"
“Ei pastrau tacerea cu privire la viata lor”
Stiu mai multe despre rudele apropiate ale tatalui meu decat ale mamei.
Bunicul s-a nascut la Petersburg si a lucrat ca bucatar.
Probabil cã gatea bine pentru cã, dupa Primul Razboi Mondial, l-au solicitat sa lucreze la Gorki, in afara Moscovei, unde traia Lenin si intreaga familie Ulianov.
Dupa moartea lui Lenin, bunicul a fost trecut la una din casele de vacanta ale lui Stalin, unde a lucrat mult timp.
- Nu a fost supus la represalii ?
- Pare-se cã nu. Se stie cã putini dintre cei ce au fost mai tot timpul in jurul lui Stalin au scapat. Bunicul a scapat. Printre altele, a trait mai mult decat Stalin si, spre sfarsitul vietii, fiind deja pensionar, a trait si a fost bucatar la Casa de Odihna a Comitetului de Partid pe Moscova, de la Ilinsk.
- Parintii v-au povestit despre bunicul ?
- Eu însumi imi amintesc bine de Ilinsk, mergand, cateodata, sa-mi vizitez bunicul. Insa el nu povestea despre viata sa. La fel si parintii, nu-mi povestau aproape nimic. Asta nu era prea placut. Dar cand veneau in ospetie unele rude erau discutii la masã... Ceva frânturi, fragmente. Cu mine parintii nu vorbeau niciodata despre ei insisi. Indeosebi tata.
- Si totusi – frânturi, fragmente ?
- Stiu cã tata s-a nascut la Sankt Petersburg in anul 1911. Cand a inceput Primul Razboi Mondial, la Piter viata devenise grea, se facea foame. Intreaga familie s-a mutat in satul Pominovo din regiunea Tversk, locul de bastinã al bunicii. Casa in care locuiau ai mei s-a pastrat. Rudele mele merg si acum acolo, la odihnã. Tot acolo, la Pominovo, tata a cunoscut-o pe mama mea. Ei s-au casatorit cand ambii implinisera 17 ani.
- Se ivise vreun motiv ?
- Judecand dupa toate cele, nu. De ce trebuia sa existe neaparat un motiv ? Motivul principal – dragostea. Si, oricum, tata urma sa fie chemat repede in armatã. Poate cã au vrut sa fie siguri unul de celalalt, reciproc... nu stiu.
Vera Dimitrievna Gurevici
Diriginta lui Vladimir Putin din clasa a IV-a pana in clasa a VIII-a, la scoala nr. 193 :
“ Parintii lui au avut o soarta foarte grea. Va imaginati cata tarie i-a trebuit mamei lui ca sa-l nasca pe Volodia la varsta de 41 de ani ? El este un copil care a venit tarziu. Odata, tatal sãu mi-a spus : “unul din fiii nostri v-ar fi fost de-o seamã”. Probabil cã l-au pierdut in razboi. Mi-a fost oarecum jenã sa-l intreb. “
- In anul 1932, parintii mei au revenit la Piter. Am locuit la periferia orasului, la Peterhof. Mama a inceput sa lucreze la nu stiu ce fabrica, iar pe tata l-au luat aproape imediat in armata, la submarine. Dupa ce s-a intors, la interval de un an, li s-au nascut doi baieti. Unul din ei a murit la varsta de cateva luni.
- Cand a inceput razboiul, probabil cã tata a plecat imediat pe front ? Servise la submarine, se demobilizase recent...
- Da, a plecat pe front, voluntar.
- Si mama ?
- Mama a refuzat categoric sa plece si a ramas acasa, la Peterhof. Cand viata acolo devenise deosebit de grea, mama a fost luata la Piter de catre unchiul meu, ofiter naval, care efectua serviciul la Statul Major al frontului, cu sediul la Smolnîi. Fratele mamei a venit si a scos-o din Peterhof, cu copilul, sub focul armelor si al bombelor.
- Dar bunicul, bucatar ? Nu i-a ajutat pe parintii dumneavoastra ?
- Nu, in general, in acele vremuri, dupa cum este cunoscut, nimeni nu intervenea pentru altcineva. Eu cred cã, în acele conditii, aceasta era pur si simplu imposibil. Bunicul meu avea multi copii. Si toti baietii erau pe front. Nu toti s-au intors acasa de la razboi.
- Unde au ajuns mama dumneavoastra si fiul ei plecand din Peterhof-ul asediat ? In Leningradul asediat ?
- Unde altundeva ? Mama povestea cã, la Leningrad, a fost organizat ceva in genul caselor de copii. Se incerca sa-i tina in viata. Intr-o asemenea casa a copilului, al doilea baiat s-a imbolnavit de dizenterie si a murit si el.
- Cum a rezistat mama ?
- O ajuta fratele. El o hranea din alocatia sa. A fost o perioada in care fratele a fost mutat, temporar, in alta parte si mama s-a aflat la un pas de moarte.Aceasta nu este o exagerare. S-a intamplat ca mama sa-si piarda cunostinta de foame ; au crezut ca murise si au pus-o impreuna cu cei decedati. A avut noroc ca s-a trezit din lesin la timp si a inceput sa geama. Este un miracol ca a ramas in viata. Toata perioada blocadei s-a aflat la Leningrad. Au scos-o atunci cand pericolul deja trecuse.
- Unde era tatal dumneavoastra ?
- In acest timp, tatal meu lupta. Fusese repartizat intr-un batalion de puscasi N.K.D.V.* [ * Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne ]. Acest batalion se ocupa cu organizarea de actiuni de diversiune in spatele trupelor nemtesti. Propriu-zis, tatal meu a participat la una dintre aceste actiuni. In grupa lui erau 28 de oameni. Au fost parasutati langa Kingisepp* [ * Kingisepp, oras-port in Vestul Estoniei ]. S-au uitat imprejur, s-au instalat in padure si chiar au reusit sa arunce in aer o magazie cu munitii. Insa, ulterior, s-au terminat alimentele. Ei au iesit la lumina, localnicii estonieni le-au adus de mancare, dupa care i-au tradat nemtilor.
Sansele de supravietuire erau aproape inexistente. Nemtii i-au impresurat din toate partil si numai cativa, printre care si tatal meu, au reusit sa scape din incercuire. A inceput urmarirea. Cei ce ramasesera din grup s-au indreptat spre linia frontului. Pe drum au mai pierdut cativa oameni si au hotarat sa se desparta.
Tatal meu se ascunsese intr-o balta si, cu capul sub apa, respira printr-un lujer de tresti, pana au trecut cainii cu care erau cautati. Asa s-a salvat. Din 28 de oameni au scapat patru.
- Si-a gasit nevasta ? S-au intalnit ?
- Nu, nu era timp. L-au trimis imediat in armata regulata. Si iar a nimerit intr-un loc dintre cele mai complicate, la asa-numitul clin Nevski. Acesta se aflã pe malul stang al Nevei, daca stai cu spatele la lacul Ladoga. Trupele nemtesti ocupasera totul in jur, cu exceptia acestui mic cap de pod. Si ai nostri l-au tinut pe durata intregii blocade, socotind cã atunci cand va incepe ofensiva, clinul Nevski isi va juca rolul. Iar nemtii incercau sa-l cucereasca. A fost aruncat un numar impresionant de bombe pe fiecare metru patrat, chiar si pentru genul acelui razboi. A fost un macel ingrozitor. Adevarat, capul de pod si-a jucat, in final, rolul sãu.
- Nu vi se pare cã pentru acest petec de pamant s-a platit prea mult ?
- Cred cã intr-un razboi se fac intotdeauna multe greseli. Este inevitabil. Dar daca in decursul luptei te gandesti cã toti cei din jurul tau gresesc, nu vei invinge niciodata. Trebuia adoptata o atitudine pragmatica. Si trebuie sa te gandesti la victorie. Cei de atunci se gandeau la victorie.
Tatal meu a fost grav ranit pe acest cap de pod. Impreuna cu un alt militar a primit sarcina de a captura o “limbã”. Ei s-au târât spre blindaj si, cand se pregateau sa soseasca momentul potrivit, din blindaj a rasarit un neamt. S-au pierdut cu totii, insa neamtul si-a revenit primul. A scos o grenada, a aruncat-o spre cei doi si a plecat linistit mai departe. Viata este, de fapt, atat de simpla.
- De unde stiti toate acestea ? Dumneavoastra ne-ati spus ca parintilor nu le placea sa povesteasca despre ei insisi.
- Aceasta a fost o intamplare pe care tata mi-a redat-o el insusi. Probabil ca neamtul a crezut ca i-a ucis pe ai nostri. Dar tata a supravietuit, desi fragmentele grenadei iau patruns in picioare. Ai nostri l-au scos de acolo dupa cateva ceasuri.
- In bataia focului ?
- Exact. Cel mai apropiat spital se afla in oras. Ca sa ajunga acolo, ranitul trebuia târât peste intreaga Nevã.
Toti intelegeau cã asta este sinucidere, pentru cã in acea zona se tragea pe fiecare centimetru. Niciun comandant nu ar fi dat ordin ca ranitul sa fie dus la spital. Iar voluntari nu s-au gasit. In tot acest timp, tata pierdea mult sange, devenise clar – daca il mai lasau murea.
Aici s-a nimerit, intamplator, un militar, fost vecin cu tata.
A inteles repede situatia si, fara prea multe cuvinte, l-a luat in brate si l-a cãrat pe gheata, peste Neva. Ei reprezentau o tintã ideala si totusi au scapat. Vecinul l-a cãrat pe tata pana la spital, si-a luat ramas bun si s-a întors în prima linie. Probabil cã si-a spus cã nu se vor mai revedea. El nu spera sa supravietuiasca pe acel cap de pod, iar tatal meu avea, oricum, putine sanse.
- Gresea ?
- Slava Domnului, a gresit. Tata si-a revenit. A stat in spital cateva luni. Acolo l-a gasit mama. Venea sa-l vada in fiecare zi. Ce insemna ca venea sa-l vada ? Ea insasi abia se tinea pe picioare. Tata vedea in ce stare era mama si, pe ascuns, fara sa-l vada surorile, a inceput sa-i dea mancarea lui.
Este adevarat cã mama si tata au incurcat-o repede cu acest obicei.
Doctorii au observat cã el isi pierde cunostinta din cauza foamei. Cand s-au lamurit asupra cauzei, i-au facut observatie si chiar i-au interzis mamei sa-l mai viziteze o perioada.
Rezultatul a fost ca ambii au supravietuit.
Numai cã, urmare a acestor rani, a schipatat tot restul vietii.
- Si vecinul ?
- Si vecinul a supravietuit. Dupa ridicarea blocadei a plecat intr-un alt oras. El s-a intalnit cu tata intamplator, la Leningrad, dupa 20 de ani ! Va imaginati ?! "
( Extras din cartea “La Persoana Intai- Convorbiri cu Vladimir Putin”, autori : Natalya Givorkyan, Andre Kolisnikov and Natalia Timakova ; Traducere din limba rusa : Boris Ranghet, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu