Bonjour à tous! Buna ziua tuturor! livre/carte Minuni ale Sf Ingeri/Miracles des Saints (Arch)Anges

Objet :	Bonjour à tous! Buna ziua tuturor! livre/carte Minuni ale Sf Ingeri/Miracles des Saints (Arch)Anges
De :	Olivia Marcov (oliviamarcov@yahoo.fr)
À :
Date :	Jeudi 9 novembre 2017 12h58

Bonjour à tous! Buna ziua tuturor! livre/carte Minuni ale Sf Ingeri/Miracles des Saints (Arch)Anges

Rasfoind Facebook-ul am gasit o postare de la Ortodoxia, preluata de pe o alta pagina FB, cu privire la un extras dintr-o carte despre MINUNI ALE SFINTILOR INGERI, la final, pagina indicã link-ul de unde putem descãrca intreaga carte pentru a o citi ; eu am descãrcat-o si acum vã trimit postarea si link-ul in chestiune pentru ca si voi sã puteti citi cartea ( e absolut gratuitã ) :

In fapt, am reusit sa o atasez, cartea, asa incat o gasiti direct descarcata atasata e-mailului acestuia !!!!

De pe pagina FB “ Lumina Cunostintei de Dumnezeu”, o carte gratuita :

“Minuni ale Sfintilor Ingeri, tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului, traducere din limba greaca ( cartea in format pdf contine 205 pagini )

O puteti descarca gratuit de aici : ( link-ul este indicat si mai jos, la sfarsitul extrasului din carte, sau la sfarsitul postarii, vedeti si acel link !!! )

https://drive.google.com/file/d/0B1J2Il060sZXTEk3cTJXTl90RXc/view

Lumina Cunostintei de DumnezeuLiked

Yesterday at 9:03am · 

CÂTEVA MINUNI ALE SFINŢILOR ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL EXTRASE DIN CARTEA “Minuni ale Sfinţilor Îngeri” + CARTEA CE POATE FI CITITĂ ONLINE GRATUIT

MĂCELUL PIRAŢILOR

Este miezul nopţii. În Scopelo, porţile cetăţii s-au închis după ce soarele a apus. Veşti proaste aduseseră cei doi oameni care abia ajunseseră din Volo: cinci fregate turceşti o să vină să prădeze insula.

Mica populaţie este în picioare. Toţi locuitorii, închişi în biserici, Îl roagă în genunchi pe Dumnezeu şi pe arhanghelul Mihail să-i salveze.

În port cerul fluieră şi valul, încet, încearcă să distrugă toate lucrurile din jur. Norii, negri şi ameninţători, se pare că se întâlnesc cu înspumatul pescăruş.

- Născătoarea mea, arhanghelul meu, ajută-ne! se aud locuitorii insulei că se roagă cu voci subţiri.

La ora unu după miezul nopţii s-au auzit ţipete:
- Vin, vin!

Erau santinelele care străjuiau ca pescăruşii. Toţi erau cu părul măciucă. Într-adevăr, corăbiile turceşti păreau să se bată cu cineva pe mare.

Timpul trecea iar locuitorii aşteptau cu respiraţia tăiată să audă paşii grei ai necredincioşilor.

Trecuseră mult timp dar nu se auzea nimic. Rugăciunea s-a continuat până ce s-a arătat prima rază de soare şi vântul s-a oprit. Insularii priveau de departe cuminţi marea şi când ce să vadă: fregatele turceşti erau zdrobite în stânci cu tunurile pe ici pe colo şi plini peste tot de cufere! Numai un turc a urcat pe ţărm clătinându-se.

Au tras imediat zăvoarele, deschizând porţile. Cei mai îndrăzneţi au ieşit afară şi priveau la corăbiile distruse ale duşmanilor. Pe turc l-au primit şi l-au îngrijit. Când şi-a revenit îndeajuns s-a uitat cu frică în jur şi a întrebat:

- Unde este comandantul vostru?

Insularii s-au uitat la el fără să înţeleagă. Atunci acela, care era comandantul armatei, a prins curaj şi a povestit întâmplarea lor:

- Pe când am intrat în portul vosru, marea cea furtunoasă a fost cât pe ce să ne înghită. Am văzut corăbiile mele că se strivesc de stânci, fără să pot face nimic.
Ca şi când nu ar fi ajuns acest rău, s-a arătat dintr-o dată un bărbat imens şi a început cu sabia lui să taie, să taie... L-am văzut tăind pânzele mele fără milă, neputând să-l opresc. Cad atunci în genunchi şi-l rog să mă lase să trăiesc, pentru că am înţeles că nu o să o scot la capăt cu el, sabia lui scoţând foc. Cine este acest dumnezeiesc soldat al vostru? Vreau să mă închin lui!

Localnicii l-au condus pe corăbierul turc în biserică şi i-au arătat icoanele de argint din catapeteasma de aur. Acela a privit aici, acolo, dintr-o dată a îngenuncheat în faţa icoanei arhanghelului Mihail şi ascunzându-şi capul în pelerinele lui...
Acesta a fost salvatorul lor, arhanghelul, la care s-au rugat fierbinte toată noaptea scopeliţii.

Turcul, plin de recunoştinţă pentru salvarea lui, a donat bisericii arhanghelului un clopot mare de aur, care bate şi în ziua de azi, amintind recunoştinţa unui necredincios către salvatorul lui, Începătorul de oşti.

“CUVINE-SE CU ADEVĂRAT...”

Într-una din chiliile ce se găsesc în împrejurimea Karieşilor în Muntele Sfânt (Karies - “capitala” Muntelui Sfânt), ridicat în cinstea Adormirii Maicii Domnului, a sihăstrit la anul 982 un oarecare bătrân cu ucenicul lui.

Într-o sâmbătă seara, pe data de 10 iunie, a plecat bătrânul pentru privegherea bisericii “începătorului”, punându-l pe ucenic să citească singur slujba. 
Noaptea călugărul a auzit o bătaie în uşă. Deschide şi vede un oarecare călugăr necunoscut.

Vizitatorul a rămas în noaptea aceea la chilie, cântând împreună slujba utreniei. Înainte de oda a noua a cântărilor (cântărea a 9-a, călugărul chiliei a cântat până la cunoscutul imn al Sfântului Cosma Melodul “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii...”, pe când străinul a cântat până la “Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”.

Cel dintâi a auzit şi a zis cu uimire:

- Haide să cântăm numai “Ceea ce eşti mai cinstită...”, “Cuvine-se cu adevărat...” ne este necunoscut. Te rog, scrie-mi acest imn ca să-l cânt şi eu pentru Născătoarea de Dumnezeu.

- Adu-mi cerneală şi hârtie şi o să ţi-l scriu.

- Nici cerneală nu am, nici hârtie!

- Adu-mi atunci o piatră!

Călugărul a adus-o iar străinul a luat-o în mâinile sale şi a scris pe ea cu degetul imnul închinat Maicii Domnului. Aceste cuvinte se scrijeliseră atât de adânc în placa cea tare, ca şi când ar fi fost lut plămădit atunci.

- De acum înainte aşa să-l cântaţi şi voi şi toţi ortodocşii, a zis străinul, făcându-se nevăzut.

Era îngerul Domnului, trimis din cer ca să aducă imnul oamenilor.

Când s-a întors bătrânul de la priveghere şi a auzit cele legate de imn, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului pentru minunata ei arătare. După aceea a povestit în capitală întâmplarea iar de acolo placa cu litere îngereşti a fost trimisă la rândul ei împreună cu povestirea scrisă la patriarh.

De atunci imnul acesta angelic se cântă în sfintele slujbe ortodoxe.

Icoana Maicii Domnului, în faţa căreia s-a întâmplat minunea, a fost dusă la biserica unde a avut loc întâmplarea. Chilia aceea, unde s-a auzit pentru prima dată imnul arhanghelic, s-a numit “Cuvine-se cu adevărat...”, pe când împrejmuirea s-a numit “Paradis”.

În concordanţă cu sinaxarul din 11 iunie, îngerul care a învăţat pe călugăr imnul era însuşi arhanghelul Gavriil.

“RĂZBUNAREA” ARHANGHELULUI

Pe când împărăţea în Bizanţ Mihail al III-lea, împreună cu mama lui, Sfânta Teodora (842 - 856), trăia în Constantinopol, la mănăstirea arhanghelului Mihail, pe numele lui poreclit Eusebiu, un oarecare călugăr Marcian.

De fiecare dată când se îmbolnăvea, nu alerga pe la datori sau la medicamente. Îngenunchea în faţa icoanei arhanghelului, rugându-l pentru vindecarea lui iar acela îl vindeca.

Când părintele Marcian s-a îmbolnăvit greu dar arhanghelul, vrând să-l vindece, nu l-a vindecat. Prieteni şi rude l-au sfătuit să cheme doctorul, acela însă nevrând s-au dus ei înşişi la un doctor, prieten al călugărului, care le-a dat alifiile potrivite şi i-a sfătuit să le aplice călugărului în timp ce acesta doarme. Au luat aceia medicamentele şi aşteptând momentul potrivit le-au ascuns sub perna călugărului Marcian care era în biserica arhanghelului. 
Noaptea prietenii lui au adormit, pe când acela priveghea. Vede atunci pe arhanghelul ieşind din sfântul altar al bisericii. Împreună cu el mai erau doi tineri veseli. S-a apropiat de perna călugărului bolnav şi văzând medicamentele a întrebat:

- Ce sunt acestea?

- Nu ştiu, a răspuns acela.

S-a întors atunci arhanghelul la cei doi tineri şi le-a zis:

- Luaţi aceste vindecătoare şi duceţi-vă să le puneţi la capul doctorului care le-a preparat.

Şi zicând acestea a luat ulei din candela icoanei lui şi a uns pe părintele Marcian, în aceeaşi clipă s-a făcut bine, slăvindu-L pe Dumnezeu. La miezul nopţii s-a dus preotul în biserică pentru slujba utreniei şi a găsit pe părintele Marcian sănătos. După ce a aflat de minune, a pornit de dimineaţă către casa doctorului.

L-a găsit grav bolnav. I-a povestit toate cele ce auzise de la călugăr. Doctorul s-a ridicat şi cu ajutorul preotului, a pornit încet, încet către mănăstirea arhanghelului Mihail.

A stat toată ziua la pat, acolo, în biserică. Seara s-a vindecat!
Nu s-a întors însă la casa lui. A rămas pentru totdeauna şi s-a călugărit la mănăstirea arhanghelului, unde şi a donat toată averea lui.

MINUNEA MĂNĂSTIRII DOHIARIU

În anii împărăţiei lui Nichifor al III-lea Votaniati (1078 - 1081), a sihăstrit în Muntele Sfânt, la aşezarea Dafni, călugărul Eftimie cu ucenicii lui. Mai târziu însă, din cauza invaziei saracinilor, au fost nevoiţi să plece şi să se aşeze la aşezarea unde se găseşte astăzi mănăstirea Dohiariu. Aceştia au ridicat acolo mănăstirea. 
Lui Eftimie i-a urmat nepotul lui, Neofit. Neofit avea bogăţie mare pe care a donat-o pentru ridicarea unei biserici şi pentru a asigura mănăstirea cu ziduri de apărare şi turnuri. Era însă mâhnit pentru că banii nu au fost îndeajuns pentru pictarea bisericii. A cerut atunci ajutorul lui Dumnezeu iar Acela a răspuns prin următoarea minune:

La şaizeci de mile depărtare de Sfântul Munte, în insula Logos, avea mănăstirea un paraclis iar acolo, lângă acesta, se găsea o coloană veche cu inscripţia: “Cel ce mă va lovi în cap, o să găsească aur din belşug”.

Mulţi au încercat, aruncând cu pietre în vârful coloanei, dar fără rezultat.

Cândva, un tânăr de douăzeci de ani, lucrător la paraclisul mănăstirii, după ce s-a gândit mult, a decis să sape la locul unde cădea umbra vârfului coloanei cu soarele dinspre răsărit. Pe când sapa, a găsit o placă de marmură iar mai jos, sub acesta, o cutie plină de glabeni.

Fericit de descoperire, acoperă cutia şi aleargă la mănăstire.

- Părinte, zice cu încredere egumenului Neofit, am găsit aur mult la paraclisul dumneavoastră. Da binecuvântare să vină călugării şi să-l ducem la mănăstire. 
Egumenul a chemat trei călugări care l-au însoţit pe tânăr, s-au dus şi au scos cutia împreună cu placa de marmură pe care au ascuns-o, s-au urcat pe barcă şi au pornit spre mănăstire.

Călugării nu au suportat ispitei. S-au gândit să-l arunce pe lucrător în mare şi să înşface aurul.

Aşa au şi făcut. Când a început să se insereze, au legat marmura de gâtul tânărului şi l-au aruncat în mare. Acela, pe când se îneca, striga:

- Sfinţi arhangheli, salvaţi-mă!

Imediat s-au arătat arhanghelii Mihail şi Gavriil ca vulturii cu aripi de aur, l-au apucat din apă şi l-au dus fulgerător în biserica mănăstirii Dohiariu.

Călugării, în acest timp, au împărţit aurul şi l-au ascuns în afara mănăstirii. 
Tânărul, în biserică, din cauza fricii lui, a îngheţat şi a adormit. Când a venit timpul slujbei utreniei şi s-a dus ipodiaconul să deschidă biserica, a văzut înăuntru pe tânăr şi s-a înfricoşat. Aleargă atunci la egumen şi-i zice:

- Părintele meu, am văzut o fantomă în biserică şi nu pot să întru.

- Nu-ţi fie frică, i-a răspuns acela. Fă-ţi cruce şi intră cu curaj.

Călugărul a făcut a doua încercare, dar l-a văzut din nou pe tânăr. A chemat atunci pe egumen, care a văzut că întâmplarea este adevărată. Tânărul dormea căzut pe duşumea, cu piatra legată de gât. Părintele a bătut cu bastonul lui şi băiatul s-a trezit.

- Unde sunt? a întrebat. Mi se pare că sunt în mare, unde m-au aruncat călugării.

- Nu ştii unde eşti? Eşti la mănăstire, în biserică. Eu sunt egumenul Neofit.

Spune-mi, deci, cum de te găseşti aici?

Băiatul a cerut să-l lase puţin să-şi revină iar după aceea a povestit tot ce se întâmplase.

De dimineaţă egumenul a întâlnit pe acei trei călugări care veniseră la mănăstire şi i-a întrebat:

- Părinţi, ce s-a întâmplat cu comoara?

- Minciuni au fost, părinte, au răspuns aceia. Ne-a înşelat tânărul, de aceea l-am mustrat şi am plecat.

- Bine. Să mergem acum în biserică şi să-i mulţumim lui Dumnezeu.

Intrând în biserică, îl văd uluiţi pe băiatul cu piatra legată de gâtul lui. Era de neaşteptat, încât au rămas fără grai. Egumenul i-a mustrat şi au adus toată comoara la mănăstire. După aceia i-a dat afară pentru totdeauna, pe când pe tânăr l-a tuns călugăr. Biserica a pictat-o în cinstea sfinţilor Mihail şi Gavriil.

ÎNCEPĂTORUL DE OŞTI AL LUI MADAMADOS

În jurul secolelor X-XI, când Imperiul Bizantin era în floare, piraţii saracini se găseau şi aceştia în gloria lor. Stăteau în porturile insulelor Egee, tâlhăreau, ardeau şi omorau oameni, pe care-i vindeau aă sclavi în răsărit.

Lesbos, bogata insulă, devenise pradă a jefuitorilor. În aşezarea Lesvados, lângă Madamados, există o civilizaţie veche, pe numele ei Stemakas şi nu foarte departe de ea o mănăstire a arhanghelilor Gavriil şi Mihail, ridicarea ei pierzându-se în adâncul secolelor.

Istoria ei o auzim din via tradiţie a locului, care a ajuns până în zilele noastre. 
Era prevăzută ca cetate cu ziduri şi turn şi foarte devreme atrăsese interesul piraţilor, dorind să o prade.

Astfel, într-o primăvară, un conducător de piraţi pe nume Sirhan, un brunet rău şi gigant, obişnuit toată viaţa cu baltagul şi sabia, a adunat oastea sa zicând:

- De această dată, vrând nevrând, o să intrăm în mănăstire. Eu vreau numai potirul de aur în care slujesc călugării ca să-mi beau vinul meu. Toate celelalte să fie ale voastre.

El însuşi conducea corabia către insula unde se afla mănăstirea.

S-au apropiat de mănăstire în miezul nopţii şi s-au ascuns în tufişuri. Până atunci călugării, nepăsători din cauza liniştii iernii, nu au păzit mănăstirea precum trebuia. La un moment dat a bătut clopoţelul care chema pe călugări la slujba utreniei. Paşii lor se auzeau ritmic pe terasa de lemn, pe când coborau în biserică. Peste puţin timp, toate se liniştiseră.

Atunci comandantul a dat semnalul. Un pirat a aruncat cangea, a escaladat zidurile, a sărit în curte şi adeschis poarta mare a mănăstirii. Jefuitorii au năvălit în strigăte peste călugări în biserică. Înainte de a-şi reveni călugării după ce au fost luaţi prin surprindere trecuseră de la viaţă la moarte...

Un călugăr pe nume Gavriil se găsea în altar. Rapid şi iute, s-a urcat pe acoperişul bisericii. Piraţii l-au urmărit. Atunci însă s-a auzit un vuiet puternic şi acoperişul s-a transformat în mod minunat într-o mare furtunoasă.

Deasupra valurilor furioase un soldat mare şi înspăimântător, cu sabia care scotea flăcări, s-a năvălit asupra lor. Aceia au abandonat imediat armele şi cele furate, fugind îngroziţi.

Gavriil, singurul care a rămas viu din măcel, uluit de minunea arhanghelului, s-a apropiat şi a căzut înaintea iconostasului. Când şi-a revenit din tulburare, şi-a ridicat ochii dar ce chip era acesta? Chiar dacă era pictat, acesta părea să aibă o dulceaţă dumnezeiască.

Călugărul a dorit să-l picteze.

- Arhanghele al meu, a rugat el, mijloceşte la Domnul să odihnească sufletele fraţilor mei, iar pe mine învredniceşte-mă să picteze încântătorul tău chip.

Imediat, ca şi când ar fi fost luminat de arhanghel, a luat un burete, a strâns cu grijă sângele călugărilor într-un lighean, l-a amestecat cu nămol alb şi a început să picteze chipul arhanghelului.

De la începutul lucrării a simţit ajutorul Începătorului de oşti. Mâinile lui, ca şi când le-ar fi mişcat o putere nevăzută, au desenat repede chipul arhanghelului Mihail; chipul acela pe care l-a văzut pe acoperişul mănăstirii, încruntat, dar cu har dumnezeiesc.

Pe când la mănăstirea arhanghelului se întâmpla această dramă, viaţa locuitorilor din jur continua liniştită. Numai un copil de cioban, imediat ce se liniştise marea, dintr-un vârf, puţin mai încolo de ţărm, a văzut corăbii de piraţi.

S-a aruncat pe cal şi, coborând către mănăstire să-i anunţe pe călugări, pentru a se păzi cele văzute la mănăstire, a leşinat.

Când şi-a revenit a alergat şi a anunţat pe Alexi, conducătorul regiunii Stenaca, despre cele întâmplate. Acela a pornit imediat către mănăstire cu 50 de călăreţi. 
Când a intrat în biserică, a rămas înmărmurit. A văzut pe călugări măcelăriţi şi scăldaţi în sânge iar pe egumen în faţa Sfintei Mese. A strâns din dinţi şi a ieşit afară, dorind să se răzbune.

S-au aruncat toţi pe caii lor şi luând urmele piraţilor, s-au apropiat de câmp. Dintr-o dată s-au oprit. Imaginea ce le-a apărut în faţă i-a făcut să li se ridice părul pe ei. I-au văzut pe cei care vroiau să se răzbune morţi şi împrăştiaţi pe tot câmpul. O sabie, care a tăiat din frunte până la burtă, era înfiptă în trupul unuia care era despicat în două. Tăietura în fiecare trup era la fel.

Nimeni dintre călăreţi nu a întrebat cine a făcut-o. Toţi au ghicit pedeapsa. Nu au avut nici o îndoială.

- Mare este harul şi puterea ta, arhanghele! s-au bâlbâit ei şi s-au închinat. 
În acel timp, piraţii care rămăseseră la ţărm aşteptând pe prietenii lor, s-au neliniştit de întârzierea neobişnuită şi au pornit să-i întâmpine.

Când au descoperit pe câmpul acela vederea cea macabră, s-au întors repede la corăbii, unde aştepta cu înfricoşare comandantul lor, povestindu-i tragedia.
Imediat ce a auzit acela a bătut cu bastonul în masă şi a jurat răzbunare.

Anul următor a pus în aplicare planul lui pentru atacarea oraşului Stenaca. Într-o noape, piraţii au acostat fără zgomot la ţărm şi s-au pregătit să atace în zorii zilei oraşul mic, care dormea liniştit. Şi de această dată orăşelul a văzut din nou intervenţia arhanghelului.

Ştefan, fiul împăratului Alexi, care abia se culcase, a văzut în faţa lui pe arhanghel. Era uriaş, cu sabia lui de aur atârnată. Părul blond îi cădea pe umeri şi dădea aripilor complet albe reflexie aurie. În mâna dreaptă ţinea o făclie de foc, pe când cea stângă era ridicată cu degetul arătător înclinat. A zâmbit la tânăr şi cu o voce dulce i-a zis:

- Ridică-te, Ştefane! Du-te repede cu tatăl tău să pregătiţi apărarea oraşului. Iată, vin saracinii să vă omoare. Nu vă fie frică! De partea voastră voi fi eu şi apărătorul sfântului tău. O să vă apărăm şi o să vă indrumăm. Piraţii au acostat în port lângă oraşul vostru. Puţini dintre aceştia o să se caţere pe zidurile cetăţii şi o să vă atace atunci când noaptea o să se întâlnească cu ziua. Atenţie la poartă! Când piraţii au atacat, au găsit pe observatori la pandă pe metereze. La aceeaşi ora, un detaşament avându-l drept comandant pe Ştefan, care coborâse fără nici un zgomot la ţărm, a dat foc la corăbiile piraţilor. Piraţii au văzut pata de lumină şi s-au înfricoşat.

Panica care urmase era de nedescris. Pe când alergau către mare, îi împingeau călare stenachioţii şi-i luau prizonieri.

Un grup împreună cu capul bandei a reuşit să fugă, urmând drumul prin pădure. 
A fost surprins însă de detaşamentul care dăduse foc mai înainte corăbii şi s-au trezit înconjuraţi. La puţin timp aceşti piraţi, împreună cu capul bandei, fuseseră nimiciţi.

Trecuseră secole. Mnastirea s-a ruinat din cauza atacurilor agarenilor. În secolul XVIII, mica biserică veche a fost înlocuită cu o biserică ceva mai mare, icoana în relief făcătoare de minuni a arhanghelului păstrându-se până în zilele noastre, exact cum a lucrat-o cu multă dragoste călugărul Gavriil.

Păstrează încă vie culoarea primară şi rămâne nealterată de timp şi de miile de cete de închinători. Pe fruntea şi pe obrazul arhanghelului, credincioşii lipesc monezi metalice, care lasă semne pe chipul lui, dar repede se şterg. Cu atât mai mult, ochii arhanghelului lăcrimează iar creştinii şterg cu vată lacrimile lui. La fel fac şi cu sudoarea când se întâmplă ca faţa lui să transpire.

Uimitoare minuni săvârşeşte arhanghelul pentru cei care aleargă cu credinţă la el. Dar şi ridicarea unei biserici noi a început şi s-a terminat cu o minune:

Epitropia care decisese ridicarea ei vroia ca aceasta să se afle puţin mai departe de mănăstire.

Lucrătorii au început să sape la temelie iar dimineaţa găseau lucrările acoperite cu pământ când uneltele lor erau puse în biserica veche. Săpau din nou temeliile. Când se lasa seară, lăsau cu bună ştiinţă uneltele în anumite locuri pe când câţiva lucrători se ascundeau în şanţuri ca să vadă ce se întâmplă.

La miezul nopţii au văzut ceva de necrezut ochilor: o lumină puternică s-a ridicat din biserica veche şi s-a aşezat deasupra temeliilor săpate. Mai târziu a urmat drumul şi apoi s-a făcut nevăzută.

Paznicii au rămas extaziaţi, dar în acelaşi timp au simţit o mireasmă de pământ ars. S-au apropiat de temelii şi le găsesc din nou acoperite. Se duc repede la copacul în care erau atârnate uneltele de lucru însă acelea lipseau.

Au pornit către biserica veche, la mănăstirea arhanghelului. Începuse se se crape de ziuă, când s-a auzit dintr-o dată clopotul mănăstirii. S-a oprit pentru puţin şi a început din nou să bată încet şi cu tact, auzind mai târziu că nu a fost bătut de mână omenească. Au ajuns, în sfârşit, la mănăstire şi au intrat în biserică. Acolo au văzut, agăţate de perete, într-o anumită ordine, uneltele, în acelaşi loc unde se găsise şi în ziua precedentă. Au înţeles abia acum că era voia arhanghelului să se ridice noua biserică în locul celei vechi.

Construcţia a început. Toţi au ajutat la lucrări, chiar şi turcii. Îi respectau de demult şi îi ştiau de frică. Câţiva dintre aceştia au avut îndrăzneala să atace biserica lui sau să între în pronaos călare pe caii lor. Atunci l-au văzut supărat că-i urmăreşte şi că-i dă afară.

Când a sosit ceasul de a fi mutată, icoană nu a putut fi mişcată. Arhanghelul a împiedicat fiecare încercare de mutare a ei. Icoana lui vroia să rămână acolo unde a aşezat-o Gavriil, pictorul ei.
Lucrările au continuat repede şi se apropiau de final. Banii însă erau puţini. Nu ajungeau nici pentru plata lucrătorilor. Au revenit atunci membrii epitropiei pentru ridicarea bisericii în casa casierului. Au rămas până seara târziu în casa casierului, încercând să găsească vreo rezolvare, însă au plecat fără nimic.

În noaptea următoare, la miezul nopţii, casierul stătea în scaunul său plictisit şi gânditor, când dintr-o dată a deschis uşa. Un străin intrase înăuntru, a urcat scara intrând către camera lui unde se găsea cufărul cu puţinii bani ai epitropiei.

Casierul a incerct să se ridice din scaun dar nu putea. A simţit că-i sunt picioarele bătute în cuie. A auzit cufărul deschizându-se şi după puţin timp că se închide. După aceea a văzut un străin că se întoarce cu paşi rari şi grei.

Era un tânăr cu părul cârlionţat şi ochi luminoşi ca fulgerul. Purta un sacou trandafiriu şi ghete negre, care-i ajungeau până la umeri. A zâmbit la stăpânul care i-a zis:

- Banii pentru plăţi se găsesc în cufăr.

După aceea a mişcat mâna ca şi când l-ar fi salutat, a deschis uşa din exterior, pierzându-se în întuneric.

Casierul a alergat la cufăr. Era închis. L-a deschis şi, ce să vadă! Trei rânduri de galbeni şi lire. Le-a luat în palme ca să se convingă şi le-a lăsat din nou să cadă.
Monezile acestea de aur, pe care le donase însuşi arhanghelul Mihail, erau exact atât cât trebuiau să plătească pentru lucrători până la ultimul bănuţ.

ATENŢIE !!!

Cartea poate fi descărcată sub format PDF, iar cuprinsul se află la început.

Această carte o puteţi descărca şi citi gratuit accesând linkul următor:https://drive.google.com/…/0B1J2Il060sZXTEk3cTJXTl90RXc/view

olivia

---