Convorbiri cu Vladimir Putin ( 6 )
“
“În loc sã respir, horcãiam”
Dupã ce am intrat la Universitate au apãrut alte stimulente, alte valori, mã concentram în principal [ asupra ] studiului, iar sportul a trecut pe planul doi.
Dar mã antrenam totusi, în mod regulat, participam la întrecerile unionale, desi oarecum din inertie.
În anul 1976 am devenit campion pe oras.
In sectia noastrã nu se antrenau numai amatori, ca mine, ci si sportivi profesionisti, campioni ai Europei, campioni mondiali, castigatori ai Jocurilor Olimpice.
Atat la “sambo”, cat si la judo.
Normele pentru obtinerea titlului de maestru al sportului la “sambo” le-am indeplinit cand eram deja la Universitate si, peste doi ani, am devenit maestru al sportului la judo.
Nu stiu cum este astazi, insa atunci trebuia sa obtii, intr-un an, un numar determinat de victorii asupra adversarilor de o anumitã categorie si, in plus, sa ocupi un anumit loc in competitii serioase.
Sa spunem, sa ajungi intre primii trei pe oras sau la competitia unionala a clubului “Trud”.
Mi-au ramas in minte pentru totdeauna cateva lupte.
La sfarsitul uneia dintre ele, nu mai puteam sa respir, abia horcãiam.
Adversarul s-a dovedit a fi puternic, iar eu am dat totul din mine, incat in loc de inspiratie-expiratie, din piept iesea o horcãialã.
L-am invins cu un usor avantaj.
O altã luptã pe care o tin minte toatã viata, desi am pierdut-o, este cea cu Volodia Kiulenin, campion mondial.
Ulterior a murit. Incepuse sa bea si undeva, pe stradã, l-au omorat.
Era un sportiv excelent, talentat, pur si simplu stralucitor.
Pe atunci nu daduse, inca, in patima betiei.
Se desfasurau intrecerile pe oras.
El era deja campion mondial.
Din primele minute l-am pus cu spatele la podea, foarte frumos, cu amplitudine.
In principiu, ar fi trebuit sa se intrerupa imediat lupta, dar el, fiind campion mondial, era jenant ca lupta sa se incheie atat de repede.
De aceea, mi-au dat cateva puncte si lupta a continuat.
El era mai puternic, dar eu ma straduiam sa fac fatã.
Atunci cand se foloseste un procedeu dureros, orice sunet se considerã semnal de cedare.
Kiulenin a folosit un asemenea procedeu – fortarea cotului in directia opusa – si au oprit lupta.
Arbitrului i s-a parut cã am scos niste sunete din pântec.
In final, adversarul meu a castigat.
Dar, in pofida acestui fapt, eu imi amintesc de lupta cu Kiulenin.
Nu mi-a fost rusine sa pierd in fata campionului mondial.
A mai fost o lupta pe care am s-o tin minte toata viata, fara sa fi participat la ea.
Aveam in Universitate un prieten.
Chiar eu l-am convins sa vina la sala de sport.
Incepuse sa practice judo destul de bine.
La nu stiu ce concursuri, in timpul unei lupte, a facut un salt inainte si s-a intepenit cu capul in covor.
A avut loc o dislocare a coloanei si a paralizat.
A murit la spital, dupa zece zile.
Era un baiat bun. Pana in zilele noastre, regret cã l-am atras la judo...
In cadrul competitiilor si intrecerilor, traumele fizice nu constituiau o raritate.
Se rupeau maini, picioare.
Ne cam chinuiau la asemenea reuniuni.
Adesea mergeam la o baza sportiva, langa Leningrad, pe malul lacului Hipiarvi.
Lac destul de mare, cu diametrul de 17 kilometri.
Ne sculam diminetile si – primul lucru – alergarea in jurul lacului.
Dupa alergare, gimnasticã, antrenament, micul dejun, antrenament, dejun, dupa dejun – odihna si din nou antrenament.
Calatoream mult prin tara.
Si in cursul acestor calatorii se intamplau o multime de lucruri.
O data am ajuns cu echipa la o convocare in Moldova * [ * pe atunci republicã in cadrul URSS ].
Ne pregatam pentru Spartachiada popoarelor URSS.
Era o caldura groaznica.
Veneam de la antrenament cu prietenul meu Vasia ; peste tot vindeau vin.
El imi spune : “hai sa luãm cate o sticla de vin”.
Ii spun : “prea-i cald”.
- “O sa ne relaxãm, ne odihnim”.
- “Bine, hai sa luãm”.
Cumpãrãm cate o sticlã de vin, intrãm in camerã la hotel si, dupa masa de pranz, ne-am aruncat in pat si el deschide o sticla : “hai sa-i tragem”.
Ii spun : “este cald. Eu renunt”.
- “Da ? Cum vrei ?”
Si bea sticla dintr-o sorbitura.
Se intoarce spre mine : “esti sigur ca nu vrei ?”
Ii spun : “sigur”.
A luat a doua sticlã si, din nou, dintr-o sorbitura, era gata.
O pune pe masã si, imediat, incepe sa sforaie.
Mi-a parut asa de rãu ca n-am fost de acord sa beau cu el !
Se tot invartea in pat, pana n-am mai suportat si i-am dat un cot.
Ii spun : “inceteaza !” Sforãi ca un elefant”.
Asa, deci, odihna se intelegea in multe feluri.
Dar ce am descris era o exceptie.
De obicei, nu era timp pentru dezmat, la antrenamente era foarte greu.
Se intamplau multe.
Impreuna cu mine, se antrena un baiat puternic, Kolia.
Nu numai ca era urias, dar avea si o fata expresiva – maxilarul masiv, impins inainte, privirea pe sub sprancene.
Si iata cã, intr-o seara, in intuneric, s-au luat de el niste huligani.
El le spune : “usurel baieti. Numai o secunda”.
A scos chibriturile, a aprins un bãt si l-a apropiat de fata sa : “uitati-vã la mine !”
Incidentul s-a rezolvat pe loc.
( Extras din cartea “La Persoana Intai- Convorbiri cu Vladimir Putin”, autori : Natalya Givorkyan, Andre Kolisnikov and Natalia Timakova ; Traducere din limba rusa : Boris Ranghet, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu