Expresiile emotionale si explicarea lor. Psihologie generala

Expresiile emotionale si explicarea lor :

H. Rohracher defineste o expresie ca fiind :  - orice caracteristica exterioara a omului, dupa care tragem concluzii cu privire la caracterul sau, ori privitor la starea sa de spirit.

Starea de spirit constituie, in mod esential, o stare afectiva, deseori traducand o emotie.

El distinge cinci grupe de expresii :

( 1 ) Fizionomia : - totalitatea trasaturilor fetei, care ii dau o infatisare caracteristica ; expresia imobila a fetei.

Este si un rezultat al imprimarii atitudinilor, emotiilor traite de-a lungul anilor.

Predominarea unora, se presupune ca s-ar cristaliza intr-o expresie dominanta.

Fizionomia este modificata prin machiaj, iar in mod radical, prin operatii estetice. In acest din urma caz, persoana poate deveni de nerecunoscut, ceea ce au urmarit multi criminali de razboi nazisti, ascunsi in diferite tari din America de Sud.

In vorbirea obisnuita, termenul de ‘ fizionomie “ mai este extins si asupra mainii, care are si ea o expresivitate, dar mai ales in miscare.

( 2 ) Mimica : - constituie aspectul fetei in miscare, adica succesiunea contractiilor diversilor muschi, in raport cu emotiile traite de o persoana. Ea ne dezvaluie mult mai usor, mai clar, afectele ce il anima pe interlocutorul nostru.

Omul de pe strada amesteca adesea fizionomia, cu mimica, confundand cei doi termeni.

Cei mai expresivi sunt ochii, oscilatiile, luminozitatea lor, modificarile pupilei constituie reactii foarte fine, insotind schimbari extrem de vagi ale atitudinii cuiva.

Mimica poate fi manevrata in mod voluntar.

Actorii pot simula astfel, o gama foarte variata de stari sufletesti.

( 3 ) Postura si gesturile : - sunt si ele foart expresive. Felul cuiva de a sta pe scaun, de a merge, de a saluta, de a strange mana, de a dansa, miscarile pe care le face cand vorbeste,  toate sunt caracteristice, dupa ele putem recunoaste pe cineva, dupa cum ii putem ghici starea de spirit. Gesturile acestea marunte nu sunt supravegheate de nimeni, ele sunt mai autentice decat mimica.

Dostoievski sublinia modul in care rade cineva : exista rasul ironic, rasul umil, rasul speriat, rasul binevoitor, etc.

In limba germana, exista termenul “ Pantomimik “ , pentru posturi si gesturi.

In limba romana “ pantomimã “ se refera la spectacolul pe care il da un actor, in care nu scoate nicio vorba, si exprima totul numai prin atitudini si prin miscari.

“ Pantomimica “ nu apare in dictionarul limbii romane, dar unii au inceput sa il foloseasca in semnificatia lui germana.

( 4 ) Vocea si modul de a vorbi : - Vocea se moduleaza, in functie de emotie. Cineva speriat sau indignat, incepe sa vorbeasca pitigaiat si repezit. In momentele grave, vocea se ingroasa, si ritmul vorbirii incetineste.

( 5 ) Rezultatele comportamentului, legate de miscari complexe si expresive : - scrisul, desenul, ambele sunt in relatie cu trasaturile personalitatii, dar sufera modificari si in functie de afectele prezente, in timpul desfasurarii unor asemenea actiuni.

Studiind expresiile, psihologii profesionisti ori improvizati, cauta sa poata detecta sensul lor, in scopuri diagnostice, ceea ce este foarte dificil, deoarece orice reactie expresiva, poate insoti diverse stari afective, poate avea si multiple interpretari de ordin caracterologic.

In cadrul preocuparilor noastre, ne intereseaza cum se explica aceste modificari ale expresiei ?

Charles Darwin a studiat in mod deosebit, expresiile emotionale, scriind chiar o carte cu acest subiect “ Les expressions des émotions “.

El a subliniat caracterul universal al multora : furia, frica, tristetea – se manifesta in mod similar, nu numai la diferite rase umane, ci si la cimpanzei.

Pentru explicarea lor, el formuleaza trei principii :

( 1 ) Principiul asociatiei deprinderilor utile :

“ Miscarile utile in realizarea unei dorinte, sau in suprimarea unei senzatii posibile, sfarsesc, daca se repeta des, prin a deveni asa de obisnuite, incat ele se reproduc, ori de cate ori apar aceste dorinte, sau aceasta senzatie, chiar intr-un grad foarte slab, si chiar daca utilitatea lor devine nula, sau foarte contestabila “.

De exemplu, un caine care ataca pe un alt caine, isi incordeaza muschii, ii cresc bataile inimii, se accelereaza respiratia, i se zburleste parul, musca, ...

Acelasi caine, cand se infurie, devine amenintator, si apar aceleasi reactii : el ranjeste, dezvelindu-si coltii, isi incordeaza muschii, i se zburleste parul, adica au loc modificari care pregatesc atacul, desi el nu are loc.

Asemenea reactii sunt prezente si la om, desi acesta nu are intentia de a ataca, si nici de a musca pe cineva.

Explicatia lui Darwin este interesanta, numai ca, in mod implicit, ea presupune ereditatea unor reactii devenite obisnuite, ceea ce nu s-a putut confirma de catre biologia contemporana.

In stransa legatura cu acest principiu, W. Wundt a formulat si el o lege, numita Legea analogiei, potrivit careia,  expresiile asociate unei stari de spirit,  se asociaza si altor stari de spirit analoage.

O substanta amara ne provoaca o expresie anumita. Aceasta va aparea si intr-o situatie similara, prin provocarea unei impresii asemanatoare de deceptie, cauzata de ingratitudinea cuiva.

( 2 ) Principiul antitezei :

Anumite stari de spirit antreneaza acte specifice, care sunt utile ; apoi, cand se produce o stare de spirit exact inversa, apare tentatia puternica, si involuntara, de a avea reactii absolut opuse, oricat de inutile ar fi ele.

Exemplul dat de Darwin, este acela al cainelui care, vazandu-si de departe stapanul, reactioneaza agresiv, dar, apropiindu-se, il recunoaste si adopta o atitudine contrarie : se apleaca, se gudura destins, parul i se netezeste, coada ii atarna in jos, urechile ii sunt rasturnate pe spate ( in agresiune, urechile i se ridica ), etc.

Acest principiu poate fi discutat. Cainele din exemplul dat, trece dintr-o stare emotiva, in alta opusa.

Expresiile sunt altele, potrivit antitezei existente intre emotii.

Dar opozitia dintre emotii decurge din antiteza dintre expresii, sau invers ?

Apare necesara o teorie asupra naturii emotiilor, pe care Darwin nu a formulat-o.

( 3 )  Principiul actiunii directe a Sistemului nervos :

“ Cand sensibilitatea este puternic excitata, forta nervoasa ia nastere in exces, si ea este transmisa in anumite directii determinate, depinzand de conexiunile celulelor nervoase, si in parte, de deprinderi “.

H. Spencer, contemporan cu Ch. Darwin – de aceea  nu stim cine l-a influentat pe celalalt, in privinta acestei chestiuni -, a denumit fenomenul, caracterizandu-l si mai exact,  Legea difuziunii descarcarii nervoase : - cand se produc, descarcarile nervoase puternice, se scurg pe liniile de minima rezistenta, iradiind in tot organismul.

In felul acesta, sistemul nervos se apara impotriva unei tensiuni prea mari.

Aceasta formulare a fenomenului, ne poate face sa intelegem, de ce in emotiile-soc, unele reactii cum sunt : plansul, tremuratul, congestionarea, manifestari lipsite de utilitate in situatia respectiva, contribuie la protejarea sistemului nervos prea puternic excitat, indiferent de natura situatiei, si chiar de specificul emotiei traite.

La aceste explicatii, sa mai adaugam si observatiile lui Th. Piderit – fizionomist german din a doua jumatate a secolului trecut.

El constatase prezenta unor miscari sau tendinte, favorizand preluarea impresiilor placute, si a tendintelor de evitare, de inhibitie, in cazul impresiilor dezagreabile.

Desi, in general, agreabilul este insotit de tendinte pozitive de apropiere, si neplacerea de impulsuri negative, fenomenul nu poate explica de ce rusinea produce inrosirea, care este o reactie vasodilatatorie, pozitiva, in timp ce individul respectiv ar dori sa dispara, sa intre in pamant.

De fapt, miscarile si modificarile implicate in emotii sunt de o infinita varietate.

Cauzele si dinamica lor trebuie sa se bazeze pe o clarificare a naturii emotiilor.

Or, aceasta chestiune este departe de a fi elucidata, aflandu-ne in fata mai multor teorii.

Niciuna dintre ele nu s-a impus inca definitiv, in fata specialistilor.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Emotiile. Psihologie generala

Emotiile

Daca starile de agreabil sau dezagreabil difera putin intre ele, chiar cand sunt provocate de obiecte, sau de situatii foarte deosebite – agreabil este si un peisaj,  dar si un sirop de capsuni, - emotiile, fara a fi neaparat intense, traduc o relatie specifica, intre noi si situatie, de exemplu, peisajul care imi evoca un episod nefericit al vietii mele, ma intristeaza, sau, mancand o inghetata, pe care medicul mi-a interzis-o, se schiteaza o ingrijorare privind consecintele.

Asadar, emotiile sunt stari afective, de scurta durata, care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect, ori cu o situatie, deci ele au un caracter situational.

Emotiile pot fi declansate de o imprejurare reala, sau de una imaginata ( de exemplu, gandul ca Politia poate fi pe urmele sale, il sperie pe talharul care are banii furati in geamantan ).

Intensitatea lor este foarte variata : poate fi vaga, mijlocie, dar si foarte mare, zguduind intregul organism.

In acest ultim caz, vorbim despre emotie-soc (  careia multi psihologi ii spun “ afect “ ).

Exista patru emotii-soc, tipice : ( 1 ) frica sau teroarea, ( 2 ) furia, ( 3 ) tristetea in forma sa acuta, disperarea, si ( 4 ) bucuria exploziva.

Dar acestea pot aparea, in conditii obisnuite, cu o intensitate mijlocie : cineva se teme sa intre la dentist ; altcineva se enerveaza ca prietenul sau intarzie la intalnire ; un tanar se intristeaza, fiindca logodnica i s-a imbolnavit de gripa ; elevii se bucura, deoarece profesorul nu a putut sa vina la clasa, la ora.

Dar exista mult mai multe emotii decat acestea, precum : dezgustul, rusinea, nemultumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speranta, mila, satisfactia, nehotararea, sfidarea, etc.

Exista si emotii in relatie cu munca intelectuala, precum : mirarea, nesiguranta, certitudinea, indoiala, ...

Atat in vorbirea curenta, cat si in lucrari de specialitate psihologica, emotiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi iubirea si ura – dar exista multe feluri de iubire : iubirea de tata, de sotie, de prieten, dragostea de munca, dragostea de patrie, etc. , dupa cum exista si variate obiecte ale urii :  ura fata de un rival, un dusman, un hot, o secta, o ideologie, si altele ....

Intr-adevar, intorcandu-ne la marii filosofi care au analizat afectivitatea, constatam o asemenea lipsa de diferentiere.

Astfel, René Descartes, in lucrarea sa “ Les passions de l’ âme “, “ Pasiunile sufletului “, descrie 40 de “ pasiuni “, printre care figureaza, pe langa emotii, sentimente, dorinte, si chiar trasaturi de caracter.

Dar, marele filosof francez considera ca, toate isi au originea in numai 6 pasiuni primitive, care sunt : ( 1 ) mirarea, ( 2 ) iubirea, ( 3 ) ura, ( 4 ) dorinta, ( 5 ) bucuria, si ( 6 ) tristetea.

Toate celelalte nu ar fi decat varietati ale acestora, sau rezultatul unor combinari ale lor.

Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emotii, doua sunt sentimente, iar una, dorinta, constituie o denumire generica, in care pot figura nenumarate aspiratii.

B. Spinoza, in “ Etica “ sa, distinge 48 de “ afecte “, dar si el arata ca : “ Toate afectele se reduc la dorinta, la bucurie sau la tristete “ ( Spinoza, B., p.152 ), aratand si modurile in care cele complexe deriva din acestea.

De exemplu : ( 1 ) un afect provine din alt afect mai simplu, inclusiv o anume idee : “ Iubirea este bucuria, insotita de ideea cauzei externe “ ( ibid., p.158 ) ; ( 2 ) el poate aparea prin suscitarea unui afect primar intr-o situatie complexa : “ Indignarea este ura  fata de cineva, care face rau altuia “ ( ibid., p.161 ) ; ( 3 ) mai poate proveni din imbinarea unor afecte primare : “ Sfiala se atribuie aceluia, a carui dorinta este stanjenita de frica primejdiei, pe care egalii sai cuteza sa o infrunte “ ( ibidem, p. 169 ).

Spinoza poate fi acuzat de intelectualism ( caci pentru el, pasiunea este doar o idee confuza ).

Insa observatiile sale, privind relatia intre afecte si situatie, cat si cele referitoare la combinarea posibila a lor, sunt juste, si vom reveni asupra lor.

Problema care se pune este, de ce spirite asa de patrunzatoare au amestecat stari afective deosebite ( distincte ), nu au simtit ei nevoia sa efectueze distinctii intre ele ?

Dorinta este o stare afectiva elementara : o trebuinta constienta de obiectul ei, care poate fi de scurta durata.

Dar ea este folosita adesea, in locul termenului de aspiratie, adica dorinta durabila de a realiza un progres anume, ceea ce presupune existenta unui sentiment, acesta fiind o structura bine cristalizata, trainica.

Nu au fost deosebite net – si nici astazi nu sunt – pentru motivul ca ele, dorinta, aspiratia, emotia, sentimentul, - toate – sunt trairi afective foarte strans legate, interdependente, si pot avea acelasi obiect, pot exprima calitatea aceleiasi relatii dintre obiect si subiect.

De exemplu, mergand pe strada, vad un caine mare si amenintator. Atunci apare dorinta de a-l ocoli.

Dar, neavand aceasta posibilitate ma apropii, si el se repede in mod agresiv.

Atunci apare emotia de frica, efectul aceleiasi situatii si al aceluiasi raport, care mi-a trezit dorinta initiala.

Sentimentul fricii de caini actioneaza ori de cate ori ies in oras, si ma face sa ocolesc strazile, unde cunosc existenta posibilitatii unei astfel de intalniri neplacute, ma inarmez si cu un baston ( ! ) pentru orice eventualitate, frica de un animal [ ... ] apare si in lipsa aparitiei lui, ...

De asemenea, sentimentul vizeaza acelasi pericol si aceeasi relatie nedorita.

Prin urmare, nu exista deosebiri calitative intre aceste fenomene afective, de unde lipsa unei inclinatii spre o mai fina diferentiere.

Sentimentele insa se deosebesc de emotii, si de simplele dorinte, prin amploarea, prin extensiunea lor.

Sentimentele sunt trans-situationale, ele persista in variate imprejurari, si chiar in absenta obiectului principal.

Sentimentul iubirii nu se exprima numai in prezenta fiintei indragite, indragostitul aflat departe se gandeste mereu la fiinta iubita, isi deapana amintiri, ii scrie scrisoare dupa scrisoare, viseaza la o noua intalnire, isi organizeaza activitatea, in asa fel incat sa progreseze in directia apreciata de iubita sa, etc.

Observandu-se evolutia afectivitatii, la copilul mic ( Ewert, O., p. 259-261 ) se constata, in primele luni, numai stari afective elementare la copil, de placere si neplacere.

La varsta copilului de 4 – 5 luni, apare expresia fricii – cauzata de persoane straine, ori de posibilitatea de a cadea, - tot cam la aceeasi varsta, in acelasi timp, se exprima ( apare ) si mânia – cand i se ia o jucarie, sau biberonul – deci este vorba numai de cele mai primitive emotii.

In jurul varstei copilului de 10 luni, apar manifestarile sentimentului de iubire fata de mama, exprimat prin zambet la prezenta mamei, prin dorinta de a sta langa mama, prin plans la plecarea mamei, etc.

Este o diferenta clara, intre atitudinile copilului fata de mama, si atitudinile adoptate fata de altii.

La varsta de 18 luni a copilului, se constata si prezenta geloziei.

Treptat, copilul va trai emotii si sentimente, din ce in ce mai complexe.

Printre ultimele, pare a fi dispretul, ce apare clar abia la varsta de 12 ani.

Deci se observa o crestere paralela a complexitatii emotiilor si sentimentelor.

Acestea din urma asigura, treptat, o evidenta crestere a stabilitatii afective.

Sentimentele structureaza dorintele, aspiratiile, interesele, atitudinile, nuantand diversificarea emotiilor provocate de diferite situatii.

Sentimentele asigura anumite orientari comportamentului, o anumita consecventa, si o ierarhizare a reactiilor.

Ele se disting de dorinte, ori emotii, prin care reactionam la specificul unei situatii prezente, comportament in relatie, atat cu situatia, cat si cu sentimentele deja cristalizate.

Emotiile-soc sunt o categorie aparte de stari afective, datorita intensitatii lor deosebite, si exteriorizarii lor puternice, prin diferite expresii emotionale, modificari fiziologice, si reactii slab controlate.

Ele apar cand exista o stare de tensiune nervoasa acumulata, si intervine brusc o situatie neasteptata.

Asa cum am mentionat, sunt patru feluri de emotii-soc, avand fiecare, moduri de manifestare relativ caracteristice.

Le vom descrie in continuare :

Furia este declansata atunci cand cineva ne ofenseaza in chip jignitor, de multa vreme, ori ne-a cauzat un rau notabil, si apoi se amuza, intervenind momentul “ paharului plin “.

Accesul de furie se manifesta prin : inrosirea fetei, vinele fetei si ale gatului se ingroasa, ochii ies din orbite, si se injecteaza, pulsul se accelereaza, persoana gafaie, incepe sa urle, se agita, gesticuleaza, uneori arunca diferite obiecte din cale.

Dar sunt si cazuri de “ manie palida “, cu manifestari oarecum opuse.

F. Dostoievski descrie in cartea sa, “ Amintiri din casa mortilor “, un detinut care, cand socotea el ca a fost nedreptatit sau inselat, devenea palid, livid, imobil, dar toti detinutii fugeau din calea lui, fiindca, deodata el punea mana pe cutit, si il ataca pe cel considerat vinovat.

Frica, teroarea, sunt provocate de aparitia brusca a unui mare pericol, cum ar fi un cutremur, cand totul se clatina in jur, se prabuseste, sau aparitia unui urs agresiv in padure.

Tabloul expresiilor este relativ opus furiei : intotdeauna apare o paloare cadaverica, ochii larg deschisi, cu pupilele largite fixand dezastrul sau pericolul iminent, parul se face maciuca, pe fata apar broboane de sudoare, se declanseaza un tremur, muschii devin rigizi, ori se contracta convulsiv, se fac gesturi de indepartare, izbucneste un strigat ascutit de teroare, persoana fie inlemneste, fie porneste intr-o fuga disperata.

Sunt cazuri cand frica provoaca un stop cardiac fatal.

Disperarea, tristetea profunda, poate fi cauzata de moartea neasteptata a unei persoane dragi, sau de incendierea locuintei de exemplu. Si aici intervine paloarea fetei : sprancenele devin oblice, fata se alungeste, colturile gurii se lasa in jos, apar cute pe frunte, privirea devine stearsa, inexpresiva, inima si respiratia isi incetinesc ritmul, persoana suspina, uneori plange in hohote, i se inmoaie picioarele, apar tremuraturi si senzatia de frig.

Bucuria exploziva survine atunci cand aflam, pe neasteptate, despre un eveniment fericit, mult dorit : canditatul, care se credea respins la un examen foarte important, afla ca totusi a reusit !

Spre deosebire de tristete, bucuria implica manifestari dinamice : unii sar in sus, danseaza, bat din palme, rad din toata inima, bataile inimii se accelereaza, statura se indreapta, fata se imbujoreaza, ochii sticlesc, trasaturile fetei capata o alura ascendenta.

Exista situatii cand persoana reactioneaza oarecum invers, paradoxal :

Am amintit despre furia palida, sunt si cazuri cand, in loc de plans, persoana profund afectata de un deces izbucneste intr-un ras spasmodic.

Tot asa, datorita epuizarii, cineva afland o veste minunata, incepe sa planga !

Incat, desi fiecare dintre emotiile-soc prezinta un tablou destul de specific, exista si exceptii : se poate pali si de frica, si de manie, se plange la tristete dar si la bucurie, se tremura de frica, dar si intr-un acces de disperare...

In toate cazurile, emotiile-soc sunt insotite de puternice modificari fiziologice si expresive.

In emotiile obisnuite ele sunt prezente, dar manifestarile sunt abia schitate, deseori observate doar de cine este in cunostinta de cauza.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Afectivitatea. ( Psihologie generala )

Afectivitatea

Starile afective sunt trairi care exprima gradul de concordanta, sau neconcordanta, dintre un obiect sau o situatie, si tendintele noastre ( termenul “ obiect “ este luat in sens filosofic, find ceea ce cunoastem, fiinta sau lucru ).

Pentru prescurtare, vom folosi si termenul de “ afect “, ca sinonim cu “ stare afectiva “ ; el este utilizat de unii intr-un sens foarte restrans.

Afectele sunt in indisolubila legatura cu trebuintele, tendintele, interesele si aspiratiile noastre.

Ele oglindesc, in fiecare moment, situatiile prezente, rezultatele conduitei noastre, in raport cu impulsurile si dorintele noastre.

Totodata, intr-o masura mai mare sau mai mica, constituie imbolduri catre anume reactii, manifestari, actiuni.

Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate sustinuta.

De aceea, pana in anii patruzeci, Motivatia era inclusa in capitolul consacrat afectivitatii.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, vom gasi afectele mentionate in cadrul studiilor despre Motivatie.

In ultimii ani, a aparut si tendinta de a le studia separat, asa cum am procedat si noi.

Oricum, motivatia si starile afective sunt, de fapt, inseparabile in realitate.

Caracteristicile starilor afective

( 1 ) Starile afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa.

Daca un obiect este in concordanta cu trebuintele noastre, rezulta o stare pozitiva, pe care o caracterizam ca placuta, fiind insotita de tendinte, de miscari de apropiere.

O camera incalzita iarna, ne impresioneaza favorabil.

Dimpotriva, cand o situatie este in contradictie cu ceea ce ne dorim, apare o impresie neplacuta, intovarasita de impulsuri spre evitare, indepartare.

O hala in care zgomotul este infernal, iar atmosfera este sufocanta, ne repugna.

Afectele au tendinta de polaritate.

Vasile Pavelcu vorbea de sensul «  timic « , de la grecescul thimé, care inseamna valoare.

Ele sunt fie pozitive, fie negative.

Indiferenta apare in lipsa oricarei stari afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie.

( 2 )  Afectele sunt subiective, in sensul dependentei lor, de trebuintele noastre actuale.

Un pahar cu apa rece, vara cand ne este cald si sete, ne face placere.

Aceeasi apa, iarna pe un ger de – 25 de grade, cand ne este frig si tremuram, ne displace, nu stim cum sa o evitam, ea contrazicand cerintele organismului.

Inseamna ca starile afective se pot schimba usor, in functie de situatie.

Totusi, cand este vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reactiile noastre se directioneaza foarte stabil, si pentru multa vreme.

Daca afectele sunt subiective, nu rezulta lipsa lor de legatura cu realitatea obiectiva.

Ele depind de caracteristicile obiectelor, ale situatiilor.

O livada de meri infloriti va tinde sa ne impresioneze placut, dupa cum, spanzurarea unui om nevinovat, in Libia, va produce emotii negative.

Dar starile afective reflecta, nu numai conditiile exterioare, ci ele exprima mai mult, redau si raportul dintre realitate si motivatia noastra.

( 3 ) O alta caracteristica este totalitatea.

Afectele exprima un raport cu toate tendintele prezente intr-un anumit moment, si nu doar cu efectul unei stimulari partiale.

De exemplu, mustarul provoaca usturimi ale limbii, dar totusi impresia este agreabila, intrucat predomina nevoia de excitare a stomacului, care primeste un aliment bogat in grasimi.

Sau un copil face obraznicii, enervand multe persoane, dar mama sa, iubindu-l cu pasiune, nu se supara, ci se amuza, ignorand vadit aspectele negative ale comportarii lui.

Deci starile afective creeaza o sinteza specifica, a tuturor impulsurilor activate.

 ( 4 ) Vasile Pavelcu ( 1982, pp.111 – 115 ) scoate in relief si tensiunea, drept caracteristica a starilor afective.

Intr-adevar, daca o tendinta se transforma imediat in miscare, nu provoaca un afect.

Cu cat apar mai numeroase tendinte care se contracareaza, cu cat exista o intarziere in satisfacerea lor, cu atat se creeaza o stare de tensiune mai mare, si o structurare a lor, facand posibile trairi intense.

( 5 ) Afectivitatea, in ansamblul ei, are o functie extrem de importanta : ea permite o reglare prompta si eficace a comportamentului, indeplinind rolul de acceptor al actiunii, in terminologia lui P.K. Anohin.

O emotie, chiar lipsita de intensitate, schiteaza imediat un inceput de actiune, inainte ca o deliberare constienta sa inceapa.

Chiar daca nu trebuie sa ne lasam ghidati numai de afecte, exista situatii in care nu este timp de reflexie, si reactionam in functie de afectul dominant, care poate fi salvator.

Formele starilor afective

( 1 ) Caracterizarea si denumirile diferitelor feluri de afecte sunt extrem de variate.

“ In domeniul afectivitatii, scria Vasile Pavelcu in anul 1937, aproape fiecare autor intrebuinteaza o terminologie proprie “ ( Pavelcu, V., 1982, p. 89 ).

40 de ani mai tarziu, G. Debus, intr-o lucrare de sinteza, afirma exact acelasi lucru, valabil si azi ( Handbuch psychol. Grundbegriffe, p. 156 ).

Acesta caracterizeaza starile afective, ca “ sentimente “ ( Gefühle ), pe cand Fr. Littmann le denumeste pe toate “ emotii “.

Vasile Pavelcu, considerand termenul de ‘ sentiment “, sinonim cu “ afect “, il distingea totusi de emotie, aceasta desemnand numai emotiile-soc.

Dar scoala de la Cluj, ca si P. Popescu-Neveanu, le intituleaza pe acestea din urma, “ afecte “.

In cele ce urmeaza, utilizand o terminologie mai apropiata profesorului iesean, nu vom deosebi, mai intai, starile afective, de procese afective, si nici emotiile, de “ emotiile-soc “, deoarece intre acestea din urma nu sunt deosebiri calitative, ci numai de intensitate ( frica de dentist, nu se deosebeste calitativ de spaima starnita de un cutremur ).

Apoi, asa cum am vazut, vom utiliza termenul de “ afect “ in acceptiunea cea mai generala, sinonim cu “ stare “, sau “ proces afectiv “.

( 2 ) Starile afective se pot imparti in doua mari grupe :

1. Afectele statice, exprimand raportul dintre noi si lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt motive de activitate indelunga, desi ele pot provoca puternice reactii momentane.

Ele se divid in : ( 1 ) stari afective elementare, care cuprind atat durerea, si placerea senzoriala, cat si agreabilul si dezagreabilul ; ( 2 ) dispozitiile ; ( 3 ) emotiile.

A doua mare categorie include :

2. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice si durabile motive ale comportamentului uman. Este vorba despre sentimente si pasiuni.

Starile afective elementare

Durerea senzoriala :

Durerea senzoriala este un fenomen usor de inteles : in majoritatea cazurilor este vorba despre excitarea intensa, a unor terminarii nervoase. Dupa cum am aratat la Senzatii, Von Frey a identificat – inca din anul 1894 – puncte specifice de durere, declansata de excitatii mecanice sau termice ale pielii, in care s-au identificat numeroase terminarii nervoase.

Specificul acestora reiese din faptul ca, substante anestezice pot suprima senzatiile dureroare, ramanand senzatiile de contact, sau invers.

Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind in functie de excitatia terminatiilor nervoase, existente pretutindeni in organsim.

Excitantii provocand durerea, sunt de natura diferita, fizica sau chimica, in relatie cu tulburari circulatorii, inflamatorii, etc.

Placerea senzoriala :

Placerea senzoriala este mai greu de inteles.

Vorbind despre atasament, am aratat cum puiul de cimpanzeu, izolat de mama, cauta contactul moale al unui manechin acoperit cu stofa, si evita modelul din sarma, deci sunt unele senzatii placute, legate de un anume confort senzorial.

De obicei, placerea senzoriala tactila este pusa in relatie cu instinctul sexual. [ ... ]

Agreabilul si dezagreabilul :

Agreabilul si dezagreabilul sunt reactii afective globale, de slaba intensitate, impresii produse de orice perceptie.

Unii autori chiar vorbesc despre “ tonul afectiv al perceptiei “.

Noi am amintit de “ tonalitatea afectiva a senzatiilor “, dar stim ca numai copilul in varsta de cateva saptamani, are senzatii izolate, nefiind mielinizate complet fibrele de asociatie din scoarta cerebrala.

Apoi, ele sintetizeaza in perceptii, care totdeauna au asupra noastra un efect agreabil sau dezagreabil.

Aceasta rezonanta afectiva nu depinde de excitarea senzoriala, ci de sensul pe care informatia o are pentru noi : perceptia unei prajituri de ciocolata in galantarul unei Cofetarii, cand ne este foame si avem bani pentru a o cumpara, ne produce o impresie placuta.

Aceeasi imagine poate sa ne impresioneaza dezagreabil, daca ne este foarte foame, insa nu avem niciun ban disponibil.

Lipsa de legatura cu senzorialul poate fi ilustrata si mai bine prin exemplul urmator :

Primesc o telegrama : “ Sosesc maine seara. Alexandru. “

Daca aceasta persoana este un prieten bun, lectura propozitiei imi lasa o impresie pozitiva.

Cand este o ruda meschina si plicticoasa insa, vestea este neplacuta.

Perceptia cuvintelor nu are nicio influenta, sensul lor insa dicteaza coloritul afectiv al perceptiei.

O durere senzoriala poate fi agreabila : usturimea provocata de un ardei iute este cautata de multi gurmanzi.

Vorbim despre placut, sau despre  dezagreabil, numai in cazurile in care trairea este de slaba intensitate.

Cand se produc stari mai complexe si mai intense, atunci le denumim emotii.

Agreabilul atrage dupa sine miscari de apropiere, o crestere a energiei, a activitatii mintale, pe cand dezagreabilul este insotit de tendinta indepartarii de sursa, si de o diminuare a energiei, a activitatii.

Cum se explica agreabilul si dezagreabilul ?

Definind starile afective, am pus in legatura impresia de placut sau neplacut, cu relatia de concordanta, ori de contradictie intre obiect si trebuintele noastre.

Aceasta este o concluzie la care subscriu astazi multi psihologi, dar problema are multe fatete, abordate de filosofi de-a lungul timpurilor.

Astfel, dupa Epicur, raul, neplacerea, se afla in dorinta.

Placerea este in fond absenta durerii.

A fi fericit inseamna a nu suferi.

Arthur Schopenhauer accentueaza ideea, enuntand o conceptie rezumata de obicei intr-un sorit : Viata este vointa ; vointa este sfortare ; sfortarea este durere, deci viata este durere.

Ideea este insusita de Sigmund Freud punand in legatura neplacerea, cu existenta tensiunii nervoase, si placerea cu scaderea tensiunii.

Desi acest punct de vedere explica unele fapte, am enumerat alte exemple care arata ca totusi, organismul are nevoie de tensiune, si de aceea uneori omul o cauta : gustul pentru aventura, alpinismul, jocurile de noroc, si chiar nevoia de senzatii, probata in experimentele cu privarea – aproape totala – de senzatii.

Chiar in secolul trecut, Herbert Spencer nuanteaza punctul de vedere al lui Schopenhauer : daca, intr-adevar, inactivitatea – tensiunea acumulata – este neplacuta, tot dezagreabila este si o activitate excesiva – scaderea prea mare a resurselor energetice.

Théodule Ribot remarca si el ca, simtim placere cata vreme activitatea depusa nu depaseste energia pe care activitatea organismului o produce.

Agreabilul presupune un anume raport intre energia de care dispunem, si energia pe care o cheltuim.

De fapt, ar exista un optimum de tensiune : cata vreme ne aflam in limitele lui, simtim placere.

Abaterea de la acest optimum provoaca neplacere, fie ca se acumuleaza prea multa energie – deci se instaureaza o tensiune ridicata, - fie ca scade sub acest nivel – apar epuizarea, oboseala.

Aceste precizari realizeaza un tablou mai nuantat al conditiilor in care apar agreabilul si dezagreabilul, dar si ele ne situeaza tot in domeniul aspectelor cantitative.

Starile afective elementare au si un important determinant de ordin calitativ.

Sunt mirosuri dezagreabile – cum este cel de putrefactie, - oricat de vagi ar fi.

Si invers, chiar daca intram intr-un depozit de portocale, unde parfumul lor este foarte intens, senzatia ramane placuta.

Aici intervin biologii, sustinand ca in Istoria speciilor s-au conservat acele specii carora le-au fost placute impresiile utile supravietuirii, iar impresiile nocive, le-au fost neplacute.

In caz contrar, speciile animale, atrase de ceea ce este daunator, au pierit.

In mare, acest punct de vedere este corect, desi exista si exceptii.

De exemplu, acidul cianhidric are un miros placut de migdale, dar el este, cu toate acestea, o otrava extrem de puternica.

Preferintele umane, ce ii place si ce ii displace omului, depind in mare masura, de experienta sociala.

Fumatul ajunge sa fie o placere deosebita pentru fumatorii pasionati, desi el este daunator sanatatii.

Viata sociala imprima individului trebuinte si tendinte variate, chiar in ce priveste functiile fundamentale, cum este alimentatia.

Alimente agreate de europeni, sunt considerate necomestibile de catre unele popoare din Asia, si invers, asa cum am aratat in alt capitol.

Chiar si organismul se adapteaza alimentatiei impuse copiilor de adulti, caci un ou clocit ne-ar face extrem de rau.

Unele preferinte si repulsii par a avea o baza ereditara, in anumiti centri nervosi din creier, a caror functionare poate fi perturbata in unele boli mintale.

T. Ribot mentiona existenta unor bolnavi care trebuie paziti pentru a nu consuma continutul scuipatorilor, sau propriile materii fecale.

Desigur, sunt cazuri cu totul iesite din comun.

In concluzie, ceea ce am aratat, la inceputul acestui capitol, in legatura cu relatia existenta intre placut si neplacut, si trebuintele, tendintele noastre – se dovedeste a fi corect.

Agreabilul este legat de concordante cu cerintele persoanei, iar neplacutul de contradictia cu acestea.

Ca un adaos, ar fi observatia unui optimum de tensiune care influenteaza trairile afective, alaturi de celelalte trebuinte innascute sau dobandite in cursul ontogenezei.

Dispozitiile

Starile afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul, sunt trairi afective de slaba intensitate, si de scurta durata – cu exceptia durerii senzoriale, care se poate prelungi multa vreme – dar atunci se transforma in emotie.

Dispozitiile au si ele o slaba intensitate, dar ele dureaza multa vreme, zile, poate chiar si saptamani, influentandu-ne trairile afective care apar in acest rastimp :

Cand cineva este prost dispus, el vede numai aspectele neplacute ale existentei, traieste emotii negative, nu are chef de lucru, etc.

Invers, buna dispozitie ne face sa vedem totul in culori luminoase, sa avem chef de glume, sa muncim cu spot.

Aceste stari de spirit, pe care le-am numit dispozitii, au o dubla conditionare.

Cauzele de ordin intern sunt : oboseala, proasta functionare a unor organe interne, o boala incipienta, ori, dimpotriva, o sanatate infloritoare, resurse energetice abundente.

Cauzele exterioare sunt constituite de existenta unor conflicte in familie sau la locul de munca, stari de frustrare, aparitia unor pericole.

Ele pot favoriza si buna dispozitie : aprecierile pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atragatoare, etc.

Desigur, adesea ambii factori creeaza o anume stare de spirit.

Dispozitiile nu constau numai in a fi bine dispus, ori rau dispus, exista si stari indelungate de neliniste, anxietate.

Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enerveaza.

Oricum, dispozitiile influenteaza performanta in procesul muncii.

Cand, de exemplu, duminica a avut loc un mult asteptat meci de fotbal, luni dimineata, daca echipa sustinuta de intreprindere a castigat meciul, muncitorii sunt bine dispusi, ei glumesc si depasesc normele.

Dar daca ea a fost infranta lamentabil, salariatii se cearta, sunt nervosi, si productia va fi in suferinta.

Pana acum am studiat stari afective elementare, putin complexe, si de slaba intensitate, avand o influenta redusa in privinta initierii unei activitati.

Tot un proces afectiv static este si emotia, dar ea prezinta o imensa varietate de stari, si poate fi de mare intensitate.

Ca urmare, ea solicita un studiu aparte, mult mai amanuntit.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Recunoasterea ( obiectelor ). Modele de recunoastere : analiza de trasaturi fizice

Recunoasterea ( obiectelor ). Modele de recunoastere : analiza de trasaturi fizice

Modelul analizei de trasaturi fizice

“ Supozitia fundamentala a acestui model, este aceea ca, recunoasterea obiectelor se bazeaza pe detectarea unor caracteristici sau trasaturi fizice distincte ale obiectelor.

O trasatura distincta este orice caracteristica fizica vizibila a unui obiect, si pe baza careia obiectul poate fi identificat, indiferent de circumstante.

De exemplu, ea ramane neschimbata, indiferent de distanta dintre subiect si obiectul de recunoscut.

Se presupune ca, orice obiect poate fi definit printr-o multime unica de caracteristici fizice.

Exista numeroase dovezi experimentale, ca organismele simple recunosc obiectele din mediu, pe baza unei singure trasaturi.

In anul 1951, intr-un studiu asupra instinctelor, N. Tinbergen mentiona rezultatele cercetarilor sale asupra unei specii de pestisori.

Masculii acestei specii tind sa isi marcheze un anumit teritoriu.

Daca un alt mascul din specia respectiva, intra in acest teritoriu, el este atacat.

In schimb, reprezentantii altor specii de pesti nu sufera nicio agresiune, ceea ce inseamna ca masculii speciei se recunosc intre ei.

La baza acestei recunoasteri se afla o singura trasatura, si anume – o dunga rosie, aflata de-a lungul zonei ventrale ( a pestilor din specia respectiva ).

Masculii din aceeasi specie, carora li s-au inlaturat, prin mijloace chirurgicale, dunga respectiva, nu mai erau agresati. In schimb, alte specii de pesti, carora li se aplica artificial o dunga rosie, faceau rapid obiectul agresiunii.

In aceeasi lucrare, Tinbergen ( 1951 ) descrie si alte specii care realizeaza recunoasterea, pe baza unei singure trasaturi.

Rezulta o concluzie interesanta, si anume ca, pentru realizarea recunoasterii nu este necesara prelucrarea intregii complexitati a informatiei vizuale, ci numai detectarea unei singure trasaturi semnificative.

Prelucrarea informatiei din mediu se face, asadar, dupa un principiu pe care l-am putea numit, principiul economiei cognitive : la un moment dat, sistemul cognitiv nu prelucreaza mai multa informatie, decat atat cat are nevoie.

Numarul detectorilor de trasaturi, deci, implicit, al trasaturilor luate in calcul in vederea recunoasterii, sporeste la speciile mai dezvoltate.

Lettvin, Maturana, McCullogh si Pitts ( 1959 ) procedeaza la inregistrarea activitatii bioelectrice din ( 1 ) tectumul broastei, in conditiile expunerii la o serie de stimuli vizuali simpli.

Cu acest prilej, ei constata prezenta a patru tipuri de detectori de trasaturi : ( a ) detectorii de contururi, adica neuroni care isi modifica frecventa descarcarilor, de fiecare data cand apare un contur ; ( b ) detectori de variatii continue ale luminozitatii, adica lumina in degradé ; ( c ) detectori de forme simple in miscare ; ( d ) detectori de puncte negre care se deplaseaza, numiti, intr-un fel “ exotic “, detectori de plosnite.

Nu este inregistrata in niciun fel, de pilda, diferenta de culoare, sau alte proprietati ale obiectelor.

Din intreaga diversitate a lumii, sunt surprinse numai acele dimensiuni, pentru care organismul dispune de detectorii de trasaturi corespunzatori.

Luand in considerare cercetarile similare, intreprinse de D. Hubel si de T. Wiesel asupra ( 2 ) cortexului vizual la pisici, precum si cercetarile lui Gross ( 1973 ) asupra ( 3 ) maimutelor, putem face o generalizare plauzibila si importanta, si anume ca, reprezentarea realitatii este sever circumscrisa de numarul si caracteristicile detectorilor de trasaturi, de care dispune sistemul cognitiv al unui organism.

Vedem doar acele proprietati sau obiecte, pentru care avem un pattern ( tipar ) corespunzator al activitatii neuronale.

Lumea vizibila din afara noastra, este un ansamblu de pattern-uri neuronale dinauntrul nostru.

Daca unul dintre aceste pattern-uri este deteriorat, recunoasterea unei anumite configuratii este grav afectata.

Se cunosc, de pilda, cazuri de subiecti suferind de agnozie alexica, adica de incapacitatea de a recunoaste litere tiparite.

In cazul lor, recunoasterea obiectelor din realitatea fizica nu este, in niciun fel, perturbata.

Ei pot intelege limbajul vorbit, ei pot scrie un text dupa dictare, ei pot chiar sa citeasca texte, scrise cu litere de mânã.

Ei nu pot insa citi caracterele tiparite, ceea ce inseamna ca, exact modulul implicat in procesarea acestui tip de caracteristici – partial sau integral, - a fost deteriorat.

Date similare sunt obtinute si din analiza de caz a pacientilor prosopagnostici, adica care sufera de incapacitatea de a recunoaste fetele familiare, inclusiv propriul ( lor ) chip reflectat in oglinda ( vezi Cole si Perez Cruet, 1964 ).

Cu toata specificitatea lor, detectorii de trasaturi au cateva proprietati generale comune, si anume : ( a ) sunt organizati modular ; ( b ) sunt, in cea mai mare masura, pre-determinati genetic, desi ei au perioade de imprinting, in care ei pot fi stimulati sau blocati de influenta mediului ; ( c ) au o functionare abstracta ; un detector de “ plosnite “, de exemplu, nu reactioneaza la prezenta unei “ plosnite “ anumite, ci ori de cate ori apare o “ plosnita “ in campul sau receptor.

In mod similar, un detector de contururi se activeaza, ori de cate ori apare un contur, indiferent daca este conturul unei stanci, sau al unei frunze, etc.

Abstractizarea nu este, asadar, apanajul procesarilor cognitive superioare, reflexive, ci o caracterisitca ubicuã a sistemului cognitiv, care poate fi intalnita de la niveluri elementare de prelucrare a informatiei.

Pornind de la aceste date experimentale, s-au elaborat o serie de modele ale recunoasterii, baate pe analiza trasaturilor obiectelor de recunoscut.

Primul din aceasta familie de modele, propus de Selfrige ( 1959 ), poarta numele de Pandemonium ( *** Pandemonium este numele dat Iadului, de catre poetul John Milton ).

Recunoasterea era rezultatul colaborarii unei multimi de demoni, organizati ierarhic.

La baza se afla demonii imagistici – care receptioneaza imaginea unui obiect, sau a unei figuri.

Aceasta imagine era descompusa in trasaturile, sau caracteristicile sale, de catre o suita de demoni de trasaturi – feature demons.

Fiecare trasatura era prelucrata de un demon anume.

Mesajele lor erau sintetizate in unitati comprehensive, de catre demonii cognitivi.

Intrucat acestia propuneau mai multe interpretari posibile, un demon-decident stabilea care dintre candidatii la recunoastere, este cel mai potrivit pentru a identifica obiectul initial.

Utilizarea demonilor nu este un lucru nou in stiinta.

Nu numai ca ei constituie o prezenta simpatica, dar sunt invocati de omul de stiinta, aproape intotdeauna cand are loc un proces inexplicabil la un moment dat, in cadrele unei paradigme stiintifice ( vezi demonul lui Maxwell, sau modele mai vechi din termodinamica ).

Preluand ideea Pandemoniumului, Lindsay si Noram ( 1977 ) au construit un nou model, ce punea in locul demonilor, microprocesoare, care prelucrau, in paralel, o anumita trasatura a imaginii furnizate de fotosenzori.

Rezultatele acestor prelucrari faceau obiectul unor combinatii, pe baza functorilor logici ( “ si “ , “ sau “, “ non “, etc. ).

Gratie relatiilor excitative – pe verticala -, si inhibitive – pe orizontala -, au putut fi eliminate nivelurile de procesare, corespunzatoare demonilor cognitivi si decidenti.

Dintre pattern-urile ( tiparele ) posibile, corespunzatoare obiectului sau figurii externe, este selectionat acela care, pe baza relatiilor de excitatie si inhibitie laterala, dobandeste valoarea de activare cea mai ridicata.

Una dintre obiectiile majore care pot fi aduse modelarii obiectelor, pe baza analizei trasaturilor fizice, vizeaza tocmai asumptia de baza : posibilitatea descompunerii obiectelor in trasaturi separabile, distincte.

Aceasta analiza de trasaturi, nu ridica probleme deosebite in cazul stimulilor bidimensionali, dar se dovedeste adesea insurmontabila, in cazul obiectelor tridimensionale, complexe.

De exemplu, este extrem de dificil sa extragi trasaturile unei fete umane : ele nu sunt independente unele de altele : un nas este lung sau este scurt, in raport cu marimea fetei respective ; buzele sunt groase, sau sunt subtiri, raportate la barbie si la baza nasului, etc.

Chiar si atunci cand aceasta dificultate este depasita, apare problema combinarii trasaturilor.

Un obiect se deosebeste de oricare altul, nu atat prin trasaturile fizice, ci prin modul lor de combinare.

Litera T si semnul + pot fi descompuse in aceleasi trasaturi : o linie verticala si o linie orizontala.

Ele devin elemente distincte, doar daca tinem seama de modul lor de concatenare ( imbinare ).

Obiectele se recunosc, prin luarea in considerare, atat a trasaturilor lor independente ( daca acest lucru este posibil ), cat si ( mai ales ) prin specificarea modului lor de combinare.

Cu cat obiectele sunt mai complexe, cu atat unitatea de baza a recunoasterii este combinatia de trasaturi fizice, nu trasatura fizica propriu-zisa.

Problema este de a identifica aceste combinatii elementare, pe baza carora se realizeaza recunoasterea obiectelor.

Or, principiile gestaltiste si RBC ( *** RBC = recognition by components =  un model computational de recunoastere a obiectelor realizat de I. Biederman ( 1987, 1988, 1990 ) ofera tocmai o solutie plauzibila si eleganta acestei chestiuni.

Fireste ca aceste combinatii pot fi descompuse in trasaturi fizice – ceea ce admite RBC.

Dar unitatea de baza a recunoasterii, este combinatia, ( si ) nu trasatura.

Pentru a ilustra acest lucru, privim o figura in care doua obiecte sunt prezentate in doua situatii ( A ) si ( B ). Sunt desenate fragmente din contururile celor doua obiecte, care, astfel, ne infatiseaza obiectele respective.

In ambele situatii, ( A ) si ( B ), se pot recunoaste cu usurinta, in desen, doua obiecte si anume : o lanterna, si un aparat de fotografiat.

Diferentele dintre cele doua desene sau tipuri de reprezentari ( A si B ) par minime, sau nesemnificative.

Si totusi, daca le examinam cu atentie, constatam ca avem de-a face cu  imagini complementare.

Aproape orice linie care apare in desenul ( A ) al lanternei, sau in desenul ( A ) al aparatului de fotografiat, este stearsa ( adica lipseste ) in desenul ( B ) al lanternei sau in desenul ( B ) al aparatului de fotografiat, si invers.

Daca identificarea s-ar face la nivelul trasaturilor, cele doua categorii de obiecte ni s-ar parea total diferite.

Ele par similare, si recunoastem pe baza lor acelasi obiect, deoarece atomul recunoasterii este combinatia – geonul sau configuratia gestaltista, nu trasatura.

Asadar, chiar daca obiectele simple pot fi identificate pe baza extragerii trasaturilor fizice, cu cat obiectele devin mai complexe, unitatea de baza a recunoasterii devine combinatia de trasaturi fizice – geonii si / sau configuratiile gestaltiste.

Modelul RBC ( recognition by components ) nu exclude analiza de trasaturi fizice, ci o include ca un caz particular, ceea ce revine la a spune ca este un model viabil.

*** Geoni = denumirea provine de la “ geometrical ions “, si inseamna  partile in care sunt descompuse obiectele si care pot fi considerate ca niste volume primitive numite geoni.

Un obiect complex poate fi specificat ( individualizat, particularizat, identificat ) prin geonii componenti ( partile sale componente, numite geoni ), si modul de dispunere a geonilor.

Aceiasi geoni, aflati in relatii diferite, reprezinta obiecte diferite.

Bazandu-se pe o estimare a numarului de obiecte concrete, semnificativ diferite, din Universul cunoscut noua pana in prezent, Biederman sustine ca intreaga diversitate obiectuala ar putea fi redusa la ( numai ) 24 de geoni, si la combinatiile dintre acestia.

( extras, curs universitar, Psihologie cognitiva Modele teoretico-experimentale, Mircea Miclea, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, editia a II- a revazuta, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1999 )