Magadan : oras simbol al barbariei
In timpul regimului lui Stalin, 20 de milioane de oameni au murit in lagarele de munca fortata, in lagarele numite gulag.
Multi au murit de foame, de frig, de epuizare.
Am ajuns in port la Magadan ( in Siberia Orientala ) la 28 septembrie 1944, dupa 13 zile de traversare pe mare cu vaporul de la Vladivostok.
Cand am ajuns, gardienii ne asteptau cu haite de caini.
Ne-au incolonat si ne-au scos in afara orasului, unde se aflau lagarele Gulagului.
Imediat ce am sosit ne-au dat o uniforma de detinut, pe spatele careia de la un umar la celalalt umar era scris numarul detinutului.
Bronislava Bronislavovna Klimaviciute :
“Je suis née en Lituanie, dans une famille de paysans pauvres, chrétiens, j’ai vécu une enfance difficile ... «
M-am nascut in Lituania, intr-o familie de tarani saraci, crestini, am trait o copilarie dificila...
Am stat la parintii mei pana la data arestarii.
Dupa terminarea razboiului au inceput tulburari in tara, nu mai aveau loc petreceri, nici chermeze in orase... S-au facut arestari...
Am fost arestata ( prima data ) in anul 1946, au urmat doua luni de ancheta si cate 3 zile de interogatoriu luat cu bataie.
Interogatoriul a inceput imediat ce am fost arestata.
Eram lovita cu picioarele si ma durea stomacul ( abdomenul ), eram intr-atat de lovita incat corpul era scuturat de tremuraturi, m-au aruncat ( azvarlit ) pe jos si se puneau cate patru oameni, pe mine, sa ma loveasca....
Ofiterul instructor ( cel care facea instructia ), anchetatorul imi spunea in fiecare zi : “Raconte !”, “Povesteste !”, dar nu mai aveam ce povesti, ii spuneam ca a scris totul, nu mai am nimic de povestit, nimic....
Apoi m-au lasat sa plec, dar ma aflam sub supraveghere, casa era supravegheata, se auzeau cainii.
Prima halta am facut-o la Taichet ( Taichev ) Taishet, in regiunea Irkustk.
Aici am fost grupati, am fost declarata invalida. Apoi am mers pe jos 120 de kilometri prin taiga.
Ne alegeau dupa criteriul rezistentei.
In anul 1950, intr-o buna zi a venit vestea ca ne vor duce pana la Magadan.
Am calatorit intr-un tren imens.
Calatoria pana la Vladivostok a durat o luna de zile.
Aici se afla un lagar care nu era pazit, izolat, de tranzit.
Se putea munci in natura, la cositul fânului sau se smulgea scoarta mestecenilor enormi, albi.
Din fâsii de scoarta de mesteacan mi-am facut carti de rugaciune, in care apoi am scris rugaciuni.
Scoarta mestecenilor era alba si stralucea.
Ramaneam cate 2, 3 pana la 7 zile cu acelasi gardian.
In zilele cu viscol, lagarul devenea izolat si nu aveam paine.
Gardienii trimiteau femeile ( prizonierele ) pana la cel mai apropiat lagar sa aduca paine si in acest scop ii dadeau fiecareia cate un sac.
Eram trimise pentru aprovizionare peste campuri si mergeam 15 kilometri in sir printr-o zapada inalta pana la piept, una dintre noi fetele mergea in frunte si deschidea calea, si celelalte o urmau, apoi dupa un timp, o alta trecea in locul celei din frunte...Nu se vedea nimic in fata noastra.
Mergeam kilometri in sir, mergeam, mergeam, adormeam mergand si visam.
Pamantul era inghetat.
Ii numeam “les acheteurs”, adica cumparatorii.
Ne scoteau din baraci, ne fixau cu privirea, cautau care este capabil sa munceasca, purtau galoane si medalii, erau niste conducatori cei care ne faceau trierea.
Ne treceau in revista, mai ales pe cei din Tarile Baltice, din Ucraina.
Pentru a dormi nu aveam asternut, paturile erau fabricate din lemn de brad, goale, aspre, iar tulpinile brazilor nu fusesera curatate de crengi.
Din fericire aveam o cuvertura pe care tatal meu mi-o adusese cand eram arestata, cu ea si cu o vesta ne-am invelit, eu, impreuna cu o alta fata ne strangeam una in cealalta, amandoua, ca doua gaini.
In lagar te scoli dimineata, mergi la adunare si nu mai stii daca esti un robot sau o fiinta umana, daca mai traiesti sau daca esti mort.
Munca avea loc in cele mai rele conditii.
Nu ma puteam adresa sefului cu numele meu, trebuia sa spun : “Eu....numarul cutare”, adica sa mentionez numarul de detinut pe care il aveam.
In ziua in care am fost eliberata, gardienii ne-au aliniat pe toti la poarta lagarului.
Ei ne-au spus : “Retirez vos numéros !”, adica “Dati-vã jos numerele !”
Cu totii ne-am gandit in clipa aceea cã ne spun asa pentru cã vor sa ne impuste.
Anna Vasilievna Kotti :
“Je suis née le 28 décembre 1920, dans la région de Léningrad ... »
M-am nascut la 28 decembrie 1920 in regiunea Leningrad si mai posed si astazi pasaportul [ valabil ] in interiorul acestei regiuni.
Ma aflam in lagarul de la Vakanka ( Vakantka ? ), situat langa Magadan.
In acel lagar fiecare avea sarcini precise.
Eu trebuia sa aprovizionez o masina care concasa roci, apoi un camion transporta pietrisul la o uzina.
Unii detinuti munceau in padure. Ei pastrau scheletul pestelui si odata ajunsi in padure ( dupa masa ) isi pregateau o supa punand la un loc in niste cutii din metal scheletul pestelui, zapada si paine.
Fiecare detinut avea o cutie din fier.
La cantina erau mese intinse, soseam infometati si tot asa ne sculam de la masa.
Ne era foame si inainte de masa, dar si dupa masa.
De mancare ne dadeau tot timpul heringi.
Dupa moartea lui Stalin in anul 1953, in lagar s-a putut circula liber, puteam sa comunicam cu prietenii si pentru a ne indrepta spre cantina nu mai eram obligati sa mergem in rand. Pentru prima data, pe mesele noastre a aparut painea !
In ziua in care am fost eliberata din lagar, seful m-a strigat pe numele meu de familie.
El mi-a spus “Vous êtes libérée !” “Sunteti eliberata !”.
I-am spus : “Multumesc” si am plecat.
Pe viitorul meu sot l-am cunoscut cand eram inca in lagar unde el venea uneori sa lucreze.
Dupa ce am fost eliberata el m-a cautat si mi-a cerut voie sa vina sa ma vada.
I-am spus ca am o fetita in varsta de 6 luni, tatal fiind un gardian din lagar.
Am inceput sa traim impreuna, eu si viitorul meu sot.
Un an mai tarziu, la 30 iulie 1956 s-a nascut fiul nostru.
Olga Alexeïevna Goureïeva :
“J’ai grandi dans une ville du Kremlin Occidental ...”
Am crescut intr-un oras din Kremlinul Occidental, intr-o familie crestina cu cinci copii si bunica.
Pot spune ca am avut o copilarie luminoasa....
Am fost arestata in 5 decembrie 1944, in timpul unei razii enorme.
Un om m-a denuntat ca as fi un dusman al poporului.
Soldatii din garnizoana din orasul vecin au sosit cu doua tancuri, au intrat in casa si ne-au smuls hainele de pe noi, au deschis larg ferestrele pentru ca totul sa se auda afara, a fost umilitor....
In timpul instructiei, interogatoriile aveau loc in timpul noptii si erau luate sub tortura.
Dupa o sedinta de tortura erai de nerecunoscut : mormane ( mase ) de carne in sange.
Atunci cand un detinut era luat la interogatoriu, ceilalti care ramaneau in celula inchisi cadeau in genunchi si incepeau sa se roage, se rugau...
Din Ucraina spre Magadan am calatorit in vagoane pentru animale, pentru vite, care nu fusesera curatate, trenurile mergeau numai noaptea, iar in timpul zilei stateam [ cocotati ] pe sinele de cale ferata, fara sa putem coborî.
Primeam o bucata de peste putred, paine, putina apa....
Am debarcat la Magadan in luna octombrie....
Vantul sufla puternic.
S-a facut apelul pe chei
Apoi a trebuit sa mergem 4 kilometri pana la baracile de triere, unde ni s-a facut vizita medicala.
Directorul lagarului era un fost detinut ucrainean, intr-un fel am avut noroc, ne-a spus sa mancam totul si sa ne luam astfel vitaminele necesare.
Eram fete tinere, aratam ca niste schelete “couverts de mousse”, acoperite cu muschi, spuma ( ? ) [ mousse = muschi, spuma ]
Lagarul de la Vakanka ( ? ) era un lagar pentru marii dusmani ai patriei.
Vakanka era un lagar cu regim strict.
Conditiile de trai si de munca erau peste puterile noastre.
Nu ne puteam ruga intrucat ne era interzis, insa ne rugam in gand.
In lagar detinutii mergeau cu mainile la spate si cu capul plecat.
Trebuia sa pastrezi randul si sa daca te abateai cu un pas macar la stanga sau la dreapta, paznicul putea trage fara sa te previna.
Iti striga : “En rangs !”, “En rangs !”, “In rând !”, “In rând !”, “Couche-toi par terre !”, “Culca-te la pamant !”.
Daca nu executai ordinul primeai un glont. Am vazut doua fete murind asa.
In lagar se lucra la doborarea copacilor sau in uzina.
Am avut noroc sa pot lucra in uzina, apa era rece, aerul era umed, insa cel putin avam caldura ( incalzire ).
La moartea lui Stalin in anul 1953, regulamentul din lagar a devenit mai putin strict, puteam circula liberi pentru a merge la cantina.
Am ramas in lagar pana in anul 1956.
Am fost judecata de o troika, adica de un tribunal alcatuit din trei persoane care erau trei ... ( ? ).
De fapt, membrii tribunalului au citit condamnarea.
Am fost condamnata la 20 de ani de munca fortata, 5 ani de privare de drepturi si apoi “assignée à résidence... “ ( adica « contrainte à résider en un endroit déterminé » ) constransa sa locuiesc intr-un loc determinat.
Nu stiu daca este vorba de domiciliu fortat, sau era constransa sa locuiasca in acelasi loc ( oras ) ?!
De ce nu am plecat de aici dupa eliberarea mea ?
Mai intai, pentru ca nu aveam dreptul.
Impreuna cu sotul meu puteam obtine aprobarea sa ne mutam, dar tot in Siberia unde ne si aflam.
Nu puteam obtine insa un permis de rezidenta in Ucraina.
Apoi copilul nostru a inceput sa mearga la scoala.
Si astazi iata-ma ramasa singura, “Au Pays de la Mort Blanche”, “In tara mortii albe”.
Anna Ivanovna Jouk ( Biélorussie ) :
M-au arestat fara niciun motiv, mama a vrut sa ma retina, m-au impins intr-un furgon si atunci m-am lovit la cap si mi-a curs sange, apoi mi-am pierdut cunostinta si nu imi mai amintesc nimic....
Ofiterul instructor m-a zdrobit.
Am fost arestata fara motiv, mi-a fost vatamata viata, sanatatea, am fost privata de studii.
Ce este bun intr-un lagar ? Nimic.
Daca nu munceai destul erai pedepsit, primeai atunci o ratie disciplinara, adica un sfert [ de litru ] de ceai si 200 de grame de paine neagra, ceea ce nu este mult mai ales cand este frig.
Pentru a face un control de rutina, ne scoteau afara la temperaturi de minus 60 de grade Celsius si ne tineau in frig.
Femeile in varsta de 60 – 70 de ani nu au rezistat in lagar.
In lagar fiecare se descurca cum putea. Multi s-au sinucis.
La data de 18 martie 1950 am fost judecata. Aveam mai putin de 20 de ani.
Am fost condamnata la 25 de ani de lagar si la 5 ani de privare de drepturi.
La data de 6 mai 1956, judecatorii au sosit la Magadan.
In ziua aceea, au eliberat 25 dintre noi ( detinutii ).
Ei mi-au inmanat dosarul meu personal.
Judecatorii mi-au spus : « Vous êtes innocente ! », « Sunteti nevinovata ( inocenta ) ! », “Ati fost condamnata ilegal”, “Sunteti reabilitata !”
Apoi judecatorii m-au intrebat daca in ziua in care am fost arestata nu aveam un inel din aur.
Intr-adevar, aveam un inel din aur, inelul pe care mi-l daruise bunica mea, dar am preferat sa le spun ca nu imi mai amintesc.
Totusi judecatorii au spus ca imi va fi restituit inelul meu din aur, insa in fapt nu mi l-au restituit niciodata. Niciodata !
Dupa ce am fost eliberata din lagar si reabilitata, oamenii ma aratau cu degetul si spuneau “Uite un dusman al poporului !”. Acestia erau oameni care lucrau pe santier si alti oameni.
La data eliberarii, Administratia lagarelor ne-a dat suma de 800 de ruble care ar fi trebuit sa ne ajunga pentru a ne transporta cu vaporul si pentru a ne hrani, pana ce vom fi ajuns inapoi acasa in Bielorusia ( Belarus ).
Dar aceasta suma de bani era cu totul insuficienta.
Astfel, din “lagar” nu se putea pleca si deportatii nu au plecat de aici.
Nikita Petrov, istoric, vice-presedintele Asociatiei “Memorial”
Pana in anul 1980, istoria oficiala a URSS nu a recunoscut existenta lagarelor numite gulag, a negat-o chiar.
Nici pana astazi nu se stiu cu exactitate numarul victimelor si nici motivele arestarilor.
Dupa eliberarea lor, deportatii au ramas aici.
Ei au primit cate 800 de ruble pentru transport, la momentul eliberarii.
Lagarele sunt rezultatul regimului totalitar care s-a nascut din socialism.
Ele sunt un sistem canibal care a devorat multe vieti, multe corpuri si multe suflete.
Oamenii [ rusii ] nu sunt nici astazi pregatiti sa il considere pe Stalin un criminal, ei il vad un om politic iesit din comun si apreciaza ca la epoca aceea cruzimea era necesara.
Oamenii nu sunt pregatiti sa faca procesul comunismului, al lui Stalin, Lenin si al celor din anturajul lor.
Procesul regimului sovietic nu a fost oficial facut, cel putin nu in Rusia.
Aceasta este o absenta a reflectiei morale, politice, sunt lectii, invataminte ale Istoriei care nu au fost extrase, invatate.
Nikita Petrov apreciaza ca lumea trebuie informata despre acea epoca, despre regimul acela represiv al lui Stalin si despre ce au patit popoarele URSS-ului.
**
Dupa cum ne spune Olga, astazi o zi din an este dedicata victimelor represiunilor politice.
In programa scolara figureaza studiul perioadei regimului lui Stalin, prin prisma operelor lui Soljenitîn.
Olga este de parere ca tinerii trebuie sa stie “ce qui nous est arrivé », ce ni s-a intamplat.
Din film aflãm cã Legea reabilitarii victimelor represiunilor politice a fost adoptata “il y a 20 ans”, in urma cu 20 de ani.
Cum au fost culese aceste marturii ?
Parintele Michael Shields, originar din Alaska ne spune ca « la inceputul anilor 1990 s-a retras pentru 40 de zile intr-o manastire iezuita, unde a postit si s-a rugat si a vrut sa afle care este vointa lui Dumnezeu pentru el”.
Dupa post si rugaciuni, raspunsul nu a intarziat sa vina : « Du-te, roaga-te in lagare !”
Astfel, Parintele Michael Shields a sosit in orasul Magadan unde il putem vedea si astazi in Biserica Nasterii Domnului.
Intr-o buna zi, Parintele Michael Shields a avut ideea sa organizeze o intalnire a supravietuitorilor lagarelor de munca fortata si a dat un anunt.
“Venez !”, “Veniti !”, ii invita el pe cei care au fost victimele represiunilor regimului lui Stalin.
Cu acest prilej a constatat ca persoanele care au scapat de gulag traiau singure, izolate unele de altele.
Insa supravietuitorii au primit invitatia si au venit la intalnire.
S-au regasit astfel prietenii care se abordau cu : “Rappelle-toi !” “Adu-ti aminte !” “In 1946 in lagarul de la Butugyceag...”
In ziua in care a consacrat ( sfintit ) Capela [ Martirilor ], Parintele Michael Shields a oferit fiecarei victime cate o cruciulita pentru a o agata in spatele altarului, in memoria celor care nu mai sunt in viata.
Bronislava i-a oferit rozariul ( son chapelet ), siragul ei de matanii pe care il confectionase din paine, in lagar.
Si numarul ei de detinuta din lagar : D – 129.
Cum au supravuietuit in lagar ? se intreaba Pr. Michael Shields si se gandeste la un pasaj din Biblie in care Sf. Ioan spune ca “omul nu traieste numai cu paine...”
Intr-adevar omul traieste si cu rugaciune.
Cinci ani i-au trebuit Parintelui Michael Shields pentru a castiga increderea victimelor represiunilor politice si pentru a putea culege Povestea lor, si in fond, Istoria traita.
In 15 ani, mentalitatile s-au schimbat mult, astazi supravietuitorii lagarelor de munca fortata sunt in mod oficial, declarati eroi.
Nu numai oamenii au aflat si au luat cunostinta de aceasta, dar ele insele, victimele represiunilor politice, detinutii politici din trecut, au constientizat acest lucru : ca sunt eroi.
Daca timp de multi ani, supravietuitorii lagarelor nu au vorbit despre perioada detentiei lor nici macar in familia lor, de frica sa nu le afecteze cariera copiilor lor, astazi nepotii lor sunt mandri de ei.
La scoala, operele studiate privind perioada regimului represiv al lui Stalin sunt prea teoretice si accentul nu se pune pe impactul Povestilor autentice, Povestilor individuale, adevarate ale supravietuitorilor lagarelor.
De asemenea nu existã o superproductie cinematografica cu referire la aceasta epoca a marilor represiuni politice, in schimb existã productii cinematografice privind nazismul de exemplu.
Biserica a editat cartile ei care cuprind Povestile individuale ale victimelor represiunilor politice.
Filmul se incheie cu o inscriptie care poate fi citita in cimitirul unui lagar din Kolyma. Textul inscriptiei este dureros, este sfâsietor :
“Dans ces sépultures anonymes
Notre existence a pris fin
Frères humains,
Ne nous oubliez pas ... »
« În aceste morminte anonime
Existenta noastrã a luat sfârsit
Frati oameni ( muritori ),
Nu ne uitati ... “
