Casatoria
Casatoria romana se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea barbatului.
Ca si alte creatii ale dreptului roman, casatoria a aparut ca un reflex al spiritului individualist, generat de proprietatea privata.
In epoca veche se practica, in exclusivitate, casatoria cu manus, caracterizata prin caderea femeii in puterea barbatului.
La sfarsitul republicii, in conditiile dezvoltarii economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romana, si-au transformat fizionomia.
Astfel, casatoria cu manus, aparuta in conditiile Romei primitive, a cazut treptat in desuetudine, locul sau fiind luat de casatoria fara manus.
In casatoria fara manus, femeia nu mai cadea sub puterea barbatului, ci ea ramanea sub puterea lui pater familias de origine.
Conditiile de forma ale casatoriei
Casatoria cu manus se realiza in trei forme : confarreatio, usus, si coemptio.
Confarreatio era o forma de casatorie rezervata patricienilor, si presupune prezenta viitorilor soti, a lui Pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum si a zece martori.
In acest cadru se oferea lui Jupiter o paine speciala, numita farreus panis, cu scopul de a atrage favoarea zeului suprem asupra viitorilor soti.
Plebeii nu aveau acces la confarreatio, asa ca ei traiau in uniuni nelegitime.
In scopul de a permite si plebeilor sa dobandeasca puterea asupra femeii, s-a creat casatoria numita usus.
Usus consta din coabitarea, vreme de un an, a viitorilor soti, dupa care femeia cadea sub puterea barbatului.
Cea de a treia forma, coemptio, a aparut mai tarziu, pentru ocrotirea inconvenientelor decurgand din confarreatio si usus.
Coemptio se realiza printr-o autovanzare fictiva a viitoarei sotii, catre viitorul sot.
Aceasta forma de casatorie este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei persoane.
Casatoria fara manus se forma prin instalarea femeii in casa barbatului – Deductio mulieris in domum mariti.
Cu aceasta ocazie se organiza o petrecere.
Conditiile de fond ale casatoriei
Conditiile de fond ale casatoriei sunt : connubium, consimtamantul si varsta.
Ele sunt comune pentru ambele forme ale casatoriei.
Connubium, in sens general, desemna aptitudinea unei persoane de a se casatori conform lui ius civile.
In sens subiectiv, connubium desemna aptitudinea a doua persoane determinate, de a se casatori intre ele.
Existau anumite imprejurari care impiedicau doua persoane sa se casatoreasca, desi ele aveau connubium in sens general.
Cele mai importante piedici la casatorie erau : rudenia, alianta, si conditia sociala.
Rudenia in linie directa era piedica la casatorie la infinit, pe cand rudenia in linie colaterala, numai pana la un anumit grad.
In epoca principatului s-a admis, in mod exceptional, chiar si casatoria intre colateralii de gradul trei : unchi si nepoata de frate.
Alianta, sau legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot, a devenit piedica la casatorie in epoca principatului, dar numai cea in linie directa, nu si cea in linie colaterala.
Astfel, sotul supravietuitor nu se putea casatori cu fiica sotiei sale, rezultata din alta casatorie.
Conditia sociala a constituit si ea o piedica la casatorie, deoarece, pana la Imparatul August, casatoriile dintre ingenui si dezrobiti nu erau permise.
Consimtamantul – affectio maritalis.
In epoca veche se cerea consimtamantul viitorilor soti, numai daca erau persoane sui iuris.
Pentru femeie se cerea consimtamantul tutorelui.
Daca viitorii soti se aflau sub puterea parinteasca, era suficient consimtamantul celor doi sefi de familie.
In epoca clasica se cerea consimtamantul viitorilor soti, chiar daca erau persoane alieni iuris.
Varsta necesara pentru casatorie a fost fixata la 12 ani pentru fete, si la 14 ani pentru baieti.
Efectele casatoriei
La casatoria cu manus, sotia cadea sub puterea barbatului, fiind considerata o fiica a barbatului ( ei ).
Bunurile dotale intrau in proprietatea barbatului, caci femeia maritata nu avea bunuri proprii.
Fata de copiii ei, femeia era socotita ca o sora, sau loco sororis.
Ea devenea agnata, cu agnatii barbatului ei, si drept urmare, ea venea la mostenire in aceasta familie, dar ea inceta sa fie agnata cu familia ei de origine, fata de care ea pierdea drepturile succesorale.
Femeia ramanea cognata cu membrii familiei ei de origine, dar in epoca veche, cognatiunea nu producea efecte juridice.
La casatoria fara manus femeia ramanea sub puterea tatalui ei, asa incat, din punct de vedere civil, ea era considerata straina, atat fata de barbatul ei, cat si fata de copii ( copiii ei, ai lor ).
Ea nu avea drepturi succesorale in noua ei familie, dar venea la mostenire in familia ei de origine.
Cu timpul, prin reforme pretoriene si imperiale, mama si copiii ( ei ) au fost chemati reciproc la mostenire, in calitate de cognati.
( extras, curs universitar, Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea, Ed. Sansa, Bucuresti, 1995 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu