil aveam nevoie doar de aceasta mica discutie de la inceputul saptamanii. Va sunt recunoscator pentru asta. Va imaginati ce sentiment de usurare a fost pentru mine sa aflu ca nu voi innebuni si ca si alti oameni au astfel de ganduri ciudate ! Ma gandesc ca probabil acest sentiment de usurare a fost siretlicul. Ma indoiesc ca as avea nevoie de – cum i-ati spus ? – psihoterapie. Sunt de acord, s-ar putea sa fie prea devreme sa spun asta, dar mi se pare o procedura prea lunga si costisitoare pentru un lucru pe care probabil o sa-l depasesc eu insumi. Asa ca probabil nu voi mai fixa inca o intalnire. Sa vedem ce se intampla. Daca obsesiile sau compulsiile revin, voi merge inainte cu dvs., dar pentru moment sa lasam lucrurile in voia sortii.
( - extras din Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu