Oamenii liberi ( Drept roman )

Oamenii liberi

Potrivit reglementarilor vechiului drept civil, numai cetatenii romani se bucurau de libertate.

Prin urmare, la origine, libertatea se confunda cu cetatenia.

Mai tarziu, dar tot in epoca veche, ca urmare a cerintelor economiei de schimb, strainii veniti la Roma au dobandit un statut juridic propriu, in sensul ca se bucurau de libertate, daca se puneau sub protectia unor cetateni, in calitate de oaspeti sau de clienti.

Tot asa, strainii care locuiau intr-o cetate cu care romanii aveau Tratat de alianta, puteau veni la Roma, fara a cadea in sclavie.

Spre sfarsitul epocii vechi si in epoca clasica, situatia juridica a oamenilor liberi era extrem de diversificata.

Ei se imparteau in doua mari categorii : cetateni si necetateni.

La randul lor, necetatenii se imparteau in latini si peregrini.

Atat cetatenii, cat si necetatenii puteau fi ingenui, sau dezrobiti.

Erau ingenui, aceia nascuti din parinti care au fost intotdeauna liberi, precum si aceia nascuti din parinti care au fost candva sclavi, iar apoi au fost dezrobiti.

La zona de interferenta dintre oamenii liberi si sclavi, se aflau colonii si oamenii liberi cu o conditie juridica speciala.

Cetatenii

Drepturile cetatenilor romani

Cetatenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile, pe cand necetatenii aveau o conditie  juridica inferioara.

Potrivit statutului lor juridic, cetatenii aveau o serie de avantaje fata de alte categorii de oameni liberi, pe care le-au aparat cu strasnicie mai multe secole.

Drepturile cetatenilor romani erau urmatoarele : ius commercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii, ius honorum.

Ius commercii sau commercium era dreptul de a incheia acte juridice, potrivit dreptului civil roman.

Ius connubii sau connubium consta in dreptul de a incheia o casatorie valabila, conform dreptului civil.

Ius militiae era dreptul de a fi soldat in legiunile romane.

Ius suffragii era dreptul de a alege, iar ius honorum, dreptul de a candida la o magistratura.

Numele cetateanului

Numele cetateanului era compus din cinci elemente : tria nomina ( praenomen, nomen gentilicium si cognomen ) indicatiunea filiatiunii si indicatiunea tribala.

Praenomen era determinativul prin care cetateanul se individualiza in cadrul societatii, cognomen sau porecla, care servea la individualizarea cetateanului in sanul familiei, iar nomen gentilicium indica ginta careia ii apartinea cetateanul.

Indicatiunea filiatiunii preciza care este prenumele tatalui, iar indicatiunea tribala – tribul, adica cartierul in care cetateanul isi exercita dreptul de vot.

Cicero se numea : Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero.

Dobandirea cetateniei

Modul originar de dobandire a cetateniei romane este nasterea.

Copilul nascut in sanul casatoriei dobandea conditia juridica a tatalui, din momentul in care l-a conceput, iar copilul nascut in afara casatoriei dobandea conditia juridica a mamei din momentul in care ea l-a nascut.

Cetatenia mai putea fi dobandita si prin beneficiul legii.

Strainul care intrunea conditiile cerute de lege pentru dobandirea cetateniei, devenea cetatean roman.

Strainii mai puteau dobandi cetatenia si prin naturalizare, cand se vota o lege speciala pentru persoane bine individualizate.

In fine, sclavul dezrobit de un cetatean dobandea si el cetatenia.

Pierderea cetateniei

Intrucat libertatea era cea dintai  premisa a cetateniei, pierderea libertatii ducea la pierderea cetateniei.

Cetatenia se putea pierde si prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii.

Cetateanul roman care devenea cetatean al altui Stat, pierdea automat cetatenia romana.

Pierdeau cetatenia si cei care erau exilati din Roma.

Cei care comiteau un delict fata de un anumit Stat, si erau predati in vederea exercitarii dreptului de razbunare, dar nu erau primiti de catre acel Stat, pierdeau, de asemenea, cetatenia romana.

Legile de acordare a cetateniei

In secolul I i.e.n. s-au votat legile Iulia si Plautia Papiria, prin care aproape toti locuitorii liberi din Italia, au primit cetatenia romana.

Aceste legi, adica Legea Iulia si Legea Plautia Papiria, au fost date ca urmare a rascoalei cetatilor din Italia, cu care Roma avea Tratate de alianta, dar care de fapt, ii erau subordonate Romei.

In anul 212 e.n., printr-un edict, Imparatul Caracalla a acordat cetatenia, aproape tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului.

La originea acestui edict au stat ratiuni de ordin financiar, si nu dorinta imperiala de a pune principiul echitatii la baza organizarii sociale, asa cum s-a afirmat.

Intr-adevar, prin aceasta Constitutiune, au fost pusi la plata impozitului de 5 la suta, pe succesiune, toti locuitorii liberi ai Statului roman ; acest impozit era platit numai de catre cetateni.

Este totusi de retinut, faptul ca, prin aceasta masura s-a incheiat o evolutie de peste sapte secole, la capatul careia cetatenia romana s-a generalizat ; daca la origine, numai cetatenii erau oameni liberi, dupa reforma lui Caracalla, principiul s-a inversat, in sensul ca aproape toti oamenii liberi au primit cetatenia romana.

Latinii

Cuvantul latin desemna, atat conditia juridica a unei persoane, cat si originea sa etnica.

Cei mai vechi latini se numeau veteres.

Ei erau locuitorii Latiumului, rude de sange cu romanii, si ei se bucurau de urmatoarele drepturi : ius commercii, ius connubii si ius suffragii.

La inceput, latinii veteres traiau in cadrul unei confederatii cu romanii, dar mai tarziu, ei au fost supusi de catre romani.

O conditie juridica similara aveau si locuitorii coloniilor fondate in Italia, inainte de anul 268 i.e.n.

Aceia care locuiau in coloniile fondate in Italia, dupa anul 268 se numeau latini coloniari.

Ei se bucurau de ius commercii.

Locuitorii din provincii care primeau conditia juridica a latinilor coloniari, se numeau latini fictivi.

O categorie aparte, o formau latinii iuniani.

Acestia erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne. Ei traiau liber, dar mureau sclavi, in sensul ca ei nu puteau dispune de bunurile lor, prin testament.

Daca la inceput, conditia juridica de latini au avut-o numai rudele de sange ale romanilor, mai tarziu, ea a fost acordata si altor grupuri etnice, in special din ratiuni de ordin politic.

Peregrinii

Aratam ca in vechea Roma, regimul strainilor a cunoscut o anumita evolutie.

Daca la inceput, strainii cadeau automat in sclavie, cu timpul, oaspetii, clientii sau locuitorii cetatilor aliate, puteau veni la Roma fara a-si pierde libertatea.

In dreptul clasic, strainii, oameni liberi, care nu erau nici cetateni si nici latini, intrau in categoria peregrinilor.

Peregrinii obisnuiti puteau uza de dreptul cetatii in care ei locuiau, deoarece Roma tolera dreptul din provincii, in masura in care acesta nu venea in contradictie cu principiile dreptului roman.

Peregrinii nu aveau aces la actele de drept civil, dar ei puteau folosi in raporturile cu cetatenii, dispozitiile dreptului gintilor.

Aceasta ramura a dreptului roman a aparut si s-a dezvoltat ca un reflex al cerintelor schimbului de marfuri, extrem de amplu, care se practica intre cetateni si peregrini.

Peregrini dediticii erau locuitorii cetatilor care s-au opus fata de pretentiile de dominatie ale romanilor.

Ca masura de pedeapsa, romanii le distrugeau asezarile, asa incat ei nu mai apartineau vreunei cetati.

In aceeasi categorie intrau si dezrobitii care suferisera o pedeapsa grava, in timpul sclaviei.

Dediticii erau o categorie inferioara de peregrini, caci ei nu puteau dobandi cetatenia romana, si ei nu aveau dreptul de a veni la Roma.

Dezrobitii

Dezrobitii erau sclavii eliberati de catre stapanii lor, prin utilizarea anumitor forme.

Spre sfarsitul republicii, frecventa dezrobirilor a crescut, dar acest fenomen nu trebuie pus pe seama “ generozitatii “ proprietarilor de sclavi, caci dezrobirea a fost o forma deghizata de exploatare, mai bine adaptata cerintelor unei societati, in care economia de schimb ajunsese la o dezvoltare fara precedent.

In realitate, dezrobitul aparea ca un om liber, numai fata de terti, caci fata de stapan, el ramanea dependent si pe mai departe, cu persoana si cu bunurile sale.

Dupa dezrobire, fostul stapan se transforma in patron, iar fostul sclav devenea libert.

In epoca veche, dezrobitul cetateanului devenea si el cetatean, deoarece libertul dobandea conditia juridica a patronului sau.

Formele dezrobirii

In vechiul drept roman, dezrobirea se facea in trei forme solemne : vindicta, censu si testamento.

Dezrobirea vindicta consta dintr-o declaratie solemna, facuta de catre stapan in fata magistratului : Hunc hominem liberum esse volo, adica “ Vreau ca acest sclav sa fie liber “, declaratie insotita de anumite gesturi rituale.

Magistratul ratifica aceasta declaratie, prin cuvantul addico.

Dezrobirea censu se facea prin trecerea sclavului intre oamenii liberi, cu ocazia efectuarii recensamantului.

Dezrobirea testamento se putea face, fie direct, fie indirect.

In cazul dezrobirii testamento directa, testatorul isi exprima vointa de a elibera pe un anumit sclav.

Aceasta dispozitie din testament, isi producea efectul in momentul acceptarii mostenirii.

La dezrobirea indirecta, testatorul lasa mostenitorului sarcina de a dezrobi un sclav, printr-un act ulterior, si distinct de testament.

Dezrobirea indirecta este mai putin avantajoasa, intrucat dezrobitul urma sa aiba un patron, in persoana mostenitorului.

In dreptul clasic si postclasic apar si alte forme de dezrobire, fie solemne, fie nesolemne.

Conditia juridica a dezrobitilor

Caracterul institutiei patronatului era invederat de obligatiile pe care dezrobitul le avea fata de patron.

Aceste obligatii erau desemnate prin termenii : bona, obsequium si operae.

Bona desemna dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului. La origine, patronul putea exercita acest drept, chiar in timpul vietii dezrobitului, iar mai tarziu, numai la moartea sa, si numai daca dezrobitul nu avea mostenitori directi.

Obsequium este respectul pe care dezrobitul il datora patronului sau. Dezrobitul nu putea sa il cheme in Justitie pe patron, chiar daca patronul i-ar fi incalcat drepturile, caci el si-ar fi incalcat obligatia de respect.

Conform vechiului drept, incalcarea obligatiei de respect era foarte grav sanctionata, patronul avand asupra libertului, ius vitae necisque, adica dreptul de viata si de moarte.

Operae sunt serviciile datorate de catre dezrobit.

Serviciile pe care dezrobitii le aduceau patronilor, puteau fi de doua feluri : operae fabriles, si operae officiales.

Operae fabriles erau servicii obisnuite, pe care le putea presta orice persoana, pe cand operae officiales necesitau o anumita calificare, cum ar fi cunoasterea unei meserii.

Legile de limitare a dezrobirilor

La inceputul epocii clasice, datorita avantajelor pe care le prezenta pentru patroni, frecventa dezrobirilor a crescut atat de mult, incat ea ameninta stabilitatea structurilor traditionale ale societatii sclavagiste romane.

Ca o reactie la aceasta tendinta, Imparatul August a initiat doua legi, prin care s-a limitat dreptul stapanilor de a-si elibera sclavii.

Astfel, prin Legea Aelia Sentia, dezrobirile au fost supuse unor conditii.

Se cere ca stapanul sa aiba cel putin 20 de ani, iar sclavul cel putin 30 de ani.

Dezrobitii  care suferisera o pedeapsa grava, cat timp au fost sclavi, nu intrau in randurile cetatenilor, ci ei deveneau peregrini dediticii.

In fine, dezrobirile facute in frauda creditorilor urmau a fi anulate.

Cea de a doua lege, Legea Fufia Caninia, are in vedere dezrobirile facute prin testament.

Ea prevede ca testatorul are dreptul sa dezrobeasca un numar de sclavi, proportional cu numarul sclavilor de care el dispune, si ca, in niciun caz, el nu poate face mai mult de 100 de dezrobiri.

Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala

Anumite categorii de persoane isi pastrau in sens formal libertatea, dar in fapt,  ele se aflau intr-o stare de servitute.

Acest regim juridic special a fost creat in legatura cu interesul varfurilor clasei dominante, de a exploata munca acelora care, din punct de vedere formal, nu puteau fi adusi in stare de sclavie.

Persoane in mancipio

Erau persoane in mancipio, fiii de familie vanduti de catre parintii lor, in scopul realizarii unui castig, precum si  fiii de familie delicventi, abandonati in mainile victimei delictului, pentru ca victima sa isi exercite dreptul de razbunare.

Potrivit Legii celor XII  Table, vanzarea unui fiu de familie era valabila pe termen de cinci ani.

In acest timp, fiul de familie se afla sub puterea cumparatorului, putere desemnata prin termenul de mancipium.

Cumparatorul, in virtutea lui mancipium, il trata pe fiul de familie, ca pe un lucru al sau.

Dupa trecerea termenului de cinci ani, fiul de familie reintra sub puterea tatalui sau.

Addicti

Addicti erau debitorii insolvabili, atribuiti creditorilor lor.

Aceia atribuiti in baza unei sentinte de condamnare, se numeau iudicati, si ei erau tinuti timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului.

Daca, dupa expirarea acestui termen, ei nu isi plateau datoriile, urmau sa fie vanduti ca sclavi trans Tiberim.

Cea de a doua categorie de debitori insolvabili atribuiti creditorilor, era formata de nexi.

Stiindu-se insolvabili, ei nu mai asteptau sa fie chemati in judecata si condamnati ci, din proprie initativa, ei incheiau un contract cu creditorul si se obligau sa munceasca un numar de zile in contul datoriei.

Auctorati

Auctorati erau oamenii liberi care se angajau ca gladiatori.

Deoarece, in mod obisnuit, gladiatorii erau recrutati dintre sclavi, oamenii liberi care imbratisau aceasta indeletnicire, erau asimilati cu sclavii.

Redempti ab hostibus

Redempti ab hostibus se numeau cei rascumparati de la dusmani.

Ei ramaneau sub puterea persoanelor care ii rascumparasera, pana cand le remiteau suma de bani platita cu ocazia rascumpararii.

Colonii

Colonatul a aparut in sanul societatii sclavagiste, ca un sistem ce prefigureaza relatiile economice de tip feudal.

Aparitia colonatului este una din consecintele extinderii latifundiilor, pe seama loturilor micilor proprietari.

Impovarati de datorii, micii agricultori renuntau la pamanturile lor, in folosul marilor proprietari.

In lipsa mijloacelor de subzistenta, taranii ruinati, erau nevoiti sa arendeze anumite terenuri, in schimbul unei sume de bani, sau a unei parti din recolta.

Situatia juridica nascuta prin efectul contractului de arenda, valabil pe cinci ani, din care putea fi prelungit prin acordul tacit al partilor, a fost desemnata prin termenul de colonat.

Colonatul a aparut sporadic, inca din secolul I i.e.n., dar in procesul descompunerii relatiilor de tip sclavagist, importanta sa a crescut tot mai mult.

Categorii de coloni

La origine, oamenii liberi care, de bunavoie arendau o suprafata de pamant, se numeau coloni voluntari.

Conditia juridica a colonilor voluntari decurgea din contractul de arenda, la care colonii puteau renunta dupa expirarea termenului, sau il puteau reinnoi.

Acei coloni voluntari, care plateau in schimbul pamantului primit in folosinta, o parte din recolta, erau numiti coloni partiari.

Libertatea colonilor voluntari nu cunostea ingradiri.

La sfarsitul secolului al II-lea e.n., alaturi de colonii voluntari au aparut si colonii siliti.

Incepand din Epoca lui Marc Aureliu, unii prizonieri de razboi nu mai cadeau in sclavie, ci ei erau repartizati marilor proprietari, spre a munci pe latifundiile acestora, in calitate de coloni.

Catre sfarsitul principatului, prin Lex a maioribus constituta, adica lege mostenita din batrani, a fost introdus colonatul servaj, in sensul ca, toti colonii au fost alipiti solului.

Conditia juridica a colonului serv

Colonul serv era legat de pamantul pe care el il lucra, neputand sa il paraseasca niciodata.

Colonii nu puteau fi instrainati separat de mosie, dar, in cazul transmiterii mosiei, erau instrainati si colonii.

In fine, proprietarul exercita asupra colonului o putere exprimata in dreptul de corectie.

Ca om formal liber, in sensul ca el nu era sclav, colonul avea si unele drepturi.

Astfel, el putea contracta o casatorie valabila, el putea stapani anumite bunuri, chiar o suprafata de pamant, distincta de aceea pe care el se afla alipit, dupa cum el putea sa isi lase bunurile mostenire.

( extras, curs universitar, Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea, Ed. Casa de editura si presa «  Sansa «  SRL, Bucurest, 1995 )