The Forgetfulness. L’Oubli. Uitarea ( Psihologie cognitiva )

The Forgetfulness. L’Oubli. Uitarea ( Psihologie cognitiva )

Do we remember ? Do we recall ?

“ E. F. Loftus si G.R. Loftus ( 1980 )  au avut ideea unei anchete printre psihologii americani, intrebandu-i daca ei considerã cã informatia din MLD ( memoria de lunga durata ) ramane permanent in sistemul cognitiv...

Aproape 84 % dintre ei au dat un raspuns afirmativ.

Un procentaj similar, de non-psihologi au dat acelasi raspuns.

Printre argumentele invocate in sustinerea opiniei lor, psihologii mentionau, mai ales, fenomenele de hipermnezie, constatate in transa hipnotica, si experientele lui Penfield de stimulare electrica a neuronilor corticali.

La o analiza mai atenta, ambele argumente au o validitate discutabila.

Este adevarat ca, sub inductie hipnotica, subiectii sunt capabili sa-si reaminteasca amanunte incredibile, considerate de mult uitate, dar este la fel de adevarat ca in aceste relatari, faptele reale si faptele fictive sunt prezente in egala masura ( vezi pentru detalii, Naish, 1986 ).

Intr-un raport de cercetare faimos, Penfield si Perot ( 1963 ) isi publicau rezultatele lor asupra stimularii electrice a unor zone cerebrale.

Utilizand metoda electrozilor implantati, cei doi cercetatori au constatat ca stimularea repetata a unor neuroni, duce la reamintirea unor experiente vizuale si olfactive, pe care pacientii in cauza le avusesera in copilarie, si pe care ei le considerau iremediabil uitate.

Aceste date au alimentat ideea ca, toate experientele pe care le traieste subiectul uman, raman stocate definitiv in memorie.

Practic, nu uitam nimic din ceea ce am trait sau am invatat vreodata.

Din pacate, nu exista nicio posibilitate de a verifica daca relatarile pacientilor lui Penfield, sunt reale sau sunt fanteziste.

Amintirile pe care le aveau, in urma stimularii electrice, puteau fi false memorii, reprezentand experiente pe care doar li se parea ca le-au avut.

Este posibil ca stimularea electrica a unui grup de neuroni, sa ii faca pe subiecti sa isi “ rememoreze “ o multime de evenimente care, de fapt, nu au avut loc decat in inchipuirea lor.

In aceasta parte a lucrarii noastre vom aborda problema uitarii : oare uitam informatiile memorate, sau ele raman permanent in memorie ?

Inainte de a proceda la analiza datelor experimentale care favorizeaza un raspuns sau altul la aceasta intrebare, vor fi specificate cateva caracteristici esentiale ale procesului de reactualizare sau reamintire.

Reactualizarea cunostintelor

Eficienta memorarii este judecatã in functie de eficacitatea reactualizarii.

O carenta a reactualizarii este, in mod automat, judecatã ca o deficientã a memoriei.

Daca nu ne mai reamintim la scoala poezia invatata cu o zi in urma, inseamna ca “ nu avem memorie buna “.

Daca nu reactualizam decat o mica parte dintre itemii de la testul de memorie Rey, inseamna ca memoria noastra este deficitara.

In fine, daca am uitat ca aveam o intalnire, memoria este de vina.

Cele mai cunoscute forme de reactualizare, adesea mentionate ca fiind singurele, sunt : reproducerea si recunoasterea.

Practic, toate rezultatele experimentale pe care le-am prezentat pana acum, se bazeaza pe probe de recunoastere sau de reproducere.

Similar, majoritatea testelor de memorie sunt construite pe aceste doua tipuri de sarcini.

Esecul reactualizarii informatiei memorate nu dovedeste insa nimic despre deficienta stocarii cunostintelor memoriei.

Mai intai, pentru ca reproducerea si recunoasterea nu sunt singurele  modalitati de reactualizare a informatiei, si, probabil, nici macar cele mai importante.

In al doilea rand, pentru ca procesul de reactualizare este dependent de o serie de factori, care fac ca performantele de reactualizare sa fie extrem  de fluctuante, deci nepotrivite pentru a trage concluzii ferme, asupra capacitatii memoriei in general.

Eficienta reactualizarii creste, daca :

( a ) contextul reactualizarii are cat mai multe proprietati similare proprietatilor prezente in contextul memorarii ;

( b ) contextul reactualizarii are cat mai putine asemanari cu alti stimuli, decat aceia care trebuie reamintiti.

Vom ilustra importanta similaritatii contextelor de reactualizare / memorare, prin doua cazuri tipice.

Reactualizarea si similaritatea contextului fizic

Smith si colaboratorii ( 1988 ) au cerut subiectilor din grupul experimental, sa memoreze in ordine, o lista de cuvinte, intr-unul dintre laboratoarele universitatii.

Dupa patru zile, a urmat testul de reproducere, in doua medii diferite : o parte a subiectilor au reprodus lista in acelasi laborator, iar cealalta parte a subiectilor au sustinut testul de reproducere, intr-un laborator cu totul diferit.

S-a inregistrat o rata a reproducerilor corecte, de 59 % pentru primul lot de subiecti, si de 46 % pentru cel de-al doilea lot de subiecti.

Asadar, performantele la testul de reproducere au favorizat pe acei subiecti, la care contextul reproducerii era similar cu contextul invatarii.

Rezultate similare s-au obtinut, prin manipularea altor tipuri de medii fizice.

De pilda, Godden si Baddeley ( 1975 ) solicita unei echipe de scafandri sa memoreze o lista de cuvinte, in doua medii :

( 1 ) la 120 m sub apa, si

( 2 ) pe uscat.

Ulterior, ambele liste trebuiau reproduse in ambele medii.

Rezultatele obtinute au confirmat importanta similaritatii mediului fizic : rata reproducerilor corecte pentru itemii invatati pe uscat, a fost mai mare daca reproducerea se realiza tot pe uscat ; in mod similar, in cazul itemilor memorati subacvatic.

Mentionam ca, in general, diferentele de reactualizare, in functie de similaritatea contextului fizic nu sunt mari, dar ele sunt semnificative statistic, si ele apar in mod constant, in toate experimentele care au avut intentia sa reproduca acest efect.

Or, conform rigorilor metodologiei contemporane, o valoare cu semnificatie statistica redusa, dar care apare in mod constant, in diverse reproduceri ale aceluiasi experiment, constituie o regularitate stiintifica indubitabila ( Radu si colaboratorii, 1993, Al. Rosca – comunicare personala ).

Reactualizarea si similaritatea “ contextului neuropsihic “

Performantele de reactualizare – reproducere si / sau recunoastere – sunt semnificativ mai ridicate, daca starea neuropsihica din momentul invatarii este congruenta cu starea neuropsihica din momentul reactualizarii sau ecforarii.

( 1 ) De pilda, itemii invatati in conditiile in care subiectii fumau marijuana, au fost reamintiti mai bine daca, in momentul reproducerii, subiectii se aflau iarasi sub influenta drogului, decat daca erau intr-o stare de constiinta normala ( Anderson, 1985 ).

( 2 ) Materialul invatat intr-o anumita dispozitie afectiva, poate fi reamintit mai acurat, atunci cand subiectii se afla intr-o dispozitie afectiva similara  ( Bower, 1981 ).

De pilda, pacientii maniaco-depresivi isi reamintesc mai bine continuturile invatate in faza maniacala, cand reproducerea se realizeaza tot pe un fond maniacal ; materialul invatat in faza depresiva este reprodus mult mai corect la revenirea starii depresive.

( 3 ) In mod analog, itemii invatati pe fondul consumului de alcool, sunt reamintiti mai corect intr-o stare bahica ulterioara, decat in stare de trezie ( Eich, 1985 ).

Probabil, unii isi mai amintesc filmul lui Charlie Chaplin, “ Luminile orasului “.

In film, Chaplin salveaza de la inec un bancher beat, care voia sa se sinucida.

Intreg comicul rezida in faptul ca, bancherul isi aminteste de binefacatorul sau, in stare de betie, dar il respinge total pe binefacatorul sau, atunci cand el este treaz.

Dependenta performantelor mnezice a fost confirmata si in cazul studierii subiectilor infraumani.

Kalat ( 1988 ) a invatat un lot de soareci, aflati sub narcoza, sa parcurga un labirint.

Dupa eliminarea efectului narcoticului au fost inregistrate performantele lor, in parcurgerea labirintului respectiv.

Ulterior, fara niciun antrenament prealabil, li s-a injectat iarasi doza initiala de narcotic, si ei au reluat sarcina de parcurgere a labirintului.

Performantele lor s-au dovedit net superioare in acest din urma caz.

Am trecut in revista toate aceste rezultate experimentale, pentru ca ele trebuie sa ne dea serios de gandit, atunci cand facem conjecturi, de la performanta reactualizarii, la calitatea memoriei.

In conditiile in care, contextul fizic si neuropsihic al reactualizarii, este congruent cu contextul invatarii, performantele sunt ridicate.

Din aceasta cauza, de pilda, performantele de recunoastere sunt, in mod constant mai bune, decat la testul de reproducere.

Cred ca tot pe aceasta baza pot fi explicate o mare parte din fenomenele de hipermnezie, care apar sub transa hipnotica.

Inductia hipnotica nu duce prin ea insasi la hipermnezie, ci in mod indirect, prin favorizarea unei stari psiho-neurologice, similare cu aceea in care a avut loc invatarea.

Cu cat scade similaritatea dintre contextul invatarii, si contextul reactualizarii, cu atat mai scazute sunt performantele mnezice.

Aceasta nu inseamna insa, ca memoria este deficitara ; contextul reactualizarii  nu a fost cel mai potrivit, sau sarcina de reactualizare nu a fost cea mai adecvata.

A doua conditie a eficacitatii reactualizarii, viza disimilaritatea dintre contextul reactualizarii si alti itemi, decat aceia care trebuie actualizati.

Ea se poate ilustra indeosebit perntru cazul recunoasterii.

Intr-o sarcina de recunoastere, itemii nefamiliari, sunt mai usor de recunoscut decat itemii familiari, data fiind asemanarea itemilor familiari cu alti itemi din mediu, care nu au un rest de activare mai ridicat, si pot perturba astfel recunoasterea ( Barsalou, 1992 ).

( extras, curs universitar, Psihologie cognitiva Modele teoretico-experimentale, Mircea Miclea, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, editia a II- a revazuta, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1999 )