Bonsoir à tous! Buna seara tuturor! 20 noiembrie 2017 Calvarul, Tolstoi
Am ales alte fragmente din romanul Calvarul de Tolstoi.
Am sa atasez mai jos paginile in fisier word din Calvarul...
Este interesant cum scriitorul isi gradeaza naratiunea... treptat, parca fara sa iti dai seama, situatia se inrautateste pe front si in acelasi timp cu soldatii cazuti in razboi, lumea Dasei si Katiei dispare... parca pe nebagate de seama, aproape inobservabil...
Nikolai Ivanovici, avocatul avea alta credinta : el si alti barbati din clasa lui sociala puneau la cale sa isi puna oamenii, fruntasii vietii publice, civile, dupa razboi, in conducerea tarii...
Dar nu a fost asa...
El reprezenta lumea buna, insa acum, la acest moment in roman, lumea veche...
Oamenii vorbeau despre Rasputin, care nu este numit in carte, dar e considerat autorul tuturor relelor, se pare ca acest om avea ceva cu adevarat satanic in el si o putere malefica despre care vorbeau oamenii...
El a fost asasinat de un print, si pe scurt, imprejurarea cand cadavrul lui, mai tarziu, este aruncat in apa, in Neva, este povestita in carte...
Pentru moment insa, in fragmentele pe care le-am ales, actiunea romanului nu a ajuns pana acolo.
La sfarsitul paginilor in care am notat fragmentele din roman este descrisa imprejurarea bolii Katiei.
Ea se imbolnaveste grav de pneumonie si se lupta cu moartea trei zile, de-a lungul carora are o experienta a mortii care aproape o smulsese din lumea aceasta.
Opusa mortii si suflului ei rece si greu, apasator, de care Katia nu putea scapa - lupta cu moartea - este Dasa cu vointa ei inflexibila.
Dasa nu o lasa singura pe sora ei si ii da putere si viata.
Este un lucru adevarat.
Multi oameni cred ca un om bolnav, indiferent cum bolnav, in vreo criza, un AVC, o pneumonie, - in acele clipe e singur cu boala lui, cu suferinta lui, pentru ca nu mai este constient....
Asa a fost si parerea cand tatal meu in mai 2017 zacea asteptand sa fie dus la spital.
Dar tata era constient.
De asemenea exista parerea ca cel bolnav, trebuie lasat singur, ca nu ai cum sa il ajuti, ca degeaba stai langa el - parerea aceasta o avea fratele meu ! si el ! - pentru ca bolnavul tot nu mai se gandeste la cine se afla langa el, nu mai stie.
Dar nu este asa !
Tocmai cand omul se lupta cu moartea, trebuie sa aiba langa el alt om, in primul rand, ideal, familia, sau daca nu prieteni, sau si prieteni, cunoscuti, colegi, apropiati, oricum ar fi cineva trebuie sa fie cu el care sa ii dea viata si sa il impiedice sa paseasca in Lumea de Dincolo, sa il impiedice sa RENUNTE LA LUPTA CU MOARTEA, pentru ca un om bolnav, suferind, indurerat, care sufera la propriu, oboseste iar oboseala, extenuarea IL FAC SA RENUNTE, SA RENUNTE LA A MAI LUPTA PENTRU A RAMANE AICI, IN LUMEA ACEASTA.
O clipa si il pierzi pe cel care se chinuie si nu trebuie lasat deloc singur.
E cea mai mare greseala sa lasi singur un om in lupta lui cu boala !!!!
Deci in ultimele pagini cu fragmente selectate in seara aceasta, este descrisa boala Katiei si reintoarcerea ei la viata dupa TREI ZILE DE LUPTA CU MOARTEA.
Si te intrebi : cum poate un scriitor sa stie atat de bine, ce simte un om in pragul mortii ? Cum poate el descrie experiente de viata reale, care se intampla cu adevarat ?
Am sa atasez paginile in fisier word din Calvarul...
Calvarul, Volumul I, Alexei Tolstoi :
( fragmente )
“ In sufragerie, langa samovarul urias din care se inaltau aburi, doctorul Dmitri Stepanovici Bulavin, tatal Dasei, citea gazeta localã Samarski listok * [ *Foaia Samariei ]. Dupã ce-si fuma tigara pana la capat, doctorul lua alta din tabachera plina, o aprindea de la mucul celeilalte, tusea, se facea stacojiu si-si scarpina prin camasa descheiata pieptul paros.
In timp ce citea, sorbea din cand in cand cate o gura de ceai slab din farfurioara, imprastiind scrumul pe gazeta, pe camasa si pe fata de masa.
Din odaia de alaturi se auzi scartaitul patului, apoi fosnet de pasi, si Dasa intra in sufragerie intr-un halat imbracat de-a dreptul peste camasa si cu obrazul imbujorat de somn.
Dmitri Stepanovici isi privi fiica peste ochelarii cu sticla plesnitã, cu ochii lui reci si ironici ca si ai Dasei, apoi ii intinse obrazul sa-l sarute. Dupa ce-l saruta, Dasa se aseza in fata lui si-si trase spre ea painea si untul.
- Iar bate vantul,- oftã Dasa.
De doua zile batea un vant puternic si fierbinte.
Praful calcaros plutea ca un nor deasupra orasului, intunecand soarele.
Vartejuri ametitoare strabateau din cand in cand strazile, iar trecatorii rari trebuiau sa se intoarca cu spatele la ele. Praful intra prin toate crapaturile, prin ramele ferestrelor, se aseza pe pervazuri in straturi subtiri si scrasnea intre dinti.
Geamurile dardaiau si acoperisurile de tabla zanganeau.
Si totusi era cald, inabusitor de cald, iar mirosul greu al strazii patrundea pana in odai.
- Epidemie de boli de ochi. Bravo ! – facu Dmitri Stepanovici.
Dasa ofta. Cu doua saptamani in urma se despartise la debarcader de Teleghin, care o petrecuse pana la Samara.
De atunci traia fara nici o treaba aici, la tatal ei, in casa asta noua, pustie si straina, fara perdele, cu sala plina de lazi cu carti nedespachetate, in care nu gaseai nimic din cate-ti trebuiau si in care nu te puteai simti niciodata “acasa”.
Amestecand ceaiul in pahar, Dasa privea cu tristete la norii cenusii de praf de afara. I se parea ca cei doi ani, cat lipsise de-acasa, trecusera ca intr-un vis. Acum era din nou aici, si din toate nazuintele, din toate emotiile, din tot furnicarul omenesc al zgomotosului Petersburg nu ramasese decat norii acestia de praf.
- Arhiducele a fost asasinat, - zise Dmitri Stepanovici, intorcand foaia gazetei.
- Care arhiduce ?
- Cum care ? Arhiducele austriac a fost asasinat la Saraievo.
- Era tanar ?
- Nu stiu. Mai toarna-mi un pahar.
Dmitri Stepanovici lua o bucatica de zahar in gura – nu punea niciodata zaharul in pahar – si se uita ironic la Dasa.
- Fã bunatatea si spune-mi, - intrebã el ridicand farfurioara, - Ekaterina s-a despartit definitiv de barbatul ei ?
- Ti-am spus doar, tatã.
- Hm, hm...
Batranul se cufundã din nou in lectura gazetei. Dasa se apropie de fereastra. Ce plictiseala ! Isi aminti de vaporul alb si mai ales de soarele stralucitor, de cerul albastru, de fluviu, de puntea curata ; era soare, soare peste tot, era racoare si totul era proaspat... I se parea atunci ca drumul acela sclipitor, fluviul cu cotituri domoale si cu vaporul „ Feodor Dostoievski” cu tot se destramau laolalta cu ea si cu Teleghin in marea nemarginita si albastra de lumina si de bucurie – in fericire.
Atunci Dasa nu se grabea, desi intelegea tot ce simte Teleghin, iar dragostea lui n-o supara. De ce s-ar fi grabit ? Doar fiecare clipa a drumului lor era frumoasa. Si apoi, nu pluteau ei spre fericire ?...
Cu cat se apropiau de Samara, cu atat Ivan Ilici era mai tras la fata si glumea mai putin. Dasa se gandea : « Plutim spre fericire « , si-i simtea privirea atintita asupra ei. Iar Teleghin arata ca un om vesel, cu trup puternic, peste care ar fi trecut o roata. Ii era mila de el, dar ce-ar fi putut sa faca ? Nu voia sa-i ingaduie sa se apropie cat de putin de ea, pentru ca atunci ceea ce trebuia sa se intample la sfarsit s-ar fi intamplat la inceput, iar drumul spre fericire ar fi fost intrerupt la jumatate. De aceea se purtase cu Ivan Ilici prieteneste, atat, si nimic mai mult. Iar lui i se parea ca ar ofensa-o daca i-ar spune macar un cuvant despre insomniile lui din ultimele patru nopti. Se simtea traind intr-o lume ciudata, aproape fantomatica ; lucrurile si fiintele din afara lui lunecau pe langa el ca umbre invaluite intr-o ceata albastrie.
Doar ochii cenusii ai Dasei ardeau amenintator si nelinistit, doar miresmele, lumina soarelui si dorul lui nesfarsit erau aievea pe lumea asta.
La Samara, Ivan Ilici trecu pe alt vapor, luand drumul indarat. Iar marea sclipitoare catre care Dasa plutise atat de linistit disparu si se spulbera, intocmai ca norii de praf de dincolo de ferestrele zanganitoare...
- Ce mai bataie o sa le traga austriecii sarbilor astora ! – zise Dmitri Stepanovici, scotandu-si pince-nez-ul de pe nas si aruncandu-l peste gazeta. – Tu ce parere ai despre problema slavã, pisicuto ?
De langa fereastra, Dasa ridica din urmeri.
- Astazi vii la masa ? – il intreba ea cu tristete.
- In nici un caz. Am un bolnav de scarlatina la vila Postnikov.
Fara sa se grabeasca, Dmitri Stepanovici isi lua de pe masa plastronul, si-l puse, isi incheie surtucul de soie- écrue, isi cercetã buzunarele sa vada daca toate lucrurile erau la locul lor, apoi incepu sa-si descurce deasupra fruntii cu un pieptene stirb parul ondulat, incaruntit.
- Ei, cum stãm cu problema slavã ?
- Zau ca nu stiu, tata. De ce nu ma lasi in pace ?
- Eu, de bine, de rau, tot am o parere proprie, Daria Dmitrievna. – Se vedea bine ca Dmitri Stepanovici n-avea de loc chef sa se duca la vila. In general, dimineata la ceai ii placea sa discute politica. – Problema slava, auzi tu, este cheia politicii mondiale ! Multa lume o sa-si franga gatul din pricina acestei probleme. Iata de ce Balcanii, leaganul slavilor, nu sunt altceva decat apendicita Europei. De ce, ai sa ma intrebi ? Sa vedem. – Si incepu sa-si indoaie pe rand degetele lui groase : - Intai, pentru ca slavii sunt in numar de peste doua sute de milioane si se inmultesc ca iepurii de casa. Al doilea, pentru ca slavii au reusit sa creeze un stat militar atat de puternic ca imperiul rus. Al treilea, pentru ca grupele mici de slavi, cu tot procesul de asimilare, se organizeaza in unitati independente, gravitand spre asa-numita Uniune Panslava. Al patrulea, si cel mai important, pentru ca slavii sunt, din punct de vedere moral, un tip absolut nou si, dintr-un anumit punct de vedere, un tip extrem de periculos pentru civilizatia europeana : un tip de “cautatori ai lui Dumnezeu”. Si ‘cautarea lui Dumnezeu” * [ * Curent filozofic idealist, mistic, in Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, care cauta rezolvarea contradictiilor sociale cu ajutorul religiei. ] – ma auzi tu, pisicuto – inseamna negarea si ruina intregii civilizatii contemporane ! Eu il caut pe Dumnezeu, adica adevarul, in mine insumi. Pentru asta trebuie sa fiu absolut liber, sa daram principiile morale sub care zac ingropat si sa ruinez statul care ma tine inlantuit...
- Du-te la vila, tata, - zise Dasa, cu plictiseala in glas.
- Nu, aici trebuie sa cautam adevarul ! – Si Dmitri Stepanovic intinse degetul, parca ar fi aratat spre usa : sunase clopotelul de la intrare. – Du-te si deschide, Dasa.
- Nu pot, sunt dezbracata.
- Matriona, - incepu sa strige Dmitri Stepanovici, - muiere afurisita ! – Si se duse singur sa deschida usa din fata. Se intoarse curand cu o scrisoare in mana. – De la Katiusa, - zise el. – Asteapta, nu mi-o smulge din mana, stai intai sa termin ce am de spus... Asadar, “cautarea lui Dumnezeu” incepe mai inainte de toate cu ruina, si aceasta perioada e foarte primejdioasa si molipsitoare. Rusia trece acum tocmai prin aceasta faza a bolii... Incearca sa iesi seara pe strada principala, ca imediat ai sa auzi strigand : “ Ajutor !” Oameni fara capatai colinda strazile tinandu-se numai de pozne, si Politia nu mai poate sa faca fata. Acesti baieti fara pic de simt moral sunt “cautatorii lui Dumnezeu”. Ai inteles, pisicuto ? Azi se tin de pozne pe strada principala, iar maine or sa-si faca de cap in toata tara ! Intr-un cuvant, poporul se afla in prima faza a “ cautarii lui Dumnezeu”, faza cand darama temeliile...”
[...]
In starea aceea de apasare, intr-una din noptile negre si inabusitoare, cand parca stai intr-un cuptor, Dasa avu un vis- acelasi ca si la Petersburg. Si atunci se trezise in lacrimi. Ca si atunci, visul ii disparu din minte, cum dispare aburul de pe un geam umed. I se paru insa ca acest vis chinuitor si groaznic ii prevestea o mare nenorocire. Dmitri Stepanovici o sfatui sa-si faca injectii cu arsenic.
Curand sosi inca o scrisoare de la Katia. Ii scria :
“Draga mea Daniusa, mi-e tare dor de tine, de-ai mei si de Rusia. Incep sa cred din ce in ce mai mult ca eu sunt vinovata de despartirea mea de Nikolai. De dimineata, de cand ma trezesc, si pana seara, ma urmaresc un sentiment de vinovatie si o senzatie de mucegai sufletesc. Si, nu tin minte daca ti-am mai scris, ma urmareste de catva timp un barbat. De cate ori ies din casa, il gasesc in calea mea. Cand ma urc in ascensorul vreunui mare magazin, apare si el de undeva in cabina. Ieri, la Luvru, la muzeu, eram obosita si ma asezasem pe o canapea. Deodata am avut senzatia ca ma atinge cineva cu mana pe spate. Ma intorc si-l vad, nu departe de mine. E slab, negricios, foarte incaruntit si cu o barba care parca-i lipita de obraz. Isi sprijina mainile pe manerul bastonului si ma priveste grav, cu ochii dusi in fundul capului. Am impresia ca se invarte in cerc in jurul meu...”
Dasa ii arata tatalui ei scrisoarea. A doua zi, Dmitri Stepanovici ii spuse din dosul gazetei, ca din treacat :
- Du-te in Crimeea, pisicuto.
- De ce sa ma duc ?
- Cauta-l pe Nikolai Ivanovici si spune-i ca-i un gura-casca. Sa plece cat mai repede la Paris, la nevasta-sa. La urma urmei, cum or vrea... Treaba lor...
Dmitri Stepanovici se infurie si se tulbura, desi nu-i placea sa-si dea pe fata sentimentele. Dasei ii parea bine. Isi inchipuia Crimeea ca pe o intindere albastra, neasemuita, cantand leganata de valuri. Umbra lunga a unui plop urias, o banca de piatra, o esarfa fluturand si doi ochi nelinistiti, care o urmaresc...
Isi termina in graba pregatirile si pleca la Eupatoria, unde isi facea cura Nikolai Ivanovici.
XII
In vara aceea, in Crimeea era mare afluenta de vizitatori veniti din nord.
Pe toata intinderea tarmului hoinareau, infipti, cetateni din Petersburg cu nasurile jupuite, bolnavi de ulcer si de bronsita, moscoviti zgomotosi, cu parul valvoi, cu vorba domoala si melodioasa, vilegiaturisti din Kiev, cu ochi negri, pronuntand “o” in loc de ‘a” si siberieni bogati, care dispretuiau acest du-te-vino rusesc.
Tinere si tineri cu picioare lungi, preoti si functionari, oameni respectabili cu familiile lor se prajeau la soare si se faceau tuciurii, traind dezordonat, asa cum traia pe-atunci toata lumea aceasta in Rusia, de parca aveau sira spinarii franta.
Spre mijlocul verii, din cauza apei sarate, a caldurii si a soarelui care le ardea trupul, toti acesti oameni pierdusera orice rusine ; rochiile de oras ajunsesera sa para indecente, femeile ieseau pe plaja abia acoperite cu prosoape tatarasti, in timp ce barbatii aminteau siluetele de pe vazele etrusce.
In aceasta atmosfera ciudata de valuri albastre, de nisip fierbinte si de trupuri goale care se iveau din toate partile, temeliile familiei incepura sa se clatine.
Totul parea usor, nimic nu parea imposibil.
Dar care le va fi rasplata mai tarziu, in casele plicticoase din nord, cand afara va ploua, cand va zbarnai telefonul in sala si fiecare va trebui sa faca ceva pentru cineva – la asta nici nu face sa te gandesti !
Apa marii se apropia de tarm susurand bland si atingand usor, fierbinte si dulce picioarele, trupul intins pe nisip, bratele desfacute in cruce si pleoapele inchise.
Totul, pana si nebuniile cele mai primejdioase pareau firesti si imbietoare.
In vara aceea, frivolitatea si lipsa de seriozitate a vilegiaturistilor intrecusera orice masura, ca si cum acele sute de mii de oraseni ar fi uitat de toate, innebuniti din pricina vreunei fantastice protuberante care ar fi izbucnit, intr-o dimineata de iunie, din soarele incins.
Ai fi zis ca in tot tinutul nu ramasese nici o singura vila in care toate sa se petreaca asa cum s-ar fi cuvenit. Legaturile cele mai trainice se desfaceau pe neasteptate.
Pana si aerul parea ca vibreaza de soapte de dragoste, de rasete discrete si de vorbe usoare, care pluteau deasupra pamantului dogorat, presarat cu vestigiile vechilor orase si cu cenusa noroadelor disparute.
Ai fi zis ca, odata cu ploile de toamna, trebuiau sa vina si rasplata, si lacrimile amare...
Trecuse de amiaza. Automobilul cu care calatorea Dasa se apropia de Eupatoria. [...] Un armean care sedea alaturi de ea ii spuse razand :
“Indata o sa vedeti si marea.”
[...]
In timpul acesta, intr-un pavilion cladit pe stalpi deasupra marii, Nikolai Ivanovici Smokovnikov isi bea cafeaua impreuna cu primul-amorez.
Locatarii vremelnici ai vilelor se adunau acolo dupa odihna de dupa-amiaza, se asezau la masute, se strigau unii pe altii si discutau despre binefacerile tratamentului cu iod, despre baile de mare si despre femei.
IN pavilion era racoare.
Vantul flutura poalele fetelor de masa si esarfele de la gatul femeilor.
Nu departe, trecut un yacht cu o singura panza, de unde veneau chiote de veselie.
Cativa moscoviti – oameni cu renume mondial – aparura in grup si ocupara o masa mai mare. Cand ii vazu, primul-amorez stramba din nas si continua sa povesteasca subiectul dramei pe care se gandea s-o scrie.
[...]
- Vrei sa stii parerea mea ? – intreba Nikolai Ivanovici.
- Da. Spune-mi doar atat : “ Misa, da-o dracului de piesa”, si ma las de meserie !
- Piesa ta e remarcabila. E rupta din viata.
Nikolai Ivanovici inchise ochii, clatinand din cap.
- Da, Misa. N-am stiut sa pretuim fericirea, si fericirea s-a dus. Si acum stam si bem, fara vointa, fara nadejde. Vantul urla deasupra cimitirului nostru. Piesa ta ma tulbura nespus de mult...
[...]
- Kolea, - zise primul-amorez, privindu-l cu o cautatura grea. – Stii tu oare ca am iubit-o pe nevasta-ta ca pe Dumnezeu ?
- Da, am avut impresia asta.
- M-am chinuit, Kolea, dar mi-erai prieten... De cate ori n-am fugit din casa ta jurand sa nu-ti mai calc pragul !... Dar veneam din nou si faceam pe bufonul. Sa nu indraznesti, Nikolai, sa arunci vina asupra ei ! – se incrunta el strangandu-si buzele fioros.
- S-a purtat crud cu mine, Misa.
- Poate... Dar suntem cu totii vinovati fata de ea... Vezi, Kolea, un lucru nu pot sa inteleg la tine. Cum de-ai putut, cand aveai asemenea nevasta, sa te incurci cu nu stiu ce vaduva Sofia Ivanovna ? De ce-ai facut asta ?
- Complicata chestie...
- Da de unde ! Am vazut-o. O gasculita ca oricare alta.
- Uite ce e, Misa, toate astea au trecut acum... Sofia Ivanovna era o fiinta plina de bunatate. Mi-a dat clipe de fericire si nu mi-a cerut niciodata nimic. Acasa prea erau toate complicate, dificile, adanci. Eu n-aveam destula putere sufleteasca pentru Ekaterina Dmitrievna...
- [...] Unde-i nevasta-ta acum ?
- La Paris.
- Va scrieti ?
- Nu.
- Pleaca la Paris. Sa plecam impreuna.
- E in zadar.
- Sa bem in cinstea ei, Kolea.
- Sa bem...
Trecand printre masute, in pavilion aparu actrita Cearodeeva, imbracata intr-o rochie verde, stravezie. Purta o palarie uriasa, era mladioasa ca un sarpe si avea umbre albastrii pe sub ochi. Pesemne ca n-o tinea bine spinarea de-si unduia asa trupul in mers, aplecandu-se usor inainte. [...]
Cearodeeva ii puse degetul cel mic pe buze, razand :
- Stii doar ca nu pot fi suparata pe tine multa vreme. – Apoi cu alt ton, ca intr-o piesa mondena, i se adresa lui Nikolai Ivanovici : - Am trecut chiar acum pe langa camera dumitale. A sosit la dumneata o ruda, mi se pare. O fata fermecatoare.
[...]
- Nu ma asteptam, - mormai el ( * Nikolai Ivanovici ). – Ce-o fi insemnand asta ? ... Ma duc pana acasa.
Arunca tigara in mare si, cu palaria pe ceafa, cobori scara spre mal, invartind in mana bastonul cu maciulie de argint. Intra in hotel gafaind.
- De ce-ai venit, Dasa ? Ce s-a intamplat ? – intreba el, inchizand usa.
Jos, pe covor, in fata geamantanului deschis, Dasa isi carpea un ciorap. La intrarea cumnatului ei, se ridica fara graba, ii intinse obrazul s-o sarute si-i spuse, distrata :
- Imi pare foarte bine ca te vad. Tata si cu mine suntem de parere ca ar trebui sa pleci la Paris. Ti-am adus doua scrisori de-ale Katiei. Uite. Citeste-le, te rog !
Nikolai Ivanovici ii smulse scrisorile si se aseza imediat langa fereastra.
Dasa trecu in odaia de toaleta sa se imbrace. Auzea foile fosnind si pe Nikolai Ivanovici oftand.
Apoi nu mai auzi nimic. Asculta, atenta.
- Ai mancat ceva ? – o intreba el deodata. – Sa mergem la pavilion, poate ti-e foame.
Dasa se gandi : “ N-o mai iubeste de loc”. Isi indesã cu amandoua mainile palariuta pe cap, hotarandu-se sa amane pe a doua zi discutia asupra plecarii la Paris.
In drum spre pavilion, Nikolai Ivanovici tacea privindu-si tot timpul picioarele. Dar cand Dasa il intreba : “ Faci bai de mare ? “ el ridica vioi capul si incepu sa-i spuna cum se infiintase o societate pentru combaterea costumelor de baie, mai ales din motive higienice.
- Inchipuieste-ti ca, facand plaja timp de o luna, introduci in organism mai mult iod decat ai introduce in acelasi timp pe cale artificiala ! Afara de asta, absorbi si raze ultraviolete, si caldura de la nisipul infierbantat. Pentru barbati, mai merge, ei nu poarta decat o fasie ingusta, dar femeile isi acopera doua treimi din suprafata trupului ! Am inceput sa ducem o lupta hotarata impotriva acestui lucru... Duminica tin o conferinta cu subiectul asta.
Mergeau de-a lungul marii, pe nisipul galben-deschis, moale ca de catifea, facut din scoici mici si netede, roase de bataia valurilor.
Langa tarm, acolo unde valuri marunte se fugareau si se sfaramau unul dupa altul imprastiindu-se in spuma clocotitoate, se leganau ca doua plute doua fete tinere, care n-aveau alta imbracaminte decat bonetele rosii de pe cap.
- Adeptele noastre, - explica Nikolai Ivanovici cu un aer preocupat.
Un sentiment de neliniste incoltea, crescand tot mai mult, in sufletl Dasei.
[...]
Comandarã pentru Dasa cebureki * [ * pateuri cu carne de berbec ] si lapte batut, apoi sampanie.Primul-amorez era agitat, ramanea din cand in cand ca incremenit, soptind ca pentru el insusi : « Doamne, doamne, cat e de frumoasa ! » Apoi o prezentã unor tineri, elevi ai unui studio dramatic, care vorbeau cu glasuri invaluite, ca la spovedanie. Nikolai Ivanovici era magulit de succesul pe care-l avea “ Dasurka lui”.
Dasa bea vin, radea, intindea mana sa i-o sarute si nu-si lua ochii de la lumina albastra si stralucitoare a marii zbuciumate. “ Asta-i fericirea”, isi zicea ea.
Dupa ce facura baie si se plimbara, se intoarsera la hotel pentru masa de seara.
[...]
Dindãrãtul unei movile de nisip, o umbrã cenusie, culcatã cu fata in sus, incepu sa se agite, se ridicã intr-un cot si, cu capul in piept, se uitã lung la cararea jucausa a lunii, care parea facuta anume pentru bucuria celor mici. Omul sari apoi in picioare si trecu pe langa Dasa, posomorat, mort parca.
Dasa il recunoscu pe Bessonov si inima incepu sa-i bata cu deznadejde.
In felul acesta incepura pentru Dasa cele din urma zile ale lumii vechi.
N-aveau sa mai dureze mult aceste zile saturate de arsita sfarsitului de varã, de placeri si de nepasare. Dar fiecare se deprinsese sa creada ca ziua de maine va fi tot atat de limpede ca si linia indepartata si albastra a muntilor, si chiar oamenii inteligenti, cu mintea patrunzatoare, nu puteau nici sa prevada, nici sa stie nimic din ceea ce era dincolo de clipa de fata.
Dincolo de clipa vie, incarcata cu miresme si plina de pulsatia sevei, era intuneric de nepatruns... Privirea omeneasca, simtirea si gandul nu puteau sa ajunga pana acolo. Doar unii, putini, aveau o presimtire nelamurita a ceea ce trebuia sa se intample, ca animalele inainte de furtuna. Aceasta presimtire se pierdea intr-o neliniste inexplicabila.
Iar in vremea asta, asupra pamantului se lasa parca un nor invizibil, aducand in vartejul lui ametitor, o data cu mania deslantuita, si biruinta si prabusirea.
Si parca o dara de umbra taia aceasta lume veche, vesela, si pacatoasa, de la sud-est la nord-est. “
[ ...]
Hotarara sa plece amandoi la Paris imediat ce vor capata pasapoartele pentru strainatate.
XVII
Imaginea pe care si-o facusera unii despre razboi ca despre o sarjã indrazneata de cavalerie, ca despre o serie de marsuri si de fapte eroice ale soldatilor si ofiterilor se dovedi invechita.
Faimosul atac al cavaleriei de garda, cand trei escadroane descalecate strabatusera fara sa traga un singur foc, prin barajul de sarma ghimpata, in frunte cu comandantul regimentului, printul Dolgoruki, care pasea sub focul mitralierelor cu tigara de foi in gura, injurand ca de obicei in frantuzeste, avusese ca rezultat capturarea a doua tunuri grele si vechi, care erau pazite de o singura mitraliera.
In schimb, socotind dupa numarul mortilor si al ranitilor, regimentul pierduse jumatate din efectiv.
[...]
Nu li se mai cerea soldatilor decat sa moara cu supunere si cu incapatanare pe locurile indicate pe harta. Era nevoie de soldati care stiau sa se ascunda, sa-si sape adaposturi si sa se camufleze facandu-se una cu pamantul.
Hotararile sentimentale ale Conferintei de la Haga, care precizau felul moral si pe cel imoral de a ucide, fusesera pur si simplu calcate in picioare.
Si o data cu acest petic de hartie se risipisera si cele din urma ramasite ale legilor morale de care nimeni nu mai avea nevoie.
In felul acesta, cateva luni de razboi au pus capat muncii unui secol intreg.
Pana atunci multa lume crezuse ca viata omeneasca e calauzita de inaltele legi ale binelui, ca, pana la urma, binele va trebui sa invinga raul, iar omenirea va ajunge la perfectiune.
Din pacate, toate acestea nu erau decat ramasite ale evului mediu, care paralizau vointa si franau mersul civilizatiei.
Pana si idealistii cei mai incapatanati vedeau acum lamurit ca binele si raul nu erau decat notiuni pur filozofice si ca geniul uman era pus in slujba unui stapan rau.
Pana si copiilor mici li se spunea acum ca omorul, ruina si distrugerea popoarelor sunt fapte de vitejie, fapte sfinte.
Milioane de foi tiparite repetau zilnic acest lucru, il proclamau, il urlau.
Specialistii prevesteau in fiecare dimineata rezultatele bataliilor.
Gazetele publicau prezicerile celebrei ghicitoare, madame de Thèbes.
Tara era plina de vrajitori, de vanzatori de horoscoape si de prezicatori. Marfurile insa lipseau si preturile cresteau.
Exportul de materii prime se oprise.
Prin cele trei porturi de la nord si rasarit, singurele cai de respiratie care-i mai ramasesera Rusiei inconjurate de un zid inabusitor, de moarte, se importau numai obuze si masini de razboi. Ogoarele erau lucrate de mantuiala.
Miliarde in bani de hartie se scurgeau spre sate, dar taranii nu mai erau bucurosi sa-si vanda produsele.
La Stockholm, la un congres secret al unei loji oculte de antroposofi, fondatorul ordinului declara ca lupta cea mai crancena din inaltele sfere se stramutase acum pe pamant si ca dupa asta va veni catastrofa mondiala, iar Rusia va fi sacrificata pentru rascumpararea pacatelor obstesti.
Intr-adevar, toate rationamentele se inecau in oceanul de sange care se revãrsa de pe frontul urias de trei mii de kilometri, un adevarat brau care incingea Europa.
Nimic nu putea sa explice de ce omenirea se distrugea singurã, cu incapatanare, prin fier, prin dinamita si foame.
Focare de infectie seculara se revarsau acum peste omenire.
Mostenirea trecutului apasa greu.
Dar nici asta nu putea sa explice nimic.
Foametea pustia totul.
Pretutindeni viata se oprise in loc.
Razboiul incepea sa fie privit doar ca actul intai al tragediei.
In fata acestui spectacol, individul, care pana mai deunazi fusese socotit “ un mic univers “, o personalitate hipertrofiata, se facea tot mai mic, redus la proportiile unui neputincios fir de praf.
In locul omului, la rampa tragediei apareau masele primitive.
[...]
Si femeile asteptau cu rabdare, iar vremea trecea si anii lor numarati treceau si ei fara rost si plini de amaraciune.
Barbatii, amantii, fratii si fiii – unitati numerotate si cu totul abstracte – zaceau acum pe campii, sub movile de pamant, la margini de paduri si pe langa drumuri...
Nimic nu mai putea netezi brazdele care se inmulteau mereu pe obrajii ofiliti ai femeilor...
[...]
Dasa venise la Moscova in octombrie, cand Nikolai Ivanovici, inflacarat de sentimente patriotice, se inscrisese in sectia Uniunii oraselor*[ * Uniunea oraselor – organizatie politica a burgheziei, infiintata in Rusia in timpul primului razboi mondial ] din Moscova, care activa pentru front.
Cedase apartamentul lui din Petersburg englezilor din misiunea militara.
Acum, Nikolai Ivanoici statea la Moscova impreuna cu Dasa intr-un fel de provizorat, umbla imbracat intr-o tunica de piele de caprioara, injura pe intelectualii lipsiti de energie si pretindea cã munceste cât un cal.
Dasa invata dreptul penal, se ocupa de mica lor gospodarie si-i scria in fiecare zi lui Ivan Ilici. Era tacuta si rezervata. Trecutul ii aparea indepartat si strain.
Traia parca o viata injumatatita, plina de nelinisti, era vesnic in asteptarea stirilor si dorea sa se pastreze curata, cu strasnicie pentru Ivan Ilici. Intr-o zi de pe la inceputul lui noiembrie, cand desfãcu la cafeaua de dimineata Russkoe slovo* [ *Cuvantul rus ], descoperi pe lista celor “ disparuti pe campul de lupta “ numele lui Teleghin.
Lista era scrisa pe doua coloane, cu litere marunte : raniti, morti, disparuti... Si la sfarsit Teleghin, Ivan Ilici, sublocotenent...
Asa aflase vestea care-i intunecase toata viata : dintr-un rand de gazeta, scris cu litere marunte... [...] Simti duhoare de cadavru si auzi urlete de raniti. Apoi o cuprinsera frigurile.[...]
Nikolai Ivanovici se intoarse din oras la vremea mesei. Se aseza langa Dasa, mangaindu-i picioarele in tacere.
- Mai asteapta, asta-i principalul, mai asteapta, Daniusa, - zicea el intr-una. – A disparut, poate a cazut prizonier ... Cunosc atatea mii de cazuri ca al lui...
Noaptea, Dasa avu un vis inspaimantator : Intr-o odaie goala, ingusta, cu fereastra prinsa in panze de paianjen si plina de praf, statea pe un pat de fier un om imbracat cu o camasa soldateasca. Fata lui cenusie era schimonosita de durere. Isi scormonea cu amandoua mainile craniul plesuv, il dezghioca, asa cum ar fi cojit un ou, ii scotea continutul si-l manca, indesandu-si-l cu degetele in gura...
Dasa incepu sa tipe atat de tare, incat Nikolai Ivanovici se repezi la patul ei, cu plapuma in spate.
Multa vreme n-a fost in stare sa inteleaga ce se intamplase.
A picurat apoi intr-un paharut cateva picaturi de valeriana, i le-a dat Dasei sa le bea, apoi si-a turnat si lui.
IN pat, Dasa se batea cu pumnul peste piept, suspinand incet, cu glas deznadajduit :
- Nu mai pot sa traiesc, intelegi ? Intelegi, Nikolai ? Nu mai pot si nu mai vreau !
[...]
Cand se intoarse in camera de garda, Dasa se lasa in fotoliu, intorcandu-si fata spre speteaza. Avea impresia ca, desi straina pentru oamenii aceia, ei o primisera cu dragoste. O cuprinse mila pentru toti ranitii, pentru toti cei care dormeau in sala de alaturi. Si , furata de ganduri, isi inchipui deodata cu o limpezime zguduitoare ca Ivan Ilici zace si el pe undeva, pe un pat ingust, ca si cei de dincolo, ca doarme si ca respira...
Incepu sa se plimbe prin odaie. Deodata se auzi telefonul. Tresari. Zbârnâitul aparatului parea taios si aspru in linistea somnoroasa a odaii. Pesemne ca iar veneau raniti cu trenul de noapte...
- Alo ! – striga ea.
O voce de femeie, dulce si emotionata, zise grabita la celalalt capat al firului :
- Alo ! Va rog, daca se poate, s-o chemati la telefon pe Daria Dmitrievna Bulavina.
- Eu sunt, - raspunse Dasa, si inima incepu sa-i bata. – Cine-i ? ... Katia ? Katiusa ?... Tu esti ?... Draga mea ! ...
XIX
- Asa, fetitelor, iata ca suntem din nou impreuna ! – zise Nikolai Ivanovici, tragandu-si peste pantece tunica din piele de caprioara. Apoi o apuca pe Ekaterina Dmitrievna de barbie si o saruta cu sete pe obraz. – Buna dimineata, draguta, cum ai dormit ? – Trecand apoi la spatele scaunului, o saruta si pe Dasa in crestet. – Stii, Katiusa, nimic nu ne mai poate desparti acum pe Dasa si pe mine. E o fata buna si muncitoare.
Asezandu-se in fata mesei curate, isi lua un paharut de portelan cu picior si un ou, retezand varful oului cu cutitul.
- Inchipuie-ti, Katiusa, au inceput sa-mi placa ouale à l’anglaise, cu mustar si untdelemn ! Sunt foarte gustoase, te sfatuiesc sa incerci si tu... Stii ca nemtilor nu li se mai dau decat doua oua de cap pe luna ? Cum iti place asta ? – Rase, cu gura cascata. – Lasa, ca-i saturam noi de oua ! Se zice ca pruncii lor se nasc acum fara piele... Le-a spus doar Bismark, idiotilor, sa traiasca in pace cu Rusia ! Nu l-au ascultat si n-au tinut seama de puterea noastra. Ei bine, acum sa se multumeasca cu cate doua oua pe luna...
- E ingrozitor, - oftã Ekaterina Dmitrievna, cu ochii in jos. – Copii care se nasc fara piele... Orice-ai spune, e ingrozitor pentru parintii acestor copii, fie ca-s rusi, fie ca-s nemti !
- Iarta-ma., Katiusa, dar spui prostii.
- Atata stiu, ca oamenii se ucid si se ucid mereu in fiecare zi. E atat de ingrozitor, incat iti piere orice chef de viata !
[...]
- O, eu sunt foarte optimist... – Nikolai Ivanovici se ridica de la masa, lua chibriturile de pe camin si isi aprinse o tigara, aruncand batul stins in coaja de ou. – Nu, sangele n-o sa fie varsat in zadar ! Dupa razboi, la carma statului or sa vina oameni de-ai nostri, fruntasi ai vietii publice. Ceea ce n-a putut face Zemlia i volia* [ * Pamant si libertate – organizatia narodnicilor revolutionari din deceniul al VIII-lea al veacului trecut ], ceea ce n-au putut face revolutionarii, marxistii, o sa faca razboiul ! La revedere, fetitelor ! – Si, indreptandu-si tunica, iesi. Pe la spate arãta ca o femeie grasa travestita in barbat.
[...]
Langa peretele de lut al unei suri cu acoperisul de paie inalt cat un stog, trei soldati sedeau in jurul unui foc mocnit.
Ostasul care cosea incuviinta cu capul :
- Asa-i ...
- Am vazut campia de langa Varsovia, - urmã negriciosul. – Zac acolo vreo cinci sau sase mii de puscasi siberieni. I-a cosit pe toti, ca pe niste snopti. De ce si pentru ce ? Apoi sa va spun eu... Cica se hotarase la sfatul de razboi sa se faca asa si pe dincolo. Si un gheneral de-al nostru a si dat o telegrama, pe-ascuns, la Berlin ! Intelesu-m-ati ? Doua corpuri siberiene au pornit in mars de la gara de-a dreptul in campia aceea. Si au nimerit numai bine sub focul mitralierelor austriece... [...] Apoi sa va spun eu, oameni buni. S-a dus dracului Rusia, am fost vanduti. Ne-a vandut un mujic ca si noi, unul de la mine din sat, de la Pokrovski, un vantura-tara. Nici nu vreau sa-i pomenesc numele... Carte nu stie, se tine de nazbatii, la mutra-i smerit. N-a stiut niciodata ce-i munca. A inceput sa fure cai, sa prade schiturile, s-a dat la femei si la rachiu bun. Acum sade ca un imparat la Petersburg si se invart in jurul lui ministri si ghenerali. Noi mancam bataie, intram cu miile in pamantul ud, iar la ei, la Petersburg, orasul arde in lumini. Beau, mananca si crapa de grasi ce-s !
Soldatul isi intrerupse vorba pe neasteptate. Se facu liniste ; vazduhul era umed, in sura se auzeau caii rontaind. O lovitura de copita rasuna in perete, inabusit. O pasare de noapte se desprinse de pe acoperis, trecu in zbor deasupra focului si disparu cu un tipat jalnic. In aceeasi clipa, de undeva de departe, din cer parca, se porni un urlet sfasietor, care se tot apropia. Ai fi zis ca alerga o fiara, cu o viteza nemaipomenita, despicand intunericul cu ratul si cazand mereu in bot.
Departe, dincolo de sura, izbucni o explozie. Pamantul se cutremura. Caii se ingramadira unul intr-altul, zanganind din capestre. Soldatul care-si cosea pantalonii zise, speriat :
- Da departe mai bate !
- Al dracului tun !
- Taceti !
Toti trei ridicara capul. Un alt urlet, care tinu cam doua minute, sfasie iarasi cerul fara stele.
A doua explozie bubui aproape de tot, de cealalta parte a surii.
In lumina se vazura cucuruzi de brad zburand in toate partile si pamantul se cutremurã din nou.
Si-n acelasi timp incepu sa se audã zborul celui de-al treilea obuz.
Urla intretaiat si soldatilor li se paru ca vine de-a dreptul spre ei. Era infiorator. Li se oprise inima in loc.
Cel negricios se ridicã de la pamant si incepu sa se traga de-a-ndaratelea.
De sus veni un val de vant, ca si cum ar fi trecut un fulger intunecat.
Si un stalp negru de fum si de foc se infipse in pamant, rabufnind adanc.
Cand stalpul se risipi, pe locul unde fuseserã focul si oamenii nu mai ramasese decat o palnie mare.
Deasupra peretelui naruit al surii, din acoperisul de paie aprins, se ridicau valuri de fum galben.
Un cal cu coama zburlita se repezi nechezand prin flacari, ferindu-se de brazii care-i ieseau in cale din intuneric.
Dincolo de marginea zimtuita a vaii tunurile fulgerau si mugeau.
Rachete lungi se inaltau ca niste viermi, iar focul lor, cazand incet, lumina pamantul umed si intunecat. Cerul era sfredelit de obuze care suierau si urlau.
[...]
XXIII
Dasa intra in sufragerie. Nikolai Ivanovici si Dmitri Stepanovici, care sosise de doua zile de la Samara chemat cu o telegrama urgenta, isi intrerupsera vorba.
Tinandu-si cu mainile salutul alb sub barbie, Dasa se uitã la obrazul rosu si la parul valvoi al tatalui ei, care sedea cu picioarele stranse sub scaun, apoi la fata crispata, cu pleoapele umflate, a lui Nikolai Ivanovici. Se aseza si ea la masa.
Afara, secera subtire a lunii plutea, luminoasa, peste amurgul albastrui.
Dmitri Stepanovici fuma, lasand sa-i cada scrumul pe vesta paroasa. Nikolai Ivanovici aduna gramada, sarguitor, faramiturile de paine de pe fata de masa.
Taceau cu totii.
La un moment dat, Nikolai Ivanovici zise cu glas inãbusit :
- Cum de-am plecat cu totii de langa ea ? Nu se poate asa...
- Stati ca ma duc eu, - ii raspunse Dasa, ridicandu-se. Nu mai simtea nici durerile care-i injunghiau trupul, nici oboseala. – Tata, haide, mai fa-i o injectie ! – se ruga ea, acoperindu-si gura cu salul.
Dmitri Stepanovici trase cu putere aerul pe nas, apoi arunca peste umar tigara arsa pana la capat.
In jurul lui, toata podeaua era plina de mucuri de tigari.
- Tata, mai fa-i o injectie. Te rog, tata !
Nikolai Ivanovici striga atunci enervat, dar in acelasi timp teatral :
- Nu poate sa traiasca numai cu ulei camforat. Moare, Dasa !...
Dasa se intoarse repede spre el :
- Nu vorbi asa ! Nu vorbi ! Nu moare !
Fata galbena a lui Nikolai Ivanovici se stranse ca intr-un spasm. Isi intoarse privirea spre fereastra si vazu si el secera subtire si ascutita a lunii in pustiul albastrui.
- Ce tristete... – sopti el. – Daca se prapadeste, nici eu nu mai pot...
Dasa traversa salonul in varful picioarelor, privind inca o data pe fereastra : dincolo era frigul vesnic, frigul de gheata... Apoi se strecurã ca o umbra in dormitorul Katiei, usor luminat de o candela.
In fundul odaii, pe un pat larg si scund, zacea nemiscata pe perne o fata mica, cu parul uscat si inchis la culoare, pieptanat in sus, iar pe plapuma se odihnea o mana, o mana ingusta, ingusta... Dasa se lasa in genunchi langa pat. Katia respira atat de usor, incat abia se auzea. Dupa mult timp, bolnava intreba cu voce inceata si plangatoare :
- Cat e ceasul ?
- Opt, Katiusa...
Dupa ce trase aer in piept, Katia intreba din nou, de parca s-ar fi jeluit :
- Cat e ceasul ?
Toata ziua repetase aceeasi intrebare.
Fata ei aproape stravezie, cu ochii inchisi, parea linistita.
De nu mai stie cata vreme paseste pe un covor moale, de-a lungul unui coridor galben si lung.
Tot coridorul e galben : si peretii, si tavanul.
De sus, prin ferestrele prafuite din dreapta, patrunde o lumina galbuie, chinuitoare.
La stanga sunt o sumedenie de usi joase.
Dincolo de ele, daca le deschizi, e capatul pamantului – prapastia.
Katia merge incet, incet, ca in vis, de-a lungul acestor usi si ferestre prafuite.
In fata ei se intinde coridorul lung si drept, plin de lumini galbui.
E inabusitor, o tristete de moarte rabufneste prin fiecare usa.
Doamne, oare cand o sa ajunga la capat ?
Ar putea sa se opreasca si sa asculte... Nu, nu se aude nimic... Doar de dincolo de usi, din intuneric, incepe sa se desluseasca un zgomot ca cel pe care-l fac resorturile ceasurilor de perete, un zgomot incetinit si adanc... O, ce chinuitor ! ... De s-ar trezi odata, sa spuna ceva simplu, omenesc...
Si, facand o noua sfortare, Katia repeta cu acelasi glas jalnic :
- Cat e ceasul ?...
- De ce tot intrebi asta, Katiusa ?
« Bine. Dasa e aici... » Si iarasi i se asterne sub picioare covorul nesuferit din coridor, iarasi se revarsa lumina inabusitoare si aspra a ferestrelor prafuite, si iarasi incep a suna in departare resorturile ceasului...
“ De n-as mai auzi... de n-as mai vedea, de n-as mai simti !...M-as culca, m-as ghemui cu fata in jos...De-ar veni mai repede sfarsitul ! Dasa ma tine, ea nu ma lasa sa ma cufund in uitare... Ma tine de mana, mi-o saruta si-mi vorbeste in soapta... Si parca din ea se revarsa un fluid viu in trupul meu golit pe dinauntru... E chinuitor... Cum sa-i explic ca e usor sa mori, mult mai usor decat sa simti inauntrul tau fluidul acesta viu ? ... De m-ar lasa... “
- Te iubesc, Katiusa, te iubesc, m-auzi ?
“Nu ma lasa, ii pare rau... nu se poate... Fetita ramane singura, orfana...”
- Dasa !
- Da ?
- N-o sa mor !...
“Se vede ca s-a apropiat tata, miroase a tutun. Se apleaca si ridica plapuma. Acul imi patrunde in piept cu o durere ascutita si dulce. Prin sange mi se revarsã ceva cald, linistitor. Peretii coridorului galben se clatina, se departeaza. Ma cuprinde o adiere racoroasa. Dasa imi mangaie mana care zace peste plapuma, isi lipeste buzele de ea. Ma incalzeste. Inca o clipa, si trupul mi se topeste in bezna dulce a somnului... Dar liniutele galbene si dure revin iarasi la marginea vederii mele. Incantate ca exista, ca traiesc prin ele insele, se inmultesc si zidesc din nou coridorul acela, inabusitor, chinuitor...”
- Dasa, Dasa, nu vreau sa ma duc acolo !
Dasa ii cuprinde capul, se culcã alãturi de ea pe perna si se lipeste de ea, vie si puternica. O putere salbatica si fierbinte se revarsa parca din faptura ei : traieste, traieste !
Dar iarasi se intinde coridorul, iarasi trebuie sa se ridice si sa plece, cu greutati de cate-o suta de puduri la fiecare picior... Nu, nu poate sa se culce. Dasa o prinde si o ridica : haide, haide...
Trei zile s-a luptat asa cu moartea.
Simtea in ea, clipa cu clipa, vointa neinduplecata a Dasei.
Daca n-ar fi fost Dasa, puterile ar fi parasit-o de mult si s-ar fi linistit...
In cea de a treia zi, Dasa nu se departase de langa patul Katiei nici seara, nici noaptea.
Surorile se contopisera parca intr-o singura fiinta, intr-o singura durere, intr-o singura vointa.
Spre ziua, trupul bolnavei era scaldat in sudoare.
Se intoarse pe o parte.
Respiratia aproape nu i se mai auzea.
Speriata, Dasa il chema pe doctorul Bulavin. Hotarara amandoi sa mai astepte.
Dupa ora sase dimineata, Katia ofta si se intoarse pe cealalta parte.
Criza trecuse. Incepea reintoarcerea la viata.
Pentru intaia oara dupa trei zile, Dasa adormi in odaia bolnavei, intr-un fotoliu larg. Cand i se spuse ca primejdia a trecut, Nikolai Ivanovici imbratisa vesta paroasa a lui Dmitri Stepanovici si incepu sa planga in hohote.
Ziua cea noua se ivi plina de bucurie, calda si insorita : fiecare parea bun in ochii celorlalti. De la florarie sosi un copacel de liliac alb, pe care-l asezara in salon. Dasei i se parea ca ea, cu mainile ei, o scosese pe Katia din haosul inghetat si negru.
Nu, nu exista pe pamant nimic mai de pret decat viata – o simtea acum cu toata fiinta ei.
La sfarsitul lunii mai, Nikolai Ivanovici o instala pe Ekaterina Dmitrievna intr-o vila de langa Moscova.
Era o casuta de barne cu doua terase : una dadea spre o padurice de mesteceni, cu umbre verzi in vesnica miscare, unde pasteau vitei baltati, iar cealalta spre campia in panta, care unduia lin.
In fiecare seara, Dasa si Nikolai Ivanovici coborau din trenul local la halta din apropiere si traversau o pasune mocirloasa.
Deasupra lor zburau nourasi de tantari. Apoi urcau dealul. [...]
Luand-o prin marginea padurii, Dasa si Nikolai Ivanovici se apropiau de vila. Prin geamurile terasei se vedea masa pusa si lampa cu globul mat. Sarik, cainele casei, le iesea in intampinare, latrand politicos, se apropia dand din coada, apoi, prevazator, se facea nevazut prin buruieni, hamaind ca sa se dea de veste ca vin oaspeti.
Ekaterina Dmitrievna batea cu degetele in geamul terasei. Inca n-avea voie sa iasa din casa dupa ce se insera.”
( Calvarul, Vol. 1, Cartea intai “ SURORILE “, paginile ... , Alexei N. Tolstoi, Ed. Pentru Literatura Universala, Editia a VI-a, 1961 ( Moskva / Moscova 1951 ) )
olivia
Pièces jointes
- Calvarul Vol I A.N. Tolstoi fragmente 2 din 20 nov 2017.doc (96,00 Ko)
- Calvarul Vol I A.N. Tolstoi fragmente 2 din 20 nov 2017.doc (96,00 Ko)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu