Puterea parinteasca
Puterea parinteasca, sau patria potestas, era exercitata de catre pater familias asupra descendentilor sai : fii, fiice, si nepoti din fii.
* Nepotii din fiice se aflau sub puterea tatalui lor.
Pater familias putea fi tatal, bunicul, sau strabunicul : cata vreme bunicul traia, nepotii din fii, impreuna cu parintii lor, se gaseau sub aceeasi putere, ca persoane alieni iuris.
Puterea parinteasca era perpetua, astfel incat fiul de familie ramanea persoana alieni iuris, pana la moartea lui pater familias, indiferent de varsta pe care el o avea.
Fiul de familie devenea persoana sui iuris, numai la moartea tatalui sau.
Daca nepotul se gasea sub puterea bunicului sau, el nu devenea persoana sui iuris prin moartea bunicului, deoarece el ramanea sub puterea tatalui.
Totusi, daca tatal pre-deceda bunicului, nepotul devenea persoana sui iuris la decesul bunicului sau.
Puterea parinteasca avea si un caracter nelimitat, in virtutea caruia seful de familie dispunea in mod liber, atat de persoana fiului, cat si de bunurile pe care acesta le dobandea.
Caracterul nelimitat al puterii parintesti se exprima in dreptul de viata si de moarte, sau Ius vitae necisque, dreptul de abandon, si dreptul de a-l vinde pe fiu.
Potrivit Legii celor XII Table, vanzarea fiului de familie era valabila pe termen de cinci ani, dupa care fiul revenea sub puterea lui pater familias.
Odata cu cea de a treia vanzare, fiul de familie iesea definitiv de sub puterea parinteasca, adica Si pater filium ter venum duuit filius a patre liber esto.
Puterea parinteasca era nelimitata si cu privire la bunurile dobandite de catre fiul de familie.
Ca si sclavul, fiul de familie putea incheia acte juridice numai daca, prin efectul lor, el facea mai buna situatia lui pater familias, si el nu le incheia in nume propriu, ci imprumutand personalitatea sefului de familie.
Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitata a lui pater familias fata de persoanele alieni iuris, invedereaza caracterul extrem de individualist al dreptului roman.
Transformarile puterii parintesti
In dreptul clasic au fost adoptate masuri de limitare a puterii parintesti, atat asupra persoanei, cat si asupra bunurilor fiului de familie.
Astfel, tatal care isi ucidea fiul era pedepsit.
Vanzarea fiului de familie disparuse din practica, in legatura cu faptul ca au aparut procedee juridice mai evoluate, de exploatare a persoanelor alieni iuris, cum ar fi incheierea de servicii.
Numai dreptul de abandon – de expozitiune – s-a mentinut si in dreptul clasic.
Au fost luate si unele masuri de limitare a puterii parintesti asupra bunurilor dobandite de catre filius familiae.
Ca si in dreptul vechi, fiul de familie putea incheia acte juridice, imprumutand personalitatea sefului de familie.
In plus, s-a admis ca, in anumite cazuri, fiul de familie sa se oblige in numele propriu, obligandu-l in acelasi timp si pe pater familias.
Printr-o reforma a Imparatului August, adoptata in scopul consolidarii Armatei, s-a dat soldatilor dreptul de a avea bunuri proprii, de care puteau dispune si prin testament – peculium castrense.
Cu toate acestea, situatia juridica a fiului de familie in domeniul dreptului privat, a continuat sa fie definita si in epoca clasica, de existenta puterii parintesti.
In epoca post-clasica insa, ceea ce constituia o exceptie in dreptul clasic, a devenit regula, astfel incat fiul de familie dobandeste o capacitate aproape deplina.
La capatul unei indelungate evolutii, sub influenta cerintelor vietii sociale in continua schimbare, vechile caractere ale puterii parintesti au disparut, iar fiul de familie a dobandit o situatie juridica similara cu aceea a sefului de familie.
Puterea parinteasca putea fi creata pe calea naturala, prin casatorie.
Pe langa acest mod firesc, romanii cunosteau si doua moduri artificiale de dobandire a puterii parintesti : adoptiunea si legitimarea.
Puterea parinteasca se putea stinge prin moartea lui pater familias, prin moartea lui filius familiae, prin trecerea copilului sub alta putere, prin pierderea unui element al personalitatii, si prin emancipare.
( extras, curs universitar, Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea, Ed. « Sansa SRL « , Bucuresti, 1995 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu