Oare uitam ?
Nota : Ne punem aceasta problema pentru subiectul normal, excluzand cazurile patologice de sindrom Korsacoff sau Alzheimer.
“ Am aratat anterior cat de variabile sunt performantele de reactualizare, si ca un esec al reactualizarii nu inseamna o deficienta a memoriei.
Pur si simplu nu am folosit o modalitate adecvata de reactualizare.
Oare nu cumva am putea explica uitarea in mod exhaustiv, ca o deficienta exclusiva a reactualizarii, nu ca un declin general al memoriei ?
Exista, totusi, informatii pe care nu ni le aducem aminte, oricate eforturi am face, oricate metode am incerca intr-un timp fizic acceptabil.
De exemplu, ce am facut in urma cu trei ani, cinci zile si doua ore ?
Nu cumva informatiile noastre despre acel moment s-au pierdut definitiv, au disparut din sistemul nostru cognitiv ?
O serie de investigatii efectuate de T.O. Nelson ( 1971, 1977, 1978 ) ne indeamna sa fim prudenti inainte de a raspunde afirmativ la astfel de intrebari.
Intr-unul din experimentele sale, Nelson si colaboratorii ( 1978 ) solicita unui lot de subiecti sa invete perechi de cuvinte si cifre, asemanator probei administrate de Anderson ( 1983 ).
Dupa un interval variabil, de la 48 de ore la doua saptamani, subiectii sunt solicitati sa reproduca perechile invatate.
Ei reproduc, in medie, numai 75 % dintre ele.
Inseamna oare, ca cele 25 % sunt uitate ?
Pentru a oferi un raspuns la aceasta intrebare, Nelson opereaza asupra perechilor uitate, in felul urmator : o parte raman neschimbate, iar o alta parte sufera unele modificari, in sensul ca cifra asociata cuvantului se schimba.
De exemplu, anterior era perechea “ cafea – 11 “, acum ea devine “ cafea – 32 “.
Dupa o noua faza de invatare, atat a perechilor modificate, cat si a perechilor nemodificate, se probeaza la a doua testare a performantelor de reproducere.
Daca perechile, nereproduse anterior, ar fi fost complet eludate din memorie, atunci performantele din a doua faza la perechile modificate si perechile nemodificate, ar fi fost identice.
Rezultatele sunt insa, cu totul altele : perechile nemodificate sunt reamintite in proportie de 75 %, perechile modificate – in proportie de 43 %.
Pe baza acestor rezultat, conchidem ca informatiile care anterior nu au fost reamintite, nu s-au pierdut, practic, din memorie, ci ele au fost subactivate.
A doua faza de invatare le-a ridicat acest rest de activare, astfel incat le-a facut accesibile constiintei si, deci, reproductibile.
Experimentele de recunoastere au dat rezultate similare.
Itemii care nu au fost recunoscuti in prima etapa, au fost amestecati cu noi itemi, dupa care a urmat o noua faza de recunoastere.
Rata de recunoastere a stimulilor mai vechi, a fost net superioara, comparativ cu rata recunoasterii noilor stimuli.
Despre prodigiozitatea memoriei umane se gasesc referinte in multe alte cercetari experimentale.
De pilda, Shepard ( 1967 ) efectueaza o investigatie, in cadrul careia subiectii vizioneaza timp de cateva secunde, sute de fotografii.
Testati la scurt timp dupa aceea, ei au recunoscut aproape toate imaginile prezentate.
Mai mult, chiar dupa cateva saptamani, subiectii din lotul experimental recunosteau o mare parte dintre fotografii.
O serie intreaga de date, de natura anecdotica, sustin ideea permanentei memoriei de lunga durata.
Dupa cincizeci de ani de la terminarea scolii, multe persoane isi aduc aminte cuvinte dintr-o limba straina, pe care o invatasera in scoala, dar pe care nu au mai practicat-o ulterior ( Barsalou, 1992 ).
Daca cunostintele invatate raman permanent in memorie, de ce, totusi, nu ni le reamintim ?
Lasand la o parte caracteristicile procesului de reactualizare, discutate anterior, ce se intampla cu cunostintele noastre, intre momentul invatarii si momentul actualizarii ?
Care sunt fenomenele care au loc in acest interval de timp, si ingreuneaza reamintirea ?
Am putea raspunde printr-o simpla propozitie : se subactiveaza.
Dar un astfel de raspuns nu rezolva problema de fond.
De ce anume se subactiveaza ?
Cum actioneaza subactivarea ?
Pentru a oferi un raspuns exhaustiv, macar la una dintre aceste intrebari, ar trebui sa scriem inca o carte, mai voluminoasa ca aceasta.
Constienti de propriile limite, ne propunem numai sa trecem in revista cateva dintre mecanismele implicate in deteriorarea nivelului de activare a cunostintelor.
Reamintim ca nivelul de procesare a informatiei, gradul de elaborare a informatiei stocate, au implicatii majore, pe care nu le mai reluam aici.
Interferenta
Interferenta este un fenomen cunoscut de multa vreme, dar mecanismul ei continua sa fie incomplet explicat.
In esenta, ea vizeaza influenta pe care cunostintele invatate, o au unele asupra celorlalte.
In cazul in care, cunostintele anterior invatate reduc rata de reactualizare a cunostintelor dobandite ulterior, aveam de-a face cu interferenta proactiva.
Aceeasi influenta, exercitata insa de ultimele cunostinte, asupra celor anterioare, poarta numele de interferenta retroactiva.
Subliniem ca, aceste notiuni doar descriu, dar ele nu explica mecanismul responsabil de producerea fenomenului.
Unul dintre candidatii la o explicatie posibila, este mecanismul inhibitiei laterale.
El are nu numai plauzibilitatea neuronala, dar este in acord cu o serie de date experimentale asupra interferentei.
De pilda, se constata ca interferenta dintre doua categorii diferite de cunostinte – de pilda, numere si cuvinte – este mai mica decat in cazul in care cunostintele memorate succesiv, fac parte din aceeasi categorie.
Or, inhibitia laterala este mai redusa in primul caz, decat in al doilea caz.
Ca sa luam in discutie doar inca un exemplu, sa ne reamintim de efectul spatierii.
Spatierea – interpolarea unor itemi diferiti, intre doua prezentari ale aceluiasi item – imbunatateste performantele mnezice.
Deci, si in acest caz, putem spune ca inhibitia laterala este mai redusa.
Oricum, pare cel putin posibil sa vedem in interferenta, o emergenta comportamentala a mecanismului de inhibitie laterala a unitatilor cognitive.
Mai credem ca, inhibitia laterala nu actioneaza numai intre cunostintele din MLD ( memoria de lunga durata ), ci si in cadrul memoriei de lucru.
Ca atare, interferenta este un fenomen comun celor doua tipuri ale memoriei, nu asa cum se sustine adesea, un fenomen specific MLD.
Efectul FAN
Efectul FAN ( = facts added to nodes ) a fost pus in evidenta de J.R. Anderson
Intelegerea lui completa presupune o serie de informatii, despre reprezentarea cunostintelor.
Deocamdata, este suficient sa stim ca, la nivel comportamental, el se manifesta prin incetinirea ritmului reactualizarii, in functie de sporirea informatiilor pe care le avem despre un anumit obiect.
De exemplu, in faza de invatare, subiectul poate sa memoreze o multime de informatii despre un individ “ Ion “ : - ex, : “ Ion locuieste la Cluj “, “ Ion are automobil “, “ Lui Ion ii place palinca “, “ Ion este cumnat cu Maria “, “ Ana este sotia lui Ion “, etc..
Cu cat avem mai multe cunostinte despre Ion, cu atat ne este mai greu sa ne reamintim cu exactitate o anumita informatie despre Ion.
Dupa cateva minute, incercati sa raspundeti daca Maria, sau Ana, este sotia lui Ion ?
Efectul FAN se realizeaza subconstient ; el nu este in intentia subiectului.
Anderson si Bower ( 1973 ) explica acest fenomen, recurgand la mecanismele de propagare a activarii.
Cand solicitam o informatie despre un obiect, reprezentarea cognitiva a obiectului respectiv, este activata din MLD ( memoria de lunga durata ).
Daca cunostem un singur fapt despre obiectul respectiv, propagarea activarii este rapida, si raspunsul este aproape instantaneu.
Daca stim doua lucruri despre acelasi obiect, aceeasi activare trebuie sa se propage in doua directii, deci plusul de activare primit de aceste unitati va fi mai mic, iar propagarea va fi mai lenta, s.a.m.d. .
Cu cat creste numarul de cunostinte sau fapte pe care le cunoastem despre un individ, cu atat mai lenta este reactualizarea unei informatii specifice.
Silit sa raspunda in limita de timp, subiectul va conchide ca el a uitat – a pierdut din memorie – informatia respectiva.
Mecanismele de aparare ale eului
Notiunea de mecanism de aparare a fost lansata in Psihologie, de Sigmund Freud si ea a fost consacrata de fiica sa, Anna Freud, intr-o carte celebra, Mecanismele de aparare ale eului ( 1937 ).
Intr-o definitie simplificata, mecanismele de aparare sunt procedurile utilizate de Ego, confruntat cu pulsiunile libidinal ale Id-ului, de reprimare a informatiilor care l-ar putea pune in pericol.
Unul dintre aceste mecanisme este represia.
El consta in blocarea accesului in constiinta, a informatiilor despre fantasmele sau dorintele sexuale ale subiectului.
Amnezia infantila, adica absenta amintirilor din primii ani de viata, este explicata de psihanalisti, tocmai prin continutul libidinal, care a fost exclus din campul constiintei.
Esenta terapiei psihanalitice consta tocmai in a elibera continutul reprimat, “ acolo unde a fost Id trebuie pus Ego “.
Desi se contureaza o explicatie cognitivista riguroasa a acestor mecanisme defensive, care ridiculizeaza toata terminologia psihanalitica excesiv de mitologizanta, analiza acestora este extrem de productiva.
Ea ne atrage atentia asupra unor procesari inconstiente ale informatiei, neglijate de cognitivisti, cu semnificatii deosebite pentru arhitectura sistemului cognitiv in general, pentru organizarea cunostintelor in memorie, in special.
*
Rezumand ceea ce am spus pana acum despre uitare, sa remarcam ca suntem in fata unui fapt de experienta, si a doua explicatii posibile.
Este un fapt cert, ca nu ne putem reaminti in orice moment, orice cunostinta invatata anterior.
Prima explicatie este ca, anumite cunostinte – de ex. : cunostintele cu valoare adaptativa scazuta – se deterioreaza, si ele dispar din memorie.
A doua explicatie – in contul careia am oferit o serie de date experimentale – considera ca, nimic din ceea ce am invatat nu se sterge din memorie.
Anumite evenimente nu pot fi reproduse sau recunoscute, din cauza deficientelor mecanismelor de reactualizare, nu din cauza unei deficiente a memoriei, in general.
Desi am favorizat cea de-a doua explicatie, la rigoare pe baza datelor experimentale disponibile, nu putem transa definitiv in favoarea niciuneia dintre explicatiile concurente.
Am putea spune ca, ambele sunt partial adevarate.
Acesta ar fi insa un truc dialectic comod, cu consecinte negative pentru cercetare.
Preferam mai degraba sa cautam raspunsul analizand un tip de memorie, care se bucura de tot mai mare interes din partea cercetatorilor in ultimii ani : memoria implicita.
( extras, curs universitar, Psihologie cognitiva Modele teoretico-experimentale, Mircea Miclea, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, editia a II- a revazuta, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1999 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu