“
“Aceasta era limita visurilor”
Vera Dimitrievna Gurevici :
Mama lui Volodia era o persoanã linistitã, binevoitoare, impecabilã, întruchiparea bunatatii. Sa fie Volodia sãtul, sa aiba ce manca. Dar cel mai des, acasã, gatea tata, pregatea minunat piftia. Ne amintim chiar si azi despre aceste piftii minunate “à la Putin”. Nimeni nu facea asemenea piftii.
Mama nu era o femeie educata. Nu stiu daca a terminat cinci clase. A muncit toata viata. Si ca portar si ca angajata de o noapte la o brutarie si ca ingrijitoare de laborastor. Cred ca a fost intr-o vreme chiar si paznic la un magazin de marfuri de ocazie.
( Vladimir Putin ) :
Tata lucra ca maistru la uzinã. Era foarte iubit, apreciat, se dedica muncii atat cat era nevoie. Multa vreme nu i s-a dat ajutor de invaliditate, desi aproape ca nu se mai putea folosi de un picior.
Dupa razboi, tatal meu a fost demobilizat si a mers sa lucreze ca maistru la Fabrica de vagoane “Egorov”. In fiecare vagon de metrou este o tablita pe care scrie cã acest vagon, cu numarul cutare, a fost produs la fabrica de vagoane “Egorov”.
Imediat dupa razboi, i s-a dat o camera la comun, intr-o cladire obisnuita din Piter, in intrarea Baskov, asta e in centru.
Poartã arcuitã, etajul cinci, fara lift.
Pana la razboi, parintii mei au avut o jumatate de casã la Peterhof.
Erau foarte mandri de nivelul de viata la care ajunsesera.
Desi, ce fel de nivel era acesta ! Dar lor li se parea ca este limita visurilor lor.
Vera Dimitrievna Gurevici :
Intrarea in cladirea lor era ingrozitoare. Apartamentul comun. Fara niciun fel de facilitati. Fara apã caldã sau cadã de baie. WC-ul, de speriat, parca dadea direct pe palierul scarii. Frig, ingrozitor. Scara cu balustrade de metal. Era periculos sa mergi pe ea, toata era stricata.
Acolo, pe aceasta scara, am inteles, pentru totdeauna, ce inseamna “a încolti”.
La intrarea in cladire salasluiau sobolani.
Si eu, cu prietenii, ii fugaream cu bâtele.
Odata, am vazut un sobolan imens si am inceput urmarirea, pana l-am gonit intr-un colt. Sobolanul nu mai avea unde sa fuga. Si atunci s-a intors si s-a aruncat asupra mea.
Asta s-a intamplat pe neasteptate, era infricosator. Acum, sobolanul alerga dupa mine, sarind peste scari si spatii. Oricum, eu am fost mai iute si i-am inchis usa in nas.
Vera Dimitrievna Gurevici :
Bucatarie, practic, nu aveau. Numai un coridor dreptunghiular si intunecos, fara geamuri. Intr-o parte era plita cu gaz, de cealalta – chiuveta. Intre ele, de netrecut.
Si de cealalta parte a asa-numitei bucatarii aveam vecini. Dupa care acestia au facut schimb si in camera alaturata s-a mutat o familie formata din trei persoane. Unei alte perechi de vecini, mai in varsta, le-au dat, mai tarziu, un apartament separat, din cauza cã nu se putea locui in camera lor. Si atunci, in locul ramas liber, au facut deja o bucatari adevarata. Bunã si luminoasã, unde au instalat un adevarat dulap-bufet.
Oricum, apartamentul a ramas comun.
Si ei ocupau o singura camera – pentru acele vremuri – bunã, 20 de metri patrati.
Intr-una din camerele apartamentului nostru comun locuia o familie de evrei : un mosnegut cu batrana si fiica lor, Hava. Ea era deja o femeie maturã, insa, asa cum vorbeau cei mai in varsta, viata ei nu se implinise.
Nu se maritase si traia cu parintii.
Tatal ei era croitor si, desi mi se parea foarte batran, toata ziua cosea la masina.
Erau evrei credinciosi. Nu lucrau sambetele si bunicul, de dimineata pana seara, in mod obligatoriu, bolborosea din Talmud : bu-bu-bu... O data n-am mai suportat si l-am intrebat ce tot bolboroseste. El mi-a explicat despre ce fel de carte e vorba si mi s-a parut interesant.
Cum se întâmplã de obicei, in bucataria comuna disputele sunt de neevitat. Eu as fi vrut sa-i apãr pe parintii mei, sa ma angajez de partea lor. Trebuie sa remarc cã eu aveam relatii foarte bune cu batranii din apartament ; ei ma iubeau si adesea le tineam partea.
Si iata cã, o data, m-am hotarat sa ma amestec.
Reactia parintilor a fost cu totul neasteptata si de neinteles pentru mine.
Ei s-au suparat foarte tare.
Pentru mine, aceasta a fost un soc total.
Eu ii apãr si, deodata, imi spun : “nu te bãga”.
De ce ?
Eu nu am reusit deloc sa inteleg.
Parintii considerau cã bunele mele relatii cu batranii, dragostea lor fata de mine sunt mult mai importante decat maruntele ciocniri de bucatarie.
Dupa aceasta intamplare nu m-am mai amestecat vreodata in disputele de bucatarie.
Cum incepeau sa se certe, plecam pur si simplu la mine, sau la batrani. Imi era egal la cine.
Mai locuiau in apartamentul nostru pensionari, dar nu pentru mult timp.
De ei este legat botezul meu.
Vecina, baba Ania, era credincioasa, mergea la biserica si, dupa ce m-am nascut, impreuna cu mama, pe ascuns fata de tata – membru de partid, secretar al organizatiei de partid pe atelier – m-au botezat.
Dupa multi ani, in 1993, cand deja lucram la Sfatul Popular al Leningradului, am plecat in Israel, ca membru al unei delegatii oficiale. Si mama mi-a dat cruciulita mea de la botez, ca sa o sfintesc la Mormantul Domnului. I-am indeplinit rugamintea si, de atunci, port aceasta cruciulita la gat.
“Eu nu sunt pionier, ci huligan !”
- Va mai amintiti cum ati inceput clasa intai ?
- Eu m-am nascut in octombrie si, de aceea, am mers la scoala cand aveam aproape opt ani. In arhiva familiei noastre s-a pastrat o fotografie in care eram eu, in uniforma de scoala ( modelul vechi ) culoarea gri, - foarte asemanatoare cu cea militara -, in picioare, cu un ghiveci de flori in mana. Nu stiu de ce nu cu un buchet de flori, ci tocmai cu un ghiveci.
- Voiati sa mergeti la scoala ?
- Nu, nu neaparat. Mie imi placea in curte. Erau doua curti unite in care se desfasura toata viata noastra. Cateodata, mama scotea capul pe fereastra si striga : “esti in curte ?” In curte ! Cel mai important era sa fiu in curte, sa nu fug nicaieri. Nu ma lasau sa plec din curte fara sa intreb.
- Si niciodata n-ati gresit ?
- Cand aveam cinci-sase ani, am ajuns, pentru prima data, pana la coltul strazii mari. Desigur, fara sa am voie. Aceasta era de 1 Mai. M-am uitat prinprejur. Trecatori, zgomote, viata pulsa. Chiar ma speriasem putin.
Atunci cand mai crescusem, am plecat, intr-o iarna, impreuna cu prietenii, in afara orasului, fara sa spun nimic parintilor. Pe scurt, am disparut, am plecat intr-o calatorie. In fapt, ne-am suit intr-un tren electric* [ *asemenea trenuri fac legatura intre oras si imprejurimile sale ] si am plecat intr-o directie oarecare. Era frig. Luasem chibrituri. Reusisem sa aprindem un foc. De mancare – nimic. Inghetasem. Ne-am suit in trenul electric si am luat calea intoarsa. Am luat bataie cu cureaua. Dupa aceasta intamplare, ne-a pierit dorinta de calatorii.
- Ati incetat sa cautati aventura ?
- Pentru o perioada. Mai ales cat am fost la scoala. De la clasa intai pana la a VIII-a am invatat la scoala nr. 193, care se gasea in acelasi cartier cu casa noastra, la sapte minute de mers. Eu intarziam intotdeauna la prima lectie pentru cã, chiar si iarna, nu reuseam sa ma imbrac ca lumea. De fapt, imbracatul, fuga spre scoala, dezbracatul – toate acestea cereau o multime de timp. Si, ca sa-l economisesc, ma imbracam sumar si glont la scoala, fara palton si repede in banca.
- Printre altele, noi am observat ca nici acum nu sunteti intotdeauna punctual.
- Da, dar ma straduiesc !
- Va placea la scoala ?
- O perioada mi-a placut. Atata timp cat mi-a reusit sa fiu ceea ce se cheama lider neoficial. Scoala era aproape de curtea noastra, dar curtea reprezenta un spate de nadejd, ceea ce era de ajutor.
- Erati ascultat ?
- Nu m-am straduit sa comand. Cel mai important era sa-ti pastrezi independenta. Si daca e sa compar cu viata la maturitate, rolul pe care l-am jucat atunci semãna cu rolul puterii judecatoresti si nu cu puterea executiva.
Atat timp cat aceasta imi reusea, imi placea.
Ulterior, a devenit clar ca jocurile care mergeau in curte nu sunt suficiente si am inceput sa fac sport.
Dar nici aceste resurse nu s-au dovedit suficiente pentru o perioada mai lunga, in scopul sustinerii asa-numitului statut al meu.
Vorbind sincer, pana in clasa a sasea eu am invatat de mantuiala.
Vera Dimitrievna Gurevici :
Noi ne-am cunoscut cand Volodia era inca in clasa a IV-a. Invatatoarea, Tamara Pavlovna Cijov, mi-a propus : “Vera Dimitrievna, luati clasa mea. Baietii nu sunt rãi”.
Am inceput sa merg la ei, la lectii. Suplimentar, am organizat un cerc de limba germana. Era interesant de constatat cine participa. Au venit 10-12 elevi. Mai tarziu, Tamara Pavlovna ma intreaba : “Ei, cine a fost ?” Eu ii spun : “Natasa Soldatov, Volodia Putin... “ Ea s-a mirat : “Si Volodia ?” Nu prea aduce cu el. Nu arãta prea mult interes la lectii !”
Tamara imi spune : “Asteapta, el iti va mai arãta ce stie”. “De ce ?” Ea imi raspunde cã Putin este prea istet si nu prea organizat. Nici macar nu era pionier. De obicei, in clasa a III-a incepea primirea in organizatia de pionieri. Pe el nu il primisera tocmai pentru ca era prea zburdalnic.
La unele clase se preda engleza, la altele germana. Engleza era, deja, la moda, comparativ cu germana, clasele de engleza fiind mai numeroase.
Volodia a nimerit la mine.
In clasa a V-a el inca nu prea se evidentiase, dar simteam ca are potential, energie, caracter.
Am observat interesul sãu pentru o limba straina, prindea usor.
Avea o memorie foarte buna si o minte agerã.
Gandeam cã din acest baiat va iesi ceva.
M-am hotarat sa-i acord mai multa atentie, sa nu-i dau posibilitatea sa ramana in anturajul baietilor din curte.
El avea prieteni in curte, cei doi frati Kovsov, cu care se strecura prin diferite locuri, sarea pe acoperisurile garajelor si magaziilor.
Asta nu-i placea tatalui lui Volodia, acesta fiind un om dintr-o bucata.
Si totusi, noi n-am reusit sa-l desprindem pe Volodia de fratii Kovsov.
Putin-tatãl era un om foarte serios, convingator, cu aspect aspru.
Cand m-am dus la el, pentru prima data, chiar m-am speriat.
Ce om serios – mi-am zis. Dupa care s-a dovedit ca avea un suflet foarte bun.
Dar niciun fel de imbratisari sau sarutari. La ei in casa nu erau in obicei giugiulelile.
Iatã, atunci m-am dus la el si ii spun :
“Fiul dumneavoastra nu se straduieste destul !”
El raspunde : “Si ce sa-i fac ? Sa-l omor ?’
Eu ii spun : “Trebuie discutat cu el. Haideti sa ne ocupam de el impreuna, dumneavoastra acasa, eu la scoala. El poate sa invete fara note de trei* [ * nota trei – “suficient” in sistemul de invatamant din Rusia ], prinde totul din zbor”... In general, ne-am inteles.
Dar sa-l influentam, in mod deosebit, nu am reusit. Volodia s-a schimbat radical, singur, in clasa a sasea. Probabil ca el isi fixase acest obiectiv ; probabil ca intelesese ca trebuie sa reusesti ceva in viata. A inceput sa invete fara note de trei si asta ii venea usor.
Atunci, in sfarsit, l-au primit in organizatia de pionieri.
Asta era la Sablin, in cadru festiv.
Dupa care, am facut o excursie la casuta lui Lenin.
Si imediat dupa aceasta, Putin a devenit conducator de detasament.
- Cum adica, v-au primit in organizatia de pionieri abia in clasa a VI-a ? Oare pana atunci totul era atat de rãu ?
- Desigur, eu eram huligan, nu pionier.
- Cochetati ?
- Ma jigniti. Eram intr-adevar un golan.
Vera Dimitrievna Gurevici :
In acea vreme, majoritatea baietilor erau atrasi de dans. La scoala se organizau serate, aveam clubul nostru « Cristal », puneam in scena spectacole...
Insa lui Volodia nu-i placea sa participe la toate astea.
Tatal lui ar fi vrut foarte mult ca Volodia sa cante la “baian” ** [ ** baian = mandolina ] si in primele clase l-au obligat sa invete sa cante la acest instrument. In schimb la chitarã zdranganea cu placere.
Se cânta mai ales Vîsotki, toate cantecele din “Vertical”, despre stele, despre Serioja de pe mica stradã Bronaia.
In general, nu-i placea societatea. Prefera sportul. A inceput sa se antreneze la lupte, ca sa reuseasca sa se apere, sa se impuna.
Mergea la antrenamente de patru ori pe saptamana, undeva pe langa Gara Finlandezã, obtinand succese notabile.
Ii placeau luptele. Incepuse sa ia parte la competitii, calatorind adesea in alte orase.
( Extras din cartea “La Persoana Intai- Convorbiri cu Vladimir Putin”, autori : Natalya Givorkyan, Andre Kolisnikov and Natalia Timakova ; Traducere din limba rusa : Boris Ranghet, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu