Despre autoritatea parinteasca in romanul Les Thibault de Roger Martin Du Gard
Am ales cateva fragmente, extrase din romanul scriitorului francez Roger Martin Du Gard intitulat Les Thibault pentru a arata ce inseamna autoritatea parinteasca in anumite cazuri nefericite.
Pentru a face o scurta punere in tema voi spune ca romanul Les Thibault este numit un roman fluviu, adica el este scris in mai multe volume, iar fragmentele extrase mine fac parte din primul volum.
Despre ce este vorba ?
Doi tineri adolescenti, unul catolic si celalalt protestant se imprietenesc si schimba intre ei poezii, dialoguri, cuvinte, folosind un caiet, numitul Caiet Gri, numai ca, intr-o buna zi, profesorul lui Jacques ( adolescentul catolic ) descopera in banca acest caiet gri si apreciaza ca este un fapt rau acesta de a se fi imprietenit cu un protestant.
Cei doi tineri copii, in fond erau inca niste copii, Jacques si Daniel, catolicul si protestantul se tem de "represalii" si fara stirea parintilor lor, fug de acasa impreuna.
Desigur ca, in cele din urma parintii afla si anunta si Politia, iar politia ii cauta peste tot.
In cele din urma, Politia ii gaseste cand se aflau in Sudul Frantei si se gandeau sa ia vaporul si sa treaca Marea Mediterana pe continentul Africii, de unde sa se intoarca peste ani, realizati si fara ca parintii sa isi mai poate extinde autoritatea parinteasca asupra lor.
Numai ca, Politia ii gaseste si ii aduce inapoi la Paris unde cei doi locuiau si isi aveau familia.
Micul Jacques are un frate mai mare care este doctor, pe Antoine, insa din nefericire mama acestor frati decedase si ei locuiau numai cu tatal lor, o figura impunatoare si care pastra distanta de copiii lui, atmosfera de familie fiind rece si lipsita de afectiune.
In societate, domnul Thibault, tatal celor doi frati se evidentiase prin crearea unui penitenciar pentru copiii de bani gata si unde erau internati numai acesti copii.
Domnul Thibault veghea la respectarea ordinii sociale si la reprimarea oricarui act delicvent.
El se ocupa personal de penitenciarul pe care il infiintase, asa cum vom afla din fragmentul de mai jos extras din roman, unde "de mai bine de zece ani de zile" facea o inspectie in fiecare luna, urmata de un raport.
Domnul Thibault avea un secretar particular care il ajuta in munca sa zi de zi.
Odata ce tinerii adolescenti sunt adusi inapoi la Paris si familia ii regaseste, domnul Thibault imediat, isi interneaza fiul cel mic in acest Penitenciar, socotit oarecum unul de lux.
Insa, daca ceilalti tineri internati acolo traiau intr-un regim comun, Jacques este inchis separat, intr-o camera a lui, ceva mai placuta si aspectuoasa, insa izolat de toata lumea si sub paza permanenta a unui barbat paznic.
Un profesor este angajat pentru a-i preda lui Jacques desenul si lectiile de la scoala, caci copilul a fost retras de la scoala catolica unde invata, dar, din nefericire, in penitenciar lectiile nu ii mai sunt predate si nici profesorul si nici elevul sau nu au nicio dispozitie sa se ocupe de lectii.
Pentru a se pune bine cu paznicii sai, micul Jacques trebuie sa le ofere acestora o parte din mancarea sa, sau ce primea mai bun de mancare la orele mesei.
Tanarul adolescent este redus la tacere si ajunge timorat si intr-o stare pe care am putea-o numi de totala pasivitate.
Desigur ca orice legatura cu exteriorul ii este complet interzisa.
Noua luni mai tarziu, fratele sau mai mare Antoine, doctorul este cuprins de o indoiala , si anume : daca fratele sau este prost tratat in acea inchisoare de lux ?
Daca este tinut in incaperi de genul carcerelor, cum este tratat, cum se comporta cu el paznicii sai ?
Astfel, el hotaraste sa isi viziteze fratele, fara a-si anunta tatal.
Intr-o buna zi, Antoine se duce la penitenciarul unde se afla Jacques si este bine primit de directorul penitenciarului intrucat era fiul celui care infiintase fundatia, adica fiul domnului Thibault.
Antoine reuseste sa petreaca o zi intreaga cu fratele sau pe care il scoate din penitenciar, iar la despartire ii promite acestuia sa il scoata de acolo.
Este bulversat si socat de faptul ca isi gaseste fratele, care de felul sau era un copil foarte vioi, energic si spontan, complet mut, nemaivand curajul si mai rau, nici dorinta de a ridica ochii din pamant, si cu atat mai putin intentia de a vorbi cu el, cu fratele sau mai mare.
Daca Antoine isi imagina ca micul Jacques va incepe sa ii povesteasca cum au trecut cele 9 luni ale sale in penitenciar, se insela amarnic.
Caci Jacques era timorat, inspaimantat si nici nu cuteza sa ii povesteasca ceva, oricat de putin, despre viata in penitenciar.
Antoine se sperie vazand ca fratele sau Jacques nu mai seamana cu cel de altadata si ca dintr-un tanar vioi, plin de viata, a ajuns o persoana terorizata si care, mai mult, spunea ca se simte linistit in acel penitenciar.
Antoine fiind doctor intelege cat de grava era situatia in care se afla Jacques si faptul ca fratele sau nu mai reactiona, pana intr-atata incat i se pare ca penitenciarul este un loc in care poate sta in liniste !
Antoine apreciaza, asa cum ii va spune tatalui sau ulterior, ca sanatatea lui Jacques este in pericol si ca el nu isi va mai reveni vreodata, daca tatal va intarzia sa il puna in libertate pe fiul sau mai mic.
Antoine ii promite deci fratelui insa, inainte sa il ia in primire directorul Penitenciarului, la sfarsitul acelei zile petrecute cu fratele sau, ca il va scoate din penitenciar, insa Jacques nu mai crede in nimeni.
Pe de alta parte, ajuns din nou in camera lui de inchisoare, Jacques se gandeste ca acolo se afla linistea si acolo este, in cele din urma, cel mai bine, si intentia lui Antoine de a-l scoate de acolo ii produce neliniste.
Pentru ca Jacques, care fusese 9 luni abandonat complet de familia sa, si caruia i se interzisese sa isi anunte prietenul protestant sau pe oricine, de plecarea lui in acel internat-inchisoare, era atat de inspaimantat incat nu mai putea crede in cuvantul nimanui.
Totusi, inainte sa plece la penitenciar, Jacques reuseste aflandu-se acasa la el, la Paris, in camera sa, de unde nu avea voie sa iasa pana la plecarea spre inchisoare, sa scrie o scrisoare pentru prietenul sau Daniel, sa o puna intr-un plic, si, spre dimineata, la ora la care abia mijesc zorile si apar primii trecatori, Jacques arunca scrisoarea peste fereastra camerei lui, in clipa in care zareste una sau doua trecatoare.
El nu avea nici macar timbre pentru scrisoarea lui, dar priveste de la fereastra camerei sale, cum una din trecatoare se apleaca zarind pe jos un plic, il ridica, il ia in mana si pe urma nu il mai lasa, il ia cu sine : scrisoarea astfel ajunge la Daniel, caci pe plic, Jacques scrisese adresa prietenului sau.
Mai tarziu, dupa acest eveniment si plecarea lui Jacques, Antoine se duce intr-o buna zi acasa la Daniel care locuia cu mama lui, iar tatal sau era o fire mai libertina, chiar foarte libertina si cand se afla acasa, cand nu se afla.
De altfel, domnul Thibault nici nu vroia sa auda de familia lui Daniel, o familie protestanta si aprecia ca de aceea sunt acestia mai blanzi, intrucat familia nu e chiar cum trebuie.
Intr-adevar, familia lui Daniel nu i-a reprosat nimic acestuia cand el a fost adus inapoi acasa, dupa fuga din Paris, de la domiciliul parintilor, impreuna cu Jacques.
Lui Daniel i s-a iertat totul, asa cum si tatal sau era obisnuit sa plece si sa vina, si sa fie nu numai iertat, dar si ingaduit in acest mod de viata al sau.
Pe cand, in familia Thibault, domnul Thibault era un catolic fervent si statea inconjurat zilnic de secretarul sau, domnul Chasle, un tanar ( care el insusi, vom vedea, locuia cu mama lui ) destul de sters caruia, din consideratie pentru sine, domnul Thibault i se adresa intotdeauna cu Domnul (e) Chasle si nu il striga sau numea dupa prenumele sau si de un preot catolic, duhovnicul sau, si facea parte dintr-o familie instarita burgheza, pe cand domnul Thibault care ramasese vaduv, in fiecare seara la culcare ingenunchea in fata patului impozant deaspra caruia era atarnata Sfanta Cruce si isi spunea rugaciunile, la polul opus, familia lui Daniel, o familie protestanta avea un cu totul alt mod de viata.
Dar mamei lui Daniel nu ii era usor, desi familia avea o oarecare bunastare sau avere, cand tatal lui Daniel pleca, mama lui ramanea singura in casa lor cea mare, insa fara bani.
Mai mult, ea nu stia unde se poate afla sotul ei cand avea nevoie de el.
Astfel, cand Daniel fiul ei a disparut de acasa, biata femeie speriata nu stia ce poate face, si nici unde i se afla barbatul, tatal copilului, nu mai dispunea de bani iar fiica lor, caci aveau si o fetita, zacea in pat, cuprinsa brusc de o febra puternica si chiar era sa moara.
Un libertin si un cuceritor, doamna De Fontanin, isi amintea cum i se paruse ei odata sau chiar poate si in alta ocazie, ca, trecand prin oras, isi zareste sotul pe o banca, alaturi de o femeie care in mod vizibil nu facea partea din clasa lor sociala, instarita, adica o servitoare.
Pe cand, disperata se intreba unde ii e sotul de care ar fi avut nevoie in acele imprejurari ale disparitiei fiului sau Daniel, si-a amintit ca ar putea sti o fosta servitoare din casa lor, unde i se afla sotul, pentru ca ea o concediase, iar sotul ei plecase dupa femeie, cu care ramasese o scurta perioada de timp.
I se pare penibil, injositor doamnei De Fontanin sa se duca sa isi caute fosta servitoare pe care o daduse afara, pentru a o intreba unde ii e sotul, totusi se duce la aceasta si aici afla cu uimire ca sotul ei nu a ramas in fapt cu servitoarea, ci dupa ce ea a fost concediata, el a plecat la scurt timp de la ea, adica a parasit-o.
Totusi, servitoarea ii spune cam unde ar putea intreba de sotul ei.
Doamna De Fontanin afla astfel ca despre sotul ei ar putea sti insasi verisoara ei.
Se duce prin urmare acasa la verisoara ei, unde i se pare ei ca gaseste in camera, exact aceleasi urma, mai exact aceeasi dezordine, ca atunci dand sotul ei se afla cu ea, in casa lor.
In cele din urma, Doamna De Fontanin ii cere verisoarei ei sa ii dea adresa sotului ei sau sa ii spuna ca e urgent si ca trebuie sa ii vorbeasca, dar verisoara se supara si neaga orice relatie cu sotul doamnei De Fontanin.
Degeaba doamna De Fontanin ii explica ca se afla intr-o situatie grava.
In final, doamna le scrie parintilor sotului ei.
Cum, necum, apare si sotul ei acasa.
Daca ar fi fost dupa el, atunci sotul se simtea confortabil la ea, la ei acasa in domiciliul conjugal, aveau o casa mare, aveau doi copii si el acolo practic isi avea locul si intregul confort.
Cei doi soti totusi vorbesc de divort, desi tatal lui Daniel incearca sa obtina iertarea de la sotia lui.
Intr- o buna zi, Antoine se duce acasa la doamna De Fontanin si il roaga pe Daniel sa ii arate ce anume i-a scris Jacques.
Caci Jacques, asa cum am spus, reusise sa isi anunte prietenul printr-o scrisoare ca va fi despartit de el si dus undeva, insa in scrisoarea lui, Jacques nu ii spune prietenului sau unde anume se va afla si va fi dus.
La inceput, Jacques, cand si cand, ii scrie lui Daniel din penitenciar insa ii spune ca se afla intr-o casa, si nu spune nimic de inchisoare caci ii era rusine.
Antoine este uimit ca nici macar Daniel nu stia exact unde anume se afla Jacques.
Atunci, Daniel avea 15 ani, deci si Jacques cam tot atatia.
Revenind la vizita lui Antoine la penitenciar la Jacques, cand trecusera 9 luni de cand Jacques era privat de libertate si la promisiunea ce ii facuse el fratelui sau mai mic, de a-l elibera, Antoine, odata revenit acasa la Paris, intra in biroul tatalui sau pentru a discuta chestiunea punerii in libertate a fratelui sau.
Jacques este insa naiv, speriat, el crede ca ii anunta niste noutati tatalui sau, si nu banuieste ca acesta era curent cu tot ce se petrecea in penitenciar, chiar mai bine decat Antoine, pentru ca Jacques nu ii spusese totul lui Antoine.
Domnul Thibault se opune categoric externarii fiului sau si chiar devine enervat, fiind o fire colerica.
O personalitate autoritara, rece, distanta, care nu ingaduia niciun cuvant in aparare, nu ingaduia practic opinia altuia, de maniera generala.
Tatal dominator este de parere ca trebuie zdrobita vointa de a face rau a fiului sau mai mic, Jacques, ca vointa aceasta mai intai trebuie redusa, el spune ca practica invata ca un copil vicios trebuie slabit cu masura, spune el - cu masura - pentru ca astfel sa fie slabite instinctele rele ale copilului.
Prin urmare, domnul Thibault apreciaza ca trebuie continuata corectia in ce il priveste pe Jacques si nu se mira cand aude ca doctorul Antoine, fiul sau cel mare, ii vorbeste despre slabiciune si toropeala (apatie) in cazul lui Jacques.
Intrucat, pana la capat, domnul Thibault se va opune eliberarii lui Jacques, Antoine pleaca si se duce sa il caute pe preotul catolic, duhovnicul tatalui sau si al familiei Thibault, cel care cunostea intreaga viata, indeaproape, a familiei Thibault.
Antoine il roaga pe acest preot catolic sa intervina si sa il convinga pe domnul Thibault sa il scoata pe Jacques din penitenciar, ceea ce se pare, preotul va face.
Dar, sa vedem fragmentul extras din carte, cum decurge conversatia lui Antoine cu tatal sau cand doctorul Antoine se duce la domnul Thibault pentru a-i spune ca si-a vizitat fratele in penitenciar si ca situatia i se pare grava.
Domnul Thibault este stupefiat ca Antoine s-a dus la penitenciar singur si fara sa il instiinteze si este si mai mirat inca sa afle ca lui Antoine i-au permis cei de la penitenciar sa isi vada fratele.
Nu numai ca el se opune externarii fiului sau cel mic, dar ii spune lui Antoine ca pentru viitor va da ordine sa i se interzica orice vizita si acces la penitenciar acestuia.
Iata fragmentul anuntat, voi cauta poate sa il traduc, deci voi reveni eventual asupra acestui fragment pentru a-l infatisa in limba romana :
Antoine se sperie vazand ca fratele sau Jacques nu mai seamana cu cel de altadata si ca dintr-un tanar vioi, plin de viata, a ajuns o persoana terorizata si care, mai mult, spunea ca se simte linistit in acel penitenciar.
Antoine fiind doctor intelege cat de grava era situatia in care se afla Jacques si faptul ca fratele sau nu mai reactiona, pana intr-atata incat i se pare ca penitenciarul este un loc in care poate sta in liniste !
Antoine apreciaza, asa cum ii va spune tatalui sau ulterior, ca sanatatea lui Jacques este in pericol si ca el nu isi va mai reveni vreodata, daca tatal va intarzia sa il puna in libertate pe fiul sau mai mic.
Antoine ii promite deci fratelui insa, inainte sa il ia in primire directorul Penitenciarului, la sfarsitul acelei zile petrecute cu fratele sau, ca il va scoate din penitenciar, insa Jacques nu mai crede in nimeni.
Pe de alta parte, ajuns din nou in camera lui de inchisoare, Jacques se gandeste ca acolo se afla linistea si acolo este, in cele din urma, cel mai bine, si intentia lui Antoine de a-l scoate de acolo ii produce neliniste.
Pentru ca Jacques, care fusese 9 luni abandonat complet de familia sa, si caruia i se interzisese sa isi anunte prietenul protestant sau pe oricine, de plecarea lui in acel internat-inchisoare, era atat de inspaimantat incat nu mai putea crede in cuvantul nimanui.
Totusi, inainte sa plece la penitenciar, Jacques reuseste aflandu-se acasa la el, la Paris, in camera sa, de unde nu avea voie sa iasa pana la plecarea spre inchisoare, sa scrie o scrisoare pentru prietenul sau Daniel, sa o puna intr-un plic, si, spre dimineata, la ora la care abia mijesc zorile si apar primii trecatori, Jacques arunca scrisoarea peste fereastra camerei lui, in clipa in care zareste una sau doua trecatoare.
El nu avea nici macar timbre pentru scrisoarea lui, dar priveste de la fereastra camerei sale, cum una din trecatoare se apleaca zarind pe jos un plic, il ridica, il ia in mana si pe urma nu il mai lasa, il ia cu sine : scrisoarea astfel ajunge la Daniel, caci pe plic, Jacques scrisese adresa prietenului sau.
Mai tarziu, dupa acest eveniment si plecarea lui Jacques, Antoine se duce intr-o buna zi acasa la Daniel care locuia cu mama lui, iar tatal sau era o fire mai libertina, chiar foarte libertina si cand se afla acasa, cand nu se afla.
De altfel, domnul Thibault nici nu vroia sa auda de familia lui Daniel, o familie protestanta si aprecia ca de aceea sunt acestia mai blanzi, intrucat familia nu e chiar cum trebuie.
Intr-adevar, familia lui Daniel nu i-a reprosat nimic acestuia cand el a fost adus inapoi acasa, dupa fuga din Paris, de la domiciliul parintilor, impreuna cu Jacques.
Lui Daniel i s-a iertat totul, asa cum si tatal sau era obisnuit sa plece si sa vina, si sa fie nu numai iertat, dar si ingaduit in acest mod de viata al sau.
Pe cand, in familia Thibault, domnul Thibault era un catolic fervent si statea inconjurat zilnic de secretarul sau, domnul Chasle, un tanar ( care el insusi, vom vedea, locuia cu mama lui ) destul de sters caruia, din consideratie pentru sine, domnul Thibault i se adresa intotdeauna cu Domnul (e) Chasle si nu il striga sau numea dupa prenumele sau si de un preot catolic, duhovnicul sau, si facea parte dintr-o familie instarita burgheza, pe cand domnul Thibault care ramasese vaduv, in fiecare seara la culcare ingenunchea in fata patului impozant deaspra caruia era atarnata Sfanta Cruce si isi spunea rugaciunile, la polul opus, familia lui Daniel, o familie protestanta avea un cu totul alt mod de viata.
Dar mamei lui Daniel nu ii era usor, desi familia avea o oarecare bunastare sau avere, cand tatal lui Daniel pleca, mama lui ramanea singura in casa lor cea mare, insa fara bani.
Mai mult, ea nu stia unde se poate afla sotul ei cand avea nevoie de el.
Astfel, cand Daniel fiul ei a disparut de acasa, biata femeie speriata nu stia ce poate face, si nici unde i se afla barbatul, tatal copilului, nu mai dispunea de bani iar fiica lor, caci aveau si o fetita, zacea in pat, cuprinsa brusc de o febra puternica si chiar era sa moara.
Un libertin si un cuceritor, doamna De Fontanin, isi amintea cum i se paruse ei odata sau chiar poate si in alta ocazie, ca, trecand prin oras, isi zareste sotul pe o banca, alaturi de o femeie care in mod vizibil nu facea partea din clasa lor sociala, instarita, adica o servitoare.
Pe cand, disperata se intreba unde ii e sotul de care ar fi avut nevoie in acele imprejurari ale disparitiei fiului sau Daniel, si-a amintit ca ar putea sti o fosta servitoare din casa lor, unde i se afla sotul, pentru ca ea o concediase, iar sotul ei plecase dupa femeie, cu care ramasese o scurta perioada de timp.
I se pare penibil, injositor doamnei De Fontanin sa se duca sa isi caute fosta servitoare pe care o daduse afara, pentru a o intreba unde ii e sotul, totusi se duce la aceasta si aici afla cu uimire ca sotul ei nu a ramas in fapt cu servitoarea, ci dupa ce ea a fost concediata, el a plecat la scurt timp de la ea, adica a parasit-o.
Totusi, servitoarea ii spune cam unde ar putea intreba de sotul ei.
Doamna De Fontanin afla astfel ca despre sotul ei ar putea sti insasi verisoara ei.
Se duce prin urmare acasa la verisoara ei, unde i se pare ei ca gaseste in camera, exact aceleasi urma, mai exact aceeasi dezordine, ca atunci dand sotul ei se afla cu ea, in casa lor.
In cele din urma, Doamna De Fontanin ii cere verisoarei ei sa ii dea adresa sotului ei sau sa ii spuna ca e urgent si ca trebuie sa ii vorbeasca, dar verisoara se supara si neaga orice relatie cu sotul doamnei De Fontanin.
Degeaba doamna De Fontanin ii explica ca se afla intr-o situatie grava.
In final, doamna le scrie parintilor sotului ei.
Cum, necum, apare si sotul ei acasa.
Daca ar fi fost dupa el, atunci sotul se simtea confortabil la ea, la ei acasa in domiciliul conjugal, aveau o casa mare, aveau doi copii si el acolo practic isi avea locul si intregul confort.
Cei doi soti totusi vorbesc de divort, desi tatal lui Daniel incearca sa obtina iertarea de la sotia lui.
Intr- o buna zi, Antoine se duce acasa la doamna De Fontanin si il roaga pe Daniel sa ii arate ce anume i-a scris Jacques.
Caci Jacques, asa cum am spus, reusise sa isi anunte prietenul printr-o scrisoare ca va fi despartit de el si dus undeva, insa in scrisoarea lui, Jacques nu ii spune prietenului sau unde anume se va afla si va fi dus.
La inceput, Jacques, cand si cand, ii scrie lui Daniel din penitenciar insa ii spune ca se afla intr-o casa, si nu spune nimic de inchisoare caci ii era rusine.
Antoine este uimit ca nici macar Daniel nu stia exact unde anume se afla Jacques.
Atunci, Daniel avea 15 ani, deci si Jacques cam tot atatia.
Revenind la vizita lui Antoine la penitenciar la Jacques, cand trecusera 9 luni de cand Jacques era privat de libertate si la promisiunea ce ii facuse el fratelui sau mai mic, de a-l elibera, Antoine, odata revenit acasa la Paris, intra in biroul tatalui sau pentru a discuta chestiunea punerii in libertate a fratelui sau.
Jacques este insa naiv, speriat, el crede ca ii anunta niste noutati tatalui sau, si nu banuieste ca acesta era curent cu tot ce se petrecea in penitenciar, chiar mai bine decat Antoine, pentru ca Jacques nu ii spusese totul lui Antoine.
Domnul Thibault se opune categoric externarii fiului sau si chiar devine enervat, fiind o fire colerica.
O personalitate autoritara, rece, distanta, care nu ingaduia niciun cuvant in aparare, nu ingaduia practic opinia altuia, de maniera generala.
Tatal dominator este de parere ca trebuie zdrobita vointa de a face rau a fiului sau mai mic, Jacques, ca vointa aceasta mai intai trebuie redusa, el spune ca practica invata ca un copil vicios trebuie slabit cu masura, spune el - cu masura - pentru ca astfel sa fie slabite instinctele rele ale copilului.
Prin urmare, domnul Thibault apreciaza ca trebuie continuata corectia in ce il priveste pe Jacques si nu se mira cand aude ca doctorul Antoine, fiul sau cel mare, ii vorbeste despre slabiciune si toropeala (apatie) in cazul lui Jacques.
Intrucat, pana la capat, domnul Thibault se va opune eliberarii lui Jacques, Antoine pleaca si se duce sa il caute pe preotul catolic, duhovnicul tatalui sau si al familiei Thibault, cel care cunostea intreaga viata, indeaproape, a familiei Thibault.
Antoine il roaga pe acest preot catolic sa intervina si sa il convinga pe domnul Thibault sa il scoata pe Jacques din penitenciar, ceea ce se pare, preotul va face.
Dar, sa vedem fragmentul extras din carte, cum decurge conversatia lui Antoine cu tatal sau cand doctorul Antoine se duce la domnul Thibault pentru a-i spune ca si-a vizitat fratele in penitenciar si ca situatia i se pare grava.
Domnul Thibault este stupefiat ca Antoine s-a dus la penitenciar singur si fara sa il instiinteze si este si mai mirat inca sa afle ca lui Antoine i-au permis cei de la penitenciar sa isi vada fratele.
Nu numai ca el se opune externarii fiului sau cel mic, dar ii spune lui Antoine ca pentru viitor va da ordine sa i se interzica orice vizita si acces la penitenciar acestuia.
Iata fragmentul anuntat, voi cauta poate sa il traduc, deci voi reveni eventual asupra acestui fragment pentru a-l infatisa in limba romana :
Dans la pénombre de l’escalier, Antoine croisa le secrétaire de son père, M. Chasle, qui glissait le long du mur comme un rat, et, le voyant, s’arrêta, l’œil effaré :
- « Ah ! c’est vous ? « Il avait pris à son patron cette manie d’apostrophe. « Mauvaise nouvelle ! » chuchota-t-il. « Le clan des universitaires a mis en avant la candidature du doyen de la faculté des Lettres : quinze voix de perdues, pour le moins ; avec celles des juristes, cela fera vingt-cinq. Quoi ! C’est ce qu’on appelle la déveine. Le patron vous expliquera ».
Il toussotait sans cesse par timidité, et, se croyant victime d’un catarrhe chronique, tout le long du jour, suçait des pastilles de gomme.
« Je me sauve, maman doit s’inquiéter », reprit-il, voyant qu’Antoine ne répondait pas.
Il tira sa montre, l’écouta avant de regarder l’heure, releva son col et disparut.
Depuis sept ans, ce petit homme à lunettes était le collaborateur quotidien de M. Thibault, et Antoine ne le connaissait guère mieux qu’au premier jour.
Il parlait peu, à voix basse, et n’exprimait que des idées répandues, en accumulant des synonymes.
Il se montrait ponctuel, occupé de minimes habitudes.
Il vivait avec sa mère, pour laquelle il semblait avoir de touchantes prévenances.
Ses bottines crissaient toujours.
Son prénom était Jules, mais M. Thibault, par considération pour lui-même, appelait son secrétaire « Monsieur Chasle ».
Antoine et Jacques l’avaient surnommé « Boule de gomme » ou «l’Ennuyeux ».
Antoine entra tout droit dans le cabinet de son père, qui mettait en ordre son bureau avant d’aller au lit.
- « Ah ! c’est toi ! Mauvaises nouvelles ! »
- « Oui », interrompit Antoine, « M. Chasle m’a raconté. »
M. Thibault tira d’un coup sec le menton hors de son col ; il n’aimait pas qu’on sût ce qu’il s'apprêtait à dire.
Antoine, pour l’instant, ne s’en souciait point ; il songeait à ce qu’il venait de faire, et sentait déjà la paralysie le gagner.
Il en eut conscience à temps, et fonça :
- « Moi aussi, je t’apporte de très mauvaises nouvelles : Jacques ne peut pas rester à Crouy. ».
Il reprit haleine, et continua d’un trait : « J’en arrive. Je l’ai vu. Je l’ai confessé. J’ai découvert des choses lamentables. Je viens en causer avec toi. Il est urgent de le sortir au plus tôt de là ».
M. Thibault demeura quelques secondes immobile.
Sa stupeur n fut perceptible que dans sa voix :
- « Tu... ? A Crouy ? Toi ? Quand ? Pour quoi faire ? Sans me prévenir ? Es-tu fou ? Explique-toi. »
Quoique soulagé d’avoir du premier bond franchi l’obstacle, Antoin était fort mal à l’aise et bien incapable de parler.
Il y eut un silence étouffant, M. Thibault avait ouvert les yeux ; ils se refermèrent lentement, comme malgré lui.
Alors il s’assit et posa ses poings sur le bureau.
- « Explique-toi, mon cher », reprit-il.
Il martelait avec solennité chaque syllabe : « Tu dis que tu as été à Crouy ? Quand ? »
- « Aujourd’hui. »
- « Commnt ? Avec qui ? »
- « Seul. »
- « Est-ce que... on t’a reçu ? »
- « Naturellement. »
- « Est-ce que... on t’a laissé voir ton frère ? »
- « J’ai passé toute la journée auprès de lui. Seul avec lui. »
Antoine avait une façon provocante de faire sonner la fin de ses phrases qui fouetta la colère de M. Thibault, mais l’avertit qu’il y avait lieu d’être circonspect.
- « Tu n’es plus un enfant », proclama-t-il, comm s’il eût constaté l’âge d’Antoine au son de sa voix. « Tu dois comprendre l’inconvenance d’une pareille démarche, à mon insu. Est-ce que tu avais une raison particulière pour aller à Crouy sans me le dire ? Est-ce que ton frère t’avais écrit, t’avais appelé ? »
- « Non. J’ai été pris de doutes, tout à coup. »
- « De doutes ? Sur quoi ? »
- « Mais sur tout... Sur le régim... Sur les effets du régime auquel Jacques est soumis depuis neuf mois. »
- « Vraiment, mon cher, tu... tu me surprends ! »
Il hésitait, choisissant des termes mesurés, que démentaient ses grosses mains fermées et ses coups de tète en avant.
« Cette... méfiance, à l’égard de ton père... «
- « Tout le monde peut se tromper. La preuve ! »
- « La preuve ? »
- « Ecoute, père, inutile de se fâcher. Je pense que nous voulons l’un et l’autre la même chose : le bien de Jacques. Quand tu sauras dans quel état de déchéance je l’ai trouvé, tu décideras, tout le premier, que Jacques doit quitter le pénitencier au plus tôt. »
- « Ça, non ! »
Antoine s’efforça de ne pas entendre le ricanement de M. Thibault.
- « Si, père. »
- « Je te dis : non ! »
- « Père, quand tu sauras... «
- « Est-ce que tu me prendrais pour un imbécile, par hasard ? Est-ce que tu supposes que j’ai attendu tes renseignements pour savoir ce qui se fait à Crouy, où, depuis plus de dix ans, je passe tous les mois une inspection générale, suivie d’un rapport ? Où rien ne se décide sans avoir d’abord été discuté en séance d’un Conseil dont je suis le président ? Voyons ? »
- « Père, ce que j’ai vu là-bas... «
- « Assez là-dessus. Ton frère a pu te débiter tous les mensonges qu’il a voulu ; avec toit, il avait beau jeu ! Mais avec moi, ce sera une autre affaire. »
- « Jacques ne s’est plaint de rien. »
M. Thibault parut interloqué.
- « Eh bien, alors ? » lança-t-il.
- « Au contraire, et c’est le plus grave : il dit qu’il est tranquille, il dit même qu’il est heureux, qu’il se plaît là-bas ! »
Et comme M. Thibault faisait entendre un petit rire satisfait, Antoine lâcha sur un ton blessant : « Le pauvre gosse a de tels souvenirs de la vie de famille, qu’il préfère encore sa prison ! »
L’offense manqua son but :
- « Eh bien, c’est parfait, nous sommes donc tous d’accord. Que veux-tu d’autre ? »
Antoine n’était plus assez certain d’obtenir la liberté de Jacques pour dévoiler à M. Thibault tout ce que les aveux de l’enfant lui avaient appris ; il résolut de s’en tenir à des griefs généraux et de dissimuler le reste.
- « Je vais te dire la vérité, père », commença-t-il, en fixant sur M. Thibault un regard attentif. « J’avais soupçonné des privations, des mauvais traitements, des cachots. Oui, je sais. Rien de tout cela n’est fondé, heureusement. Mais j’ai constaté dans l’existence de Jacques une misère morale cent fois pire. On te trompe quand on te dit que l’isolement lui fait du bien. Le remède st bien plus dangereux que le mal. Ses journées se passent dans une oisiveté pernicieuse. Son professeur, n’en parlons pas : la vérité est que Jacques ne fait rien, et il est visible que déjà son intelligence devient incapable du moindre effort. Prolonger l’épreuve, crois-moi, c’est compromettre à jamais l’avenir. Il est tombé dans un tel état d’indifférence, et sa faiblesse est telle que, s’il restait quelques mois encore dans cette torpeur, il serait trop tard pour lui rendre jamais la santé. »
( Extras din Les Thibault Tome I Le Cahier Gris Le Pénitencier La Belle Saison, Roger Martin Du Gard, Gallimard, 1955, Paris, France )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu