Din referatele mele de la masterul de "Stiinte Penale" 2010-2011 ( 8 )

Din referatele mele de la masterul de "Stiinte Penale" 2010-2011 ( 8 )

Universitatea “ Spiru Haret “ – Facultatea de drept si administratie publica Bucuresti

MASTER – Stiinte penale

Coordonator stiintific : Prof.univ.dr.Doinel DINUICA

Disciplina : Psihologie Judiciara

Marturia judiciara sub aspectul parcursului eveniment judiciar – element testimonial ( receptie – decodare – memorare – redare )

MARCOV  N.Olivia-Maria

Prof.univ.dr.Tudorel BUTOI

Data depunerii : 29 august 2011

Motto :  - Da mihi factum, dabo tibi jus

Donne-moi les faits, je te donnerai  le droit

Da-mi faptele, iti voi da dreptul

- There is no truth.  There is only perception.  - Gustave Flaubert

- It will never be possible by pure reason to arrive at some absolute truth.  - Werner Heisenberg, Physics and Philosophy

- One of life's regrets is that you didn't always tell the truth, and now it's too late, because the truth has changed.  - Robert Brault

- The truth will set you free, but first it will make you miserable.  ~Attributed to James A. Garfield

- All truth passes through three stages. First, it is ridiculed. Second, it is violently opposed. Third, it is accepted as being self-evident. - Arthur Schopenhauer (1788 - 1860)

- This does not make the authors of those narratives liars; it makes them servants of fallible human memory and perception. - Tom Bissell, Truth in Oxiana, 2004

- While you live tell truth and shame the devil. - William Shakespeare (1564 - 1616), Henry IV, Part I, Act III, 1

Adevarul nu poate fi cunoscut. El este numai o parte din noi, pe care intr-o anumita situatie, o consideram adevarata.

“ Deci adevarul se afla la bunul plac al omului, aceasta trestie se clatina in bataia vantului “[1].

Adevarul se pierde in folozofie, uitand de realitatea care aduce mii de adevaruri, unele care se contrazic, altele converg, incat ceea ce a fost initial, nu mai este la fel.

Din filozofie, trecand in Justitie, adevarul reprezinta una din bazele acestei institutii.

Cand spunem Justitie, spunem adevar, dreptate.

Justitia este permanent in cautarea adevarului putem desprinde din lectura articolului 3 al Codului de procedura penala care consacra principiul aflarii adevarului atunci cand ne spune ca “ In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului “.

Ce inseamna a afla adevarul, din perspectiva procesului penal ?

Privit din aceasta postura, adevarul reprezinta o cale de a descoperi existenta unei cauze, a unei fapte, sau inexistenta lor, forma vinovatiei, mobilul, scopul, persoana care a realizat aceasta fapta.

A afla adevarul ( in cauza penala ), inseamna a realiza o concordanta deplina intre situatia de fapt, asa cum s-a petrecut ea in materialitatea ei, si concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la imprejurarile respective.

Aflarea adevarului trebuie realizata in concordanta cu conditiile prevazute de lege, astfel incat dispozitiile articolului 3 C.pr.p. sa nu depaseasca legalitatea si cadrul impus de acesta. Nu se poate realiza orice, mai ales in cadrul Justitiei, in numele adevarului, deoarece de multe ori acest adevar nu este acelasi pentru toti.

Aflarea adevarului reprezinta un principiu al procesului penal, intalnit in toate legislatiile moderne.

Conceptia ca orice act de Justitie nu se poate fundamenta decat pe o reflectare corecta si adevarata a imprejurarilor de fapt ale cauzei, rezida in adagiul “ res judicata pro veritatae habetur “, care consfinteste prezumtia ca orice hotarare judecatoreasca definitiva stabileste adevarul, fiind echivalentul fidel al acestuia.

Aflarea adevarului nu reprezinta doar un principiu care a fost introdus in lege, doar pentru a avea semnificatia de legislatie moderna, ridicata la standardele europene, ci a dus si la instaurarea unui sistem de garantii care guverneaza legea procesual penala.

Una dintre aceste garantii se refera la acordarea pentru parti, a dreptului ca in tot cursul procesului penal sa dovedeasca imprejurarile care duc la aflarea adevarului ; dispozitia prevede ca partile pot propune probe, orice fel de probe – inclusiv probe cu martori – si cere administrarea lor, in tot cursul procesului penal, asa cum reiese din dispozitiile articolului 67 Cod procedura penala.

Declaratiile martorilor reprezinta unul dintre cele mai vechi mijloace de probatiune si mai folosite, in cadrul procesului judiciar.

Ascultarea unei persoane in calitate de martor, care are cunostinta despre o fapta anumita, sau despre o imprejurare care vizeaza un fapt juridic sau cauza penala, aflarea unei informatii obtinute prin marturie, au ca scop aflarea adevarului.

Martorul si marturia, desi reprezinta un mijloc de a afla adevarul, vor fi supusi falsitatii,  minciunii, inselaciunii, amagirii, iluziilor, pentru ca toate aceste forme de adevar sunt specifice omului.

Rolul determinant il are organul judiciar, de a inlatura intregul zid ridicat in jurul celor adevarate, pentru a le afla, pentru ca apoi, cei care judeca pe baza lor, sa faca dreptate.

Relativitatea marturiei, carenta totala sau partiala, precum si erorile care au luat nastere, au reprezentat imperfectiuni ale acestei probe, si in acelasi timp, o problema pentru specialisti.

Erorile care apar, intentionate sau nu, ale martorilor de rea-credinta, erorile inconstiente care se ivesc in stadiul aducerii aminte, atunci cand se sugereaza martorului sa incerce sa reconstituie mental, scena la care el a asistat, au dovedit ca problema marturiei este delicata.

O serie de experiente au fost efectuate, pe diferiti subiecti carora li s-a cerut sa relateze cu ce era imbracata o persoana care a trecut prin camera in care se aflau. Rezultatele sunt diferite, si de cele mai multe ori ele sunt necorespunzatoare, neconcludente, dovedind imperfectiunea probei, relativitatea ei, si imposibilitatea de a fi perfecta si infailibila.

Prin urmare trebuie sa avem in vedere un singur lucru, si anume, aceasta proba are ca punct central Omul, cuvintele omului si ceea ce omul a vazut.

Este stiut ca fiecare om percepe mediul corespunzator in mod diferit, propriu, si aceasta in functie de posibilitatile sale fizice si psihice, este evident ca nu toti vor putea relata o situatie anumite in acelasi fel. Iata cum aceasta proba nu va putea fi infailibila, atata timp cat ea se centreaza pe capacitatea omului de perceptie, de memorare, si de recunoastere.

Psihologi, medici, juristi, precum A.Binet, W.Stern, E.Altavilla, Al.Rosca, T.Bogdan, realizand experiente, adunand date si informatii care au dat nastere unei importante ramuri a psihologiei judiciare – psihologia marturiei – au pus in vedere, atat utilitatea probei cu martori in vederea verificarii, a evaluarii marturiei in procesul penal, dar si relativitatea depozitiilor martorilor.

Cercetarile efectuate de A.Binet, acela care a fundamentat de fapt, psihologia judiciara, l-au condus la elaborarea a doua teorii, in aparenta paradoxale :

In prima sa teorie, A.Binet evidentiaza ca “ o marturie poate fi precisa, si totodata completamente falsa “, iar in cea dea doua, ca “ exactitatea unei amintiri nu este proportionala cu forta de revenire “.

Binet considera fenomenul memorat, ca fiind fundamental in cercetarea problemelor marturiei.

In Germania, la putin timp dupa publicarea cercetarilor lui Binet, psihologul W.Stern si colaboratorii lui, intreprind alte investigatii asupra marturiei.

Dupa o serie de incercari experimentale, Stern a ajuns la trei concluzii si anume, ca ( 1 ) exactitatea amintirilor nu este o regula, ci o exceptie, ( 2 ) uitarea la barbati este mai accentuata decat la femei, ( 3 ) amintirile femeilor, de cele mai multe ori sunt inexacte.

Ca orice experiment, si aceasta a fost supus criticii, afirmandu-se ca experimentele sale sunt foarte departe de o simulare a realitatii. Marturia este un proces complex, dinamic, si ea nu se poate “ simula “ prin imagini statice, expuse in conditiile unei vizibilitati optime.

Dar in acelasi timp, aceste experiente atrag atentia asupra limitelor marturiei, a diferentelor individuale, datorate sexului.

In anul 1906, profesorul Ed.Claparède initiaza o serie de cercetari asupra problemei marturiei, ocupandu-se in special de problema memoriei involuntare si de cea a recunoasterii. In urma cercetarilor sale, el retine doua concluzii si anume, ca ( 1 ) in marturie nu este important numai sa retii, ci sa-ti dai seama exact de ceea ce ai retinut ; ( 2 ) valoarea marturiei nu este in raport cu numarul martorilor, caci adesea o infima minoritate poate avea dreptate fata de majoritatea imensa.

Cine este martorul ?

Raspunsul il aflam din lectura dispozitiilor articolului 78 al Codului de procedura penala, care definesc martorul ca fiind “ persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal “, si care, spune in continuare acelasi articol “ poate fi ascultata in calitate de martor “.

Martorilor li s-au dat diferite denumiri, printre care cea mai semnificativa este aceea amintita de J.Bentham, martorii sunt “ ochii si urechile Justitiei “, iar cu privire la marturie s-a ajuns la concluzii destul de diferite, si anume : “ O marturie poate fi precisa si totodata completamente falsa “, “ o marturie pe deplin fidela constituie exceptia, nu regula “.

Toate aceste aprecieri au dus la concluzia formulata de Aurel Ciopraga ca declaratiile martorilor au un caracter relativ, iar proba testimoniala este aparent fragila, uneori inselatoare si cu valoare destul de aleatorie[2].

Marturia este relativa, la fel ca si adevarul. S-a spus ca “ esenta adevarului este libertatea “, dar “ a considera libertatea ca esenta a adevarului nu inseamna a lasa adevarul la bunul plac al omului “.

Marturia este lasata la libera apreciere a organelor judiciare,  ce constituie in sistemul probelor, posibilitatea organelor judiciare de a-si intemeia intima convingere pe una dintre depozitiilor martorilor, in timp ce probele celelalte, nu fac prin ele insele dovada, cum este cazul declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului ( articolul 69 Cod pr.penala ), respectiv declaratiile celorlalte parti din proces ( art.75 Cod pr.penala ), daca acestea nu sunt coroborate cu alte probe.

Marturia, prin ea insasi produce forta probanta trebuie examinata, atat in raport cu persoana, cu sursa din care ea provine, cu faptul la care ea se refera, cu datele si cu informatiile urnizate, deci cu depozitia.

S-a afirmat ca marturia are o valoare aleatorie, ca depozitiile martorilor sunt alterate de relativitate. Din ce cauze se intampla aceasta ? Raspunsurile aduse au retinut ( 1 ) imperfectiunea organelor de simt ale omului, ( 2 ) procesele psihice distorsionate, ( 3 ) convingerea quasi-generala sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare, ( 4 ) particularitatile psihologice ale organului judiciar.

Stiind care sunt limitele marturiei, cunoscand procedeele de ascultare ale martorilor si tacticile criminalistice adecvate, procurorul si judecatorul pot rezolva doua dintre problemele esentiale, strans legate de aprecierea declaratiilor martorilor, de evaluare a fortei lor probante : ( 1 ) stabilirea sinceritatii martorului, a bunei sale credinte, ( 2 ) masura in care depozitiile corespund realitatii obiective[3].

Forta probanta a marturiei este data de faptul ca aceasta proba este folosita in toate ramurile dreptului, atat dreptul public, cat si dreptul privat si nu fara motiv a fost numita “ regina probelor “.

In dreptul familiei, marturia, proba cu martori reprezinta una dintre probele pe care partile le cer in vederea solutionarii cauzelor.

Parerile sunt impartite in ceea ce priveste valoarea probei cu martori, desi marturia, depozitia martorilor da nastere la o serie de dificultati, ea este utilizata in rezolvarea cazurilor pentru ca, inainte de acte, de alte mijloace, de persoanele care participa la savarsirea unei fapte, direct sau indirect, voluntar sau involuntar, reprezinta posibilitatea de a afla adevarul mult mai repede, chiar daca el va fi ascuns intr-un noian de neadevaruri.

Pentru inlaturarea acestor dificultati s-au nascut metodele psihologice ale marturiei, metodele de tactica criminalistica, toate pentru a combate caile prin care infractorul, persoanele care au legatura cu fapta, martorul de rea-credinta, incearca sa devieze organul judiicar in / de la aflarea adevarului.

Forta probanta este data de utilizarea marturiei, a probei cu martori in procesul judiciar.

Receptia senzoriala a evenimentului judiciar

S-a apreciat ca forta probanta a marturiei, veridicitatea declaratiilor unui martor, nu pot fi apreciate la reala lor valoare, daca cei care realizeaza si conduc cercetarile, nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza marturiei.

Din perspectiva psihologiei judiciare, marturia este rezultatul unui proces de observare si de memorare involuntara a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia intr-o forma orala sau scrisa, in fata organelor de urmarire penala sau a instantelor de judecata.

Marturia este un proces de cunoastere a realitatii obiective structurat pe patru faze, si anume : 1. receptia sau perceptia informatiilor, 2. prelucrarea lor logica sau decodarea evenimentului judiciar, interpretarea, atribuirea de sens, 3. memorarea, 4. reproducerea ( redarea, reactualizarea, recunoasterea ).

Marturia – proces sau act de cunoastere a realitatii – depinde de capacitatea fiecarei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra in functie de subiectivismul si de selectivitatea sa psihica, de a le memora, de capacitatea sa de a retine si memora, numai acele elemente necesare si importante, deci esentialul, si nu in ultimul rand, aptitudinea de a le reda.

Martorul vine in contact cu obiectele si cu fenomenele lumii exterioare, prin intermediul simturilor sale, iar acestea actionand asupra organelor de simt, dau nastere proceselor psihice, cunoscute sub numele de senzatii si perceptii.

Inainte de a deveni un fapt memorat si apoi redat, evenimentul este senzatia, perceptia a ceea ce a existat, a simtit sau a auzit, o anumita persoana.

Receptia senzoriala a unor evenimente este prima etapa a formarii marturiei, fiind un proces psihic de cunoastere[4].

Notiunea de perceptie este utilizata intr-un sens mai larg, cuprinzand atat senzatia cat si perceptia propriu-zisa, si cu acest “ lato sensu “, ea este utilizata si in psihologia marturiei, desemnandu-se de fapt primul moment al formarii depozitiilor martorilor.

Nu orice stimul va da nastere unor senzatii, aceasta capacitate fiind legata de pragurile senzatiilor, in care exista o limita minima si una maxima a senzatiilor, dar aceasta delimitare va fi afectata de sensibilitatea fiecarei persoane.

Senzatia este cea mai simpla forma de reflectare senzoriala a insusirilor izolate ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simt.

Perceptia este consecinta unei reflectari mai complexe care conduce la constientizare, la identificarea obiectelor si fenomenelor.

Despre senzatie prin opozitie cu perceptia

Raportarea senzatiei la perceptie reprezinta cea mai raspandita modalitate de definire si de individualizare a senzatiei.

Punerea fata in fata, a doua mecanisme cognitive reuseste sa conduca la surprinderea notelor distinctive ale fiecaruia dintre ele. Un asemenea demers a fost intreprins inca din secolul al XVIII-lea. Thomas Reid ( 1710 – 1796 ) de exemplu, concepea senzatiile ca fiind unitati psihice elementare si primitive, care combinandu-se si asociindu-se intre ele conduc la perceptii.

El sesiza astfel caracterul primitiv al senzatiilor elementare, comparativ cu caracterul complex si structural al perceptiilor.

Inpirandu-se din chimie, Reid deriva perceptia din senzatie, ca pe un corp compus din corpuri mai simple. Reid a sesizat insa si o alta diferenta existenta intre senzatii si perceptii.

Astfel, in timp ce senzatiile sunt experiente mintale pur subiective, perceptiile permit o priza de constiinta directa a obiectelor fizice, care exista independent de cel care le percepe.

Chiar daca distinctia dintre cele doua mecanisme psihice este simplista, ea sugereaza nivelul calitativ superior al perceptiilor, comparativ cu cel al senzatiilor.

Superioritatea perceptiei, in raport cu senzatia s-a perfectat apoi in conceptiile majoritatii autorilor.

Senzatia este ‘ o simpla experienta constienta, asociata stimulilor “, pe cand perceptia este “ experienta constienta asupra obiectelor si a relatiilor obiectelor “ ( Coren, Porac si Ward, 1984, pag.11 ).

Senzatia este procesul cu ajutorul caruia stimulii sunt detectati si sunt codati, spre deosebire de perceptie, care este procesul mintal al organizarii si al interpretarii senzatiilor.

Intr-un joc de fotbal, senzatia ne permite sa vedem – sa detectam – miscarea unor stimuli, pe cand perceptia ofera, nu numai posibilitatea surprinderii miscarii sau a vitezei stimulilor, ci si de a sti ca este vorba de un joc de fotbal ( Myers, 1986, pag. 140 ).

Senzatia este “ experienta individuala cu stimulii “, perceptia este “ procesul de interpretare, de organizare a materialului furnizat de stimul “ ( Crooks si Stein, pag. 99 ).

“ Senzatia poate fi considerata ca un prim contact al organismului, cu stimulii senzoriali, pe cand perceptia este procesul prin care stimulii sunt interpretati, sunt analizati si sunt integrati cu alte informatii senzoriale “ ( Feldman, 1993, pag. 168 ).

Inutil sa mai insistam si asupra altor citate, deoarece marea lor majoritate se inscriu pe aceeasi linie. Desi compararea celor doua mecanisme psihice conduce la o mai buna individualizare a lor, ea creeaza o ruptura intre ele.

Asa incat, la un exces se raspunde cu un altul.

J.J.Gibson ( 1904 – 1979 ) respinge distinctia dintre senzatie si perceptie, pentru el, esentiala fiind informatia continuta de stimul, sarcina organismului constand in a o sesiza.

Aceasta l-a si determinat sa studieze structura stimulului, si sa confere senzatiei statutul de “ curiozitate psihologica “.

Un asemenea punct de vedere este, fara indoiala, exagerat. Iata de ce, in cercetarile actuale dominate de psihologia cognitiva, distinctia dintre senzatie si perceptien nemaipastrandu-si rigiditatea asociationista, capata o noua valoare.

De obicei, senzatia  se refera la tratarea senzoriala a informatiilor fizice, independent de semnificatiile lor, in timp ce perceptia este direct legata de semnificatia obiectelor si de interpretarea informatiilor senzoriale.

Se creeaza astfel, premisa integrarii organice a senzatiilor in perceptii, nu insa printr-o simpla asociere mecanica, ci ca urmare a interpretarii si semnificarii informatiilor furnizate de simturi.

Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica

Definirea senzatiei se poate face, prn raportarea ei, nu doar la fenomenele fiziologice si psihice aflate in imediata sa apropiere, ci si la alte “ fapte “ obiective sau subiective, mai apropiate sau mai indepartate de ea.

Corelarea senzatiei cu asemenea ‘ alte fapte “ s-ar putea dovedi benefica pentru ea.

Un demers de acest tip a ost intrerpins inca din anul 1934, de un psiholog francez, Pierre Salzi, intr-una dintre cartile sale, sugestiv intitulata : “ Senzatia. Studiu genezei si rolului ei in cunoastere “. Desi lucrarea contine unele idei relativ simple si cunoscute, marcate de stadiul cunoasterii psihologice, ea se distinge prin accentul pus de autor pe evidentierea rolului unor fenomene psihice superioare, in producerea senzatiilor.

Pierre Salzi arata ca, in analiza senzatiilor exista trei categorii de fapte care trebuie sa ne retina atentia si anume ; fapte obiective, fapte nervoase, fapte mintale.

O senzatie se distinge de o simpla fantoma, deoarece :

a) corespunde unui obiect real ;

b) implica participarea unui aparat nervos ;

c) in calitate de stare de constiinta are antecedente si concomitente de natura subiectiva.

Problema este, de a sti care dintre aceste fapte reprezinta cauza senzatiei intr-o maniera “ necesara, imediata si completa “ ( Slazi, 1934, pp. 18-19 ). Autorul constata ca, nici cei care leaga senzatia de obiect, stabilind o relatie ca de la cauza la efect, nici cei care sustin ca stimularea organica este sursa senzatiilor, nu au dreptate.

Sunt cazuri cand, desi nu exista organe specializate, senzatiile se produc.

De asemenea, apar efecte de compensare fiziologica. Totodata, alterarea partii nervoase a receptorului are repercusiuni asupra senzatiilor. Obiectul si stimularea nervoasa apar drept conditii necesare, dar nu si suficiente pentru senzatii.

Salzi este tentat, de aceea, sa acorde o mai mare importanta “ faptelor mintale “ in producerea senzatiilor.

Constiinta, imaginile, rationamentul, sunt cele care determina senzatia.

A simti si a fi constient, este unul si acelasi lucru.

Or, daca constiinta este un factor constant, inseamna ca este si necesar. Trebuie sa studiem “ rolul pozitiv al constiintei si sa constatam ca ea intervine real in ordinea si chiar tesatura senzatiilor “ ( Salzi, 1934, p.45 ). Senzatiile “ se nasc, cresc sau scad conjunctural, o data cu functionarea constiintei “ ( Salzi, 1934, p. 79 ).

La randul ei, imaginea indeplineste functii de avangarda in producerea senzatiilor, servind la “ directionarea atentiei “ si fiind de aceea, “ primul factor de ordine al senzatiilor “ ( Salzi, 1934, p.121 ).

In sfarsit, rationamentul da posibilitatea constiintei sa avanseze prin apelul la noi premise, rezultatul lui fiind marcat de “ cresterea discernamantului in cunoasterea obtinuta “ ( Salzi, 1934, p. 125 ).

Dat fiind faptul ca senzatia decurge din activitatea mintala, ea se va perfectiona corelat cu interventia acestei activitati.

Unele anomalii reprezinta nu doar un proces biologic, ci si un rezultat al activitatii mintale, care permite intrarea in functiune a proceselor de analiza crescande, si de sinteza corectiva.

De multe ori Salzi accentueaza ca senzatia nu este primita in mod pasiv de catre spirit.

Ea se produce in sferele terminale, izvoraste in zona corticala, fiind de aceea, un efect global.

Desi observatiile lui Salzi sunt pertinente, fiind indreptate impotriva exagerarilor fizicaliste sau biologiste, ele pacatuiesc prin psihologism.

Ceea ce nu este suficient de bine inteles, este unitatea celor trei categorii de “ fapte “ in producerea senzatiilor.

La originea tuturor senzatiilor stau procesele de excitatie senzoriala, care se produc in celulele specializate, in neuronii periferici sau in terminatiile incapsulate si libere, in neuronii situati in ganglionii spinali.

Procesul de declansare consta intr-o depolarizare locala, negativa, a unei zone a fibrei nervoase, apoi are loc conducerea influxului spre centrii corticali.

Si totusi, Salzi a avut o intuitie extraordinara, preluata si adancita de psihologia contemporana.

Extrem de importanta ni se pare a fi sublinierea ideii ca, perfectionarea senzatiilor nu constituie numai o urmare a bunei functionari anatomo-fiziologice, ci se datoreaza si perrfectionarii activitatii mintale a individului.

Asadar, nu numai simturile ascut mintea omului, ci si mintea contribuie la ascuirea simturilor.

Amplasarea senzatiilor in contextul intregii activitati psihice a individului deschide noi si profitabile perspective de cercetare.

Problematica senzatiilor : constatari concluzive

Fiecare dintre modalitatile de definire si caracterizare a senzatiilor prezentate mai inainte, aduce precizari importante. Totusi, nici una dintre ele nu furnizeaza date referitoare la continutul informational al senzatiilor, la forma ideal-subiectiva de reflectare a realitatii, la caracterele reflectarii, etc.

Daca senzatia este un mecanism de captare si de inregistrare a informatiilor din realitatea inconjuratoare, sau din cea interna a organismului, atunci care sunt aceste informatii ?

Raspunsul formulat de psihologie la aceasta intrebare este urmatorul : senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce in creierul uman ( 1 ) insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, sau ale stimulilor care  actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avand de aceea un caracter nemijlocit. Insusirile reflectate de senzatie sunt insa, nu numai simple, ci ( 2 ) si concrete, exterioare, fenomenale, accidentale, neesentiale, adica cele care apar la “ suprafata ‘ obiectelor si fenomenelor, sau care se impun simturilor prin forta lor senzoriala, dar care au o mare valoare adaptativa pentru organism.

In sfarsit, insusirile reflectate de senzatie sunt ( 3 ) insusiri izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor.

Senzatia dispune deci de capacitatea de a izola caracteristicile stimulului, eivdent, la nivel elementar.

Dovada faptului ca senzatia se caracterizeaza prin tratarea separata a insusirilor stimulilor, o reprezinta pe de o parte specializarea simturilor, iar pe de alta parte specializarea ariilor corticale, a zonelor de proiectie corticala a analizatorilor.

Acest punct de vedere este larg acceptat si vehiculat in psihologia romaneasca.

Iata numai doua definitii : «  Senzatiile sunt procese psihice elementare care reflecta diferitele insusiri ale obiectelor si fenomenelor lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in momentul actiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor «  ( Mare, 1991, p. 71 ).

“ Senzatia este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial “ ( Cosmovici, 1996, p. 95 ).

Psihologia cognitiva aduce doua precizari importante in definirea senzatiilor. In primul rand, senzatia este interpretata ca fiind un eveniment psihic elementar, capabil de a produce experiente subiective, sau de a infera existenta stimulului.

Ea face referinta la o anumita calitate a informatiei senzoriale – la o culoare, la o durere, etc. – care este extrasa din stimulii exteriori sau interiori.

In al doilea rand, senzatia codeaza informatia la niveluri de tratare precoce. Tocmai de aceea, dintr-o perspectiva cognitiva, caracterul constient al senzatiei nu este deciiv, prezenta ei putand fi evidentiata, fie prin metode psihoizice directe, implicand un rationament, fie inferata prin intermediul manifestarilor indirecte.

O semenea interpretare s-a impus, patrunzand chiar si in dictionarele de psihologie.

Senzatia este “ o experienta neelaborata, elementara a sentimentului sau constiintei conditiilor din interiorul sau din afara corpului, produsa de stimularea unui receptor, sau a unui sistem de receptori “ ( Reber, 1995, p. 707 ).

Indiferent de perspectiva de analiza a senzatiei, constatam ca ea implica trei elemente, si anume ( 1 ) stimulul fizic – materie sau energie ce actioneaza asupra organelor de simt ; ( 2 ) raspunsul fiziologic – structura a activitatii electrice aparuta in organele de simt, nervi si creier, ca urmare a stimularii ; ( 3 ) experienta senzoriala – subiectiva dupa natura ei.

Rolul sistemului nervos

Totalitatea organelor alcatuite predominant din tesut nervos specializat in receptionarea, transmiterea si in prelucrarea tuturor excitatiilor sau informatiilor culese din mediul extern sau intern, formeaza sistemul nervos.

Rolul fiziologic esential al sistemului nervos este acela de a face legatura dintre organism si mediul inconjurator, pe de o parte, si de a coordona si regla activitatea tuturor tesuturilor, oranelor si sistemelor care alcatuiesc organismul, pe de alta.

Sistemul nervos adapteaza organismul la mediul extern si dirijeaza functiile interne ale acestuia.

El primeste toate excitatiile sau stimulii proveniti din contactul permanent al organismului cu lumea exterioara, precum si toate excitatiile sau stimulii proveniti din diferite tesuturi si organe ale corpului.

Stimulii primiti sub forma influxului nervos sunt analizati, si pe baza lor se elaboreaza comenzi ce sunt apoi trimise, sub forma de impulsuri, spre toate organele si sistemele.

Etajele superioare ale sistemului nervos constituie “ masa de comanda “, care dirijeaza actele de raspuns.

Prin activitatea lui, sistemul nervos realizeaza, asadar, unitatea dintre organism si mediu, si in acelasi timp, unitatea diferitelor organe si sisteme ale organismului.

Aceste functii se realizeaza, in principal, prin acte reflexe care au la baza, ca unitate structurala arcurile reflexe.

Un arc reflex este alcatuit dintr-un receptor, o cale aferenta, un centru nervos, o cale eferenta si un efector.

Receptorii sunt formatiuni sau organe specializate, care au proprietatea de a receptiona modificarile fizice si chimice din mediul extern ( exteroceptori ) sau intern ( interoceptori ), pe care le transforma in influx nervos.

Exteroceptorii sunt situati in piele – receptorii tactili -, in mucoasa linguala – receptorii gustativi -, in retina – receptorii vizuali -, in urechea interna – receptorii auditivi -, si in mucoasa nazala superioara – receptorii olfactivi.

Interoceptorii se afla in oase, in articulatii, in tendoane, in muschi cand se numesc proprioceptori, si in organele interne cand se numesc visceroceptori.

Calea aferenta este alcatuita din unul sau mai multi neuroni. Acestia transporta influxul nervos, de la receptori la centrii nervosi de integrare.

Centrii nervosi de integrare sunt grupe mari de neuroni, situate in substanta cenusie a sistemului nervos central, si anume in maduva spinarii, in bulbul rahidian, in puntea lui Varolio, in pedunculii cerebrali, in diencefal, si in scoarta cerebrala. Ei prelucreaza informatiile primite de la receptori si elaboreaza raspunsuri adecvate acestor informatii.

Calea eferenta este alcatuita tot din unul sau mai multi neuroni, in raport cu complexitatea arcului reflex.

Acestia transmit, sub forma de influx nervos, comenzile elaborate de centrii nervosi de integrare, la organele efectoare care executa aceste comenzi.

Organele efectoare sunt reprezentate de musculatura scheletala si viscerala, care raspunde prin contractie, si de glandele cu secretie interna si externa, care raspund prin secretie.

Receptorii, impreuna cu caile aferente si cu centrii de integrare, alcatuiesc componenta senzitiva a sistemului nervos.

Calea aferenta se mai numeste si senzitiva, ascendenta sau centripeta, deoarece ea conduce influxul nervos senzitiv, de la periferie catre centru.

Neuronii din centrii nervosi care transmit comanda elaborata de centrii de integrare, formeaza impreuna cu calea eferenta, componenta motorie a sistemului nervos.

Calea eferenta se mai numeste si motorie, descendenta sau centrifuga, deoarece ea conduce influxul nervos motor, de la centru catre periferie.

Arcurile reflexe pot fi simple, alcatuite dintr-un receptor, un neuron senzitiv sau aferent, un neuron motor sau eferent, si un organ efector, sau pot fi complexe atunci cand numarul neuronilor este mult mai mare.

Arcurile reflexe simple au caracter segmentar, pe cand cele complexe intereseaza mai multe segmente ale sistemului nervos central.

Legaturile dintre elementele componente ale arcului reflex – receptori, neuroni si organe efectoare -, numite sinapse, au caracter de contiguitate si nu de continuitate.

Sinapsele pot amplifica, bloca sau schimba directia influxurilor nervoase care circula in diferitele arcuri reflexe.

Functia de baza a sistemului nervos este de a mentine legatura dintre organism si mediul inconjurator, si de a coordona si regla activitatea tuturor tesuturilor, organelor si sistemelor care alcatuiesc organismul.

In raport cu aceste doua functii principale, sistemul nervos, dei unitar, este subimpartit pentru necesitati didactice, in doua parti si anume : sistemul nervos somatic sau al vietii de relatie, care asigura legatura organismului cu mediul extern, si sistemul nervos vegetativ sau autonom, care asigura coordonarea functionarii organelor interne.

Atat structural, cat si functional, intre aceste doua sisteme exista legaturi foarte stranse.

Sistemul nervos al vietii de relatie se imparte in sistemul nervos central, si sistemul nervos periferic.

Sistemul nervos central este alcatuit din organele nervoase care  se gasesc in craniu, si care alcatuiesc encefalul, si dintr-un organ nervos care se gaseste in canalul vertebral sau rahidian, numit maduva spinarii.

La randul lui, encefalul este alcatuit din partile urmatoare : emisferele cerebrale, diencefalul, cerebelul si trunchiul cerebral ( mezencefalul, puntea lui Varolio si bulbul rahidian ).

Sistemul nervos periferic este alcatuit din nervii cerebrali sau cranieni, si din nervii spinali.

Sistemul nervos vegetativ sau autonom este format dintr-o portiune centrala, situata in trunchiul cerebral, si in maduva spinarii, si dintr-o portiune periferica, alcatuita din ganglioni vegetativi si din fibre nervoase vegetative.

Ganglionii reprezinta aglomerari de corpi neuronali, situati in afara sistemului nervos central.

Unii dintre ei sunt mari, vizibili cu ochiul liber, iar altii foarte mici, uneori redusi la un singur neuron. Ganglionii sunt de doua feluri : senzitivi si vegetativi.

Ganglionii senzitivi sunt asezati pe radacinile posterioare ale nervilor spinali, de unde si denumirea lor de ganglioni spinali, si pe traiectul unor nervi cranieni.

Neuronii care alcatuiesc acesti ganglioni sunt neuroni senzitivi.

Ganglionii vegetativi se afla de o parte si de alta a coloanei vertebrale, in apropiere de viscere, sau in peretele viscerelor ( organelor ).

Ei sunt formati din corpi de neuroni vegetativi.

Prin impuls sau influx nervos se intelege propagarea, in sens centrifug sau centripet, a undei de excitatie intr-o fibra nervoasa.

Natura influxului nervos nu este pe deplin cunoscuta. Actualmente, influxul nervos poate fi definit ca totalitatea modificarilor fizico-chimice, care se petrec in fibrele nervoase supuse actiunii unui excitant.

Analizatorii

Prin analizatori, notiune introdusa de I.P.Pavlov, se intelege un complex de structuri care au ca functie principala, integrarea organismului in mediul inconjurator, si coordonarea armonioasa a activitatii organelor interne.

Orice analizator este alcatuit dintr-un segment periferic sau receptor, un segment intermediar sau de conducere, si dintr-un segment central sau de perceptie.

Segmentul periferic sau receptorul difera ca structura, de la un analizator la altul.

S-a aratat ca receptorii sunt organe specializate, care au proprietatea de a receptiona excitantii din mediul extern sau intern, de a-i transforma in influx nervos, pe care il transmit segmentului de conducere.

De asemenea, s-a aratat ca, dupa teritoriul de receptie se deosebesc : exteroceptori, interoceptori si proprioceptori.

Exteroceptorii receptioneaza excitantii sau stimulii din mediul extern. Ei se impart in receptori de contact, numiti si tangoreceptori – receptorii tactili si gustativi -,  si receptori de distanta sau telereceptori – receptori vizuali, auditivi si olfactivi.

Interoceptorii, numiti si visceroceptori, receptioneaza excitantii sau stimulii din organele interne. Ei sunt localizati in peretii tubului digestiv, si in cei ai anexelor acestuia, in peretii celorlalte organe interne, cat si in pleura, pericard, peritoneu.

Proprioceptorii receptioneaza excitantii sau stimulii din muschi, tendoane, capsule articulare, ligamente si vase sanguine.

Dupa natura excitantilor, receptorii se impart in mecanoreceptori, termoreceptori, algoreceptori, chemoreceptori, si receptori electromagnetici.

Mecanoreceptorii receptioneaza excitantii sau stimulii provocati de atingerea, presiunea, lovirea si distensia diferitelor structuri.

Termoreceptorii inregistreaza diferentele de temperatura existente intre mediul inconjurator si organism.

Algoreceptorii receptioneaza orice fel de excitant sau stimul de natura fizica ori chimica, capabil sa produca dureri – excitanti nociceptivi.

Acesti receptori nu au o structura morfologica specifica.

Chemoreceptorii inregistreaza excitatiile sau stimulii determinati de anumite substante chimice, straine organismului sau proprii acestuia, dar a caror concentratie este modificata.

Receptorii electromagnetici receptioneaza radiatiile electromagnetice, respectiv radiatiile luminoase. Ei sunt reprezentati de retina, patura interna a globului ocular.

Segmentul intermediar sau calea de conducere este alcatuit din caile nervoase care conduc influxul nervos, de la receptor la centrii nervosi.

El reprezinta un adevarat canal de transmisie a mesajelor provenite din mediul extern si intern, la centrii nervosi de integrare.

Segmentul central sau de perceptie este reprezentat de zonele din scoarta cerebrala, care analizeaza si in acelasi timp, sintetizeaza stimulii culesi de la receptori, pe care ii transforma in senzatii specifice.

Sistemul nervos central  si indeosebi scoarta cerebrala, este in permanenta informat asupra modificarilor care survin in mediul intern sau in cel extern.

Pe baza acestor informatii se elaboreaza comenzi adecvate, care au ca rezultat, reactia imediata a organismului la conditiile modificate ale mediului extern, si coordonarea armonioasa a activitatii organelor interne.

Receptia stimulilor. Codarea primara a informatiilor in receptor

Este unul dintre primele mecanisme puse in functiune de analizator. La realizarea lui participa, atat o serie de structuri accesorii, cat si structurile receptoare propriu-zise.

I. Struncturile accesorii sunt constituite dintr-o gama de mijloace fizice, obiective ( ochelari pentru vedere, cornete sau aparate auditive pentru auditie, etc. ). Desi structurile accesorii nu au rolul de a transforma, de a schimba natura energiei ce actioneaza asupra organului de simt, ele aduc o modificare a acesteia – de exemplu, o atenueaza, atunci cand este prea intensa, violenta, sau o amplifica daca este prea slaba- , facilitand receptia corecta a stimulilor sau compensand unele deficiente ale organelor receptoare.

In randul structurilor accesorii ar putea fi incadrate si o serie de alte elemente de natura anatomo-fiziologica : pleoapele, genele, pavilioanele urechilor, etc., care, in functie de conformatia sau de marimea lor, faciliteaza sau impiedica receptia.

II. Organele esentiale, prin intermediul carora se realizeaza captarea informatiilor sunt insa receptorii, extrem de numeroasi – cca 400 000 000 – si specializati pentru receptionarea diverselor orme de energie.

Celulele receptoare ale analiztorului vizual – conurile si bastonasele din retina – receptioneaza, de pilda, undele electromagnetice cu lungimi cuprinse intre 390 si 800 milimicroni ; organul Corti – receptorul analizatorului auditiv – receptioneaza undele sonore cu frecvente cuprinse intre 16 si 20.000 Hz, etc.

Cel putin doua caracteristici ale receptorilor retin atentia :

a) ei sunt sensibili fata de stimulii adecvati, specifici, dar nu si pentru stimulii inadecvati sau nespecifici, fata de care ei raman insensibili – cu exceptia stimulilor electrici si mecanici, considerati ca fiind universali, si deci aplicabili pe orice receptor ;

b) sunt specializati numai in raport cu tipul de energie pe care o capteaza, nu si cu cea pe care o transmit catre fibrele nervoase, aceasta din urma fiind identica. Rolul esential al receptorilor este de a converti energia fizica, externa, a stimulilor in activitate neurala, proces numit transductie. Prin transductie, celulele receptoare produc o schimbare electrica in raspunsul la un stimul. De exemplu, receptorii din ochi raspund luminii, cei din ureche, sunetului, etc. In raspunsul la un stimul,  membrana devine mai permeabila la anumite particule incarcate electric – ionii de sodiu si de potasiu.

O data cu trecerea acestor particule, din afara inauntru, se schimba incarcatura electrica de-a lungul membranei, schimbare electrica numita potential de receptor, analoaga potentialului postsinaptic produs de neuroni prin actiunea transmiterilor sinaptice.

Concomitent cu transductia are loc si codarea primara a informatiilor, adica transpunerea proprietatilor fizice ale stimulilor, intr-o structura a activitatii neurale care identifica specificul proprietatior fizice ale obiectelor.

In principal, este vorba despre proprietatile cantitative si calitative ale obiectelor. Proprietatile cantitative se refera la taria, intensitatea, forta lor – lumina poate fi puternica sau slaba, moleculele care stimuleaza gustul sau olfactia pot fi concentrate sau diluate.

Proprietatile calitative se refera la tipul, felul de energie – contactul cu  undele electromagnetice permite perceperea culorilor, in timp ce contactul cu sunetele permite perceptia frecventei acestora. Codarea informatiilor consta practic in includerea proprietatilor cantitative si calitative ale stimulilor, in structura potentialului de actiune, si in transmiterea acestuia creierului.

Procesual, lucrurile se prezinta in felul urmator : 1. informatia fizica sau chimica a stimulilor actioneaza intr-o zona specifica a receptorului, numita pozitie transductoare ; 2. activarea acestei zone genereaza potentialul de receptor, a carui amplitudine este dependenta de intensitatea stimulului, dar si de intensitatea altor stimuli ce actioneaza in zone spatiale apropiate ale aceleiasi celule ; 3. potentialul de receptor se difuzeaza si ajunge intr-un alt “ loc “, numit loc generator, situat in celula, sau in celule cu care cea initiala este legata sinaptic, direct sau indirect ; in locul generator se produce o variatie a potentialului de repaus, care reproduce mai mult sau mai putin fidel, potentialul de receptor, acesta fiind potentialul generator ; cand depolarizarea potentialului generator atinge o amplitudine critica, are loc emisia potentialului de actiune, care nu este altceva decat mesajul nervos ( Bonnet si Chantrier, 1994, pagina 143 ).

Intre caracteristicile cantitative ale stimulului, potentialul de receptor si potentialul de actiune exista o stransa dependenta. Astfel, stimulii mai puternici produc potentiale de receptor mai largi, care la randul lor declanseaza ritmuri rapide ale potentialelor de actiune, in neuronii senzoriali, in acest fel se explica si capacitatea creierului de a interpreta ritmurile rapide ca stimuli puternici, iar ritmurile mai lente, ca stimuli slabi.

Cat priveste codarea dimensiunilor calitative ale stimulilor, aceasta se produce deoarece receptorii contin elemente diferit specializate, care raspund mai bine diverselor forme de energie.

Pentru a da numai un exemplu, sa ne referim la analizatorul vizual. J.Y.Lettvin, H.R. Maturana, W.H. Pitts si W.S. McCulloch  ( 1959 ), studiind ochiul broastelor, au descoperit patru tipuri de receptori, regasiti de B.Pomeranz si S.H.Chung ( 1970 ) si la mormoloci. Acesti receptori au forme distincte, raspund la diferite caracteristici ale stimulilor si transmit informatia in zone specifice ale creierului. Celebrele cercetari alui lui D.Hubel si T.Wiesel, incepute la sfaristul anilor ‘ 50 si incununate cu premiul Nobel douazeci de ani mai tarziu, au evidentiat existenta, la pisici si la maimute, a trei tipuri de celule neuronale, in receptorul vizual : simple, care au proprietatea de a detecta contururi, fante luminoase sau linii ; complexe, care detecteaza orientarea si miscarea stimulilor ; hipercomplexe, care detecteaza dimensiunea si unghiurile stimulilor. Aceste celule au fost denumite detectori de trasaturi.

Spre sfarsitul anilor ‘ 60 si inceputul anilor ‘ 70 se credea ca sistemul vizual dispune de o ierarhie simpla, celulele retinei fiind grupate in unitati centru – periferie, celulele simple subordonate celor complexe, iar acestea din urma, celulelor hipercomplexe.

“ Plauzibila, o astfel de organizare nu trebuie absolutizata, existand posibilitatea functionarii simultane, in paralel, a celulelor de la niveluri diferite “ ( Miclea, 1994, pagina 73 ). Si alte cercetari au pus in lumina existenta unor celule retiniene, riguros specializate functional : celule de tip X, care transmit semnale lent, de-a lungul cailor vizuale si care sunt sensibile la stimuli continui, si la contrastele lumioase, ele permit o buna localizare a stimulului ; celule de tip Y, cae trnasmit semnale rapide, sunt sensibile la miscare, raspund la miscarea stimulilor ; celule de tip W care vehiculeaza informatiile foarte lente.

C. Blakemore ( 1975 ) a redat traiectele ipotetice ale celulelor X, Y, W, sugerand totodata diferitele instante de tratare a informatiilor. Doua linii se terkina cu semne de intrebare, aratand astfel ca originea lor este inca necunoscuta. Studiul celulelor X, Y, W constituie principalul pol de atractie al cercetarilor actuale ( Lindsay si Norman, 1980, pp. 137-241 ).

Conducerea influxului nervos la creier. Recodificarea informatiilor in caile de conducere

Reprezinta un al doilea mecanism implicat in producerea senzatiilor. Transmiterea la crier a influxului nervos se face prin intermediul fibrelor aferente, mai putin numeroase decat receptorii.

Se considera ca ar exista in total 4 000 000 de asemenea fibre, deci fiecare fibra nervoasa vine in contact cu cca 100 de celule receptoare.

In afara de aceasta particularitate, intalnim insa si o alta. Traseul cerebral, care porneste de la receptor la creier, nu este continuu, ci el prezinta 3- 4 intreruperi sinaptice, amplasate la niveluri diferite ale sistemului nervos central. Aceste intreruperi se complica progresiv, incepand cu etajele inferioare si terminand cu etajele superioare. Complicarea pe care o avem in vedere se realizeaza in functie de numarul de neuroni, numarul de sinapse, numarul straturilor de ordonare.

Rolul esential al cailor de conducere sau aferente, este acela de prelucrare succesiva tot mai complexa, a semnalelor nervoase. Daca in receptor are loc codarea primara a informatiilor, in caile de conducere asistam la recodificarea  informatiilor, la reorganizarea elementelor informationale, la filtrarea lor.

Unele dintre ele, cele cu mare incarcatura informationala, sunt retinute, in timp ce altele, mai putin semnificative, sunt, fie eliminate, fie blocate la nivel subcortical. Cercetarile au aratat ca, pe caile aferente circula o cantitate imensa de informatii, 100 000 000 biti / secunda, in timp ce creierul nu poate opera decat cu o cantitate relativ mica de informatii, 100 biti/ secunda.

Aceasta inseamna ca travaliul realizat de etajele inferioare in prelucrarea informatiilor, este imens. In caile de conducere are loc elaborarea neurogramelor, care cuprind in ele informatia senzoriala ce va fi transmisa spre creier.

Interpretarea informatiilor nervoase de catre creier. Decodificarea semnalelor

Acesta este mecanismul cel mai important al senzatiei. Senzatia se produce in zonele de proiectie corticala ale analizatorului, care se compun dintr-o portiune centrala, sau primara, numita nucleul analizatorului, si o portiune periferica.

Prima portiune este inalt specializata, ea cuprinde numeroase celule nervoase modale, cea de-a doua este mai difuza, contine mai ales celule nervoase multimodale.

Aria senzoriala primara cuprinde aria vizuala – lobul occipital -, aria auditiva – lobul temporal, si aria somatosenzoriala – lobul temporal. In mediata vecinatate a ariei senzoriale, se afla aria motorie principala, neuronii din ea controleaza motilitatea voluntara rapida, precisa si coordonata, a musculaturii scheletice din partea opusa corpului.

Intre cele doua arii exista o stransa interactiune, cea senzoriala constituie input-ul sau intrarea, iar cea motorie, output-ul sau iesirea.

Stimularea ariei senzoriale, produce in 20 % din cazuri, raspunsuri motorii, in timp ce, stimularea ariei motorii este urmata de reactii senzitive.

Functia principala a zonelor de proiectie corticala, este aceea de a efectua analiza, sinteza si prelucrarea complexa a semnalelor provenite pe caile aferente.

Segmentul cortical – central – realizeaza decodificarea semnalelor, adica finalizarea semnalelor nervoase, intr-un cod imagine, ce se afla in relatie izomorfa cu insusirile stimulului receptionat. In zonele primare ale capatului cortical se elaboreaza asa-numitele matrice interpretative, care decodifica informatia, fixata in neurograme.

Sanctionarea activitatii verigilor periferice receptoare si efectoare

Aceasta reprezinta mecanismul final al senzatiei. Ea se produce prin intermediul conexiunii inverse, care constituie un mecanism reglator. Instantele superioare controleaza activitatea receptorilor, obligandu-i la modificarea starilor functionale, in sensul amplificarii sau eliminarii excitabilitatii, selectivitatii, etc., in functie de necesitatile momentane ale organismului : trebuinte, expectatii, etc.. In acest caz, receptorul devine si efector, deoarece, sub influenta semnalelor de comanda sosite la creier, el isi schimba starea functionala.

Confruntarea dintre influxurile nervoase aferente, declansate de stimuli, si influxurile nervoase eferente, comandate de scoarta cerebrala, permite reproducerea adecvata, optima, a realitatii.

Alte mecanisme

In realizarea tuturor acestor mecanisme, o mare importanta o au neuronii, cu extraordinara lor varietate chimica, morfologica si conectiva, dar si alte tipuri de celule non-neuronale, cum ar fi, de exemplu, celulele pliate ( gliale ), care intervin in apararea imunitara a creierului, ca si in eliminarea celulelor nervoase moarte, conducand astfel la buna functionare a creierului. Se pare, de asemenea, ca mecanismul sinapselor, al legaturilor dintre neuroni, are o mare importanta in explicarea senzatiilor.

Sinapsele determina, dupa opinia unor autori, ‘ structura retelelor care constituie baza celulara a comportamentului “ ( Prochiantz, 1989, pagina 56 ).

O senzatie depinde de, asadar, nu doar de natura stimulului, de particularitatile stimularii, ci si de structura sinaptica dintre celulele neuronale.

Proprietatea creierului care asigura o buna functionalitate a senzatiilor, este plasticitatea sa.

Cortexul senzorial – vizual, auditiv, olfactiv, etc. - , cortexul motor, regiunile subcorticale, care servesc drept relee, intre aferentatia senzoriala si eferentatia motorie, dispunand de o mare plasticitate, permit diferentierea senzatiilor si cresterea rolului lor in procesul cunoasterii.  Cercetarile recente de neuropsihologie au evidentiat si faptul ca, multe dintre fenomenele care au loc in embriogeneza, au mare importanta pentru functionarea de mai tarziu a creierului la adult.

De aceea, diviziunea celulara, mecanismele si ratiunea mortii neuronale, migrarea celulelor neuronale, constituie “ punctele calde “ ale embriogenezei sistemului nervos.

“ Unii factori ai cresterii, care asigura maturitatea neuronului, raman permanent prezenti in organismul adult, fiind implicati in mentinerea si in plasticitatea sistemului nervos. In consecinta, toate cercetarile intreprinse de multi ani asupra embriogenezei acestui sistem, raman de o importanta fundamentala pentru intelegerea vietii adulte si a batranetii “ ( Prochiantz, 1989, pagina 67 ). Aceste studii nasc speranta de a mentine creierul mereu “ tanar “, de a descoperi mijloacele pentru a lupta contra maladiilor degenerative, de a mentine constante capacitatile senzoriale ale omului.

Aprecierea marturiei in functie de aparitia, existenta senzatiilor si in functie de aparitia perceptiei

Aparitia senzatiilor si apoi a perceptiei este in functie de intensitatea stimulilor care actioneaza asupra analizatorilor. Prin analizator, asa cum am mai spus, se intelege sistemul organismului uman, alcatuit din organele de simt, caile nervoase de transmitere si centrii corespunzatori de pe scoarta cerebrala si putem vorbi despre analizatorul : vizual, auditiv, cutanat, olfactiv si gustativ, kinestezic, intern.

Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reproduce in subiectivitatea individului, insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta unitatii si integralitatii obiectului. Dat fiind faptul ca in jurul nostru nu se afla insusiri separate, ci obiecte materiale, ca intreguri specifice, perceptia reproduce obiectul, atat in elementele lui componente, cat si in integralitatea lui individuala.

Comparativ cu senzatia, perceptia are sase caracteristici stabilite de Bernstein si colegii sai, realmente definitorii  - dintre acestea - si generale pentru perceptie, fiind primele patru, astfel perceptia este : inferentiala, adica permite indivizilor sa completeze informatia care lipseste din senzatiile brute ; categoriala adica ajuta oamenii sa plaseze in aceeasi categorie, senzatii aparent diferite, pe baza unor trasaturi comune ; relationala care ofera prilejul compararii fiecarui stimul, cu toti ceilalti aflati in mediul inconjurator ; adaptativa care serveste indivizilor pentru a-si centra atentia asupra aspectelor mai importante ale stimulilor, si pentru a le ignora pe cele mai putin importante ; automata care se produce de la sine, spontan, fara participarea constiintei, insa numai pentru unele perceptii ; fondata pe cunostintele anterioare, adica pe experientele relativ asemanatoare, rezultate in urma perceptiilor trecute si care influenteaza modul actual de percepere ( Bernstein, Roy, Srull si Wickens, pp.173-174 ).

Si la alti autori intalnim caracteristici mai mult sau mai putin asemanatoare. Pentru Halonen si Santrock ( 1996 ) perceptia este : automata, adica nu ne propunem sa percepem ceva, ci aceasta se intampla pur si simplu ; selectiva, adica nu percepem orice informatie, ci numai pe aceea care ne intereseaza ; contextuala, care depinde de asteptarile, atitudinile noastre : de exemplu, cand intram intr-o casa despre care ni am auzit ca este bantuita de fantome, simturile noastre sunt alterate, se declanseaza reactii specifice fricii, asa incat obiectele din casa aceea vor fi percepute distorsionat ; creativa, adica noi completam informati lipsa.

In fapt, caracterul creativ al perceptiei este totuna cu caracterul ei inferential, iar celelalate doua caracteristici – selectivitatea si contextualitatea – deriva din experienta anterioara a subiectului.

A cincea caracteristica stabilita de Bernstein – caracterul automat - , pe langa faptul ca restrange sfera perceptiei, fiind valabila doar pentru anumite perceptii, intra in contradictie cu experienta simtului comun. Nimeni nu poate contesta existenta unor perceptii care se realizeaza extrem de rapid, aproape spontam dar aceasta nu inseamna ca nu exista perceptii discursive, ce presupun timp, efort, insistari indelungi, blocari in unele faze, finalizari necorespunzatoare.

Sunt situatii in care, desi sesizam prezenta in mediu a unui obiect, nu il putem diferentia de alte obiecte. Sau, ii sesizam prezenta, il discriminam de alte obiecte, dar nu il putem identifica si interpreta, nu stim ce este, si mai ales ce valoare are pentru reactiile noastre adaptative.

In asemenea situatii trebuie sa ne mobilizam, sa ne intensificam efortul pentru a reusi realizarea unei perceptii corespunzatoare, a obiectului respectiv.

Caracterul discursiv, intentional, al perceptiei, a fost sesizat de o serie de autori.

“ Perceptia nu este un simplu raspuns determinat de stimulare, deoarece ea pune in joc procesele active de organizare, de constructii perceptive, implicand intentionalitatea subiectului “ ( Bagot, 1996, pagina 15 ). Rezulta, asadar, caracterul constient al perceptiei, mai bine spus, al unor perceptii. Ca urmare, caracterul automat al perceptiilor este valabil nu pentru toate perceptiile, ci numai pentru unele din ele.

Cat priveste cea de-a sasea particularitate a perceptiei – fundarea ei pe experienta anterioara -, remarcam ca aceasta este nespecifica, ea fiind valabila si pentru alte mecanisme psihice, precum sunt reprezentarile, gandirea, imaginatia. Fara indoiala ca experienta anterioara – fondul de cunostinte – are o mare importanta in realizarea perceptiilor actuale. Ea conditioneaza parametrii reflectarii actuale – completitudine, selectivitate, adecvare, semnificatie -, permite reflectarea obiectelor numai dupa una sau doar cateva insusiri, mai mult, da posibilitatea cunoasterii unor obiecte disparute – in arheologie, numismatica -, dar aceasta nu inseamna ca nu putem avea perceptie si in lipsa experientei anterioare. Este adevarat ca, daca un individ nu stie cum arata un sarpe, el are putine sanse de a-l evita intr-o padure, dar aceasta nu inseamna ca el nu percepe, nu are imaginea sarpelului atunci cand il vede. Chiar daca nu stie ce este, nu ii cunoaste semnificatia, el stie ca are de-a face cu un “ obiect “ nou, semnificatia “ obiectului “ perceput fiind tocmai noutatea lui. De altfel, experienta anterioara influenteaza perceptiile actuale, cu conditia ca ea sa existe. Or, experienta anterioara este constituita in mare parte din perceptiile prezente, actuale, dar care, in momentul imediat urmator, cu atat mai mult dupa un timp mai indeplungat, au devenit trecute, deci experienta anterioara.

Sensibilitatea

Nu orice stimul provoaca senzatie. Daca este foarte slab, el nu e sesizat, nu excita organul senzorial corespunzator. Cu cat un receptor reactioneaza la un stimul mai slab, cu atat spunem ca este mai sensibil. In legatura cu sensibilitatea, se descriu doua cateogrii de limite, de praguri : pragul absolut, si pragul diferential.

Pragul absolut de intensitate este cea mai mica intensitate a unei excitatii, capabile sa provoace o senzatie. Un fir de par, cazand pe pielea noastra nu este sesizat, dar o musculita, da, pe aceea o simtim. Deci greutatea insectei depaseste pragul senzatiilor tactile, de contact. Sensibilitatea este inversul pragului : cu cat pragul este mai mic, cu atat sensibilitatea este mai mare.

In afara pragurilor de intensitate, sunt si alte praguri, carora sa le spunem calitative.

De exemplu, un sunet de 16 perioade constituie pragul inferior al audibilitatii, iar 20.000 de vibratii constituie pragul superior.

Exista si praguri de discriminare : distanta minima la care am simtit doua puncte de contact pe piele, ca fiind distincte, constituie un prag de discrminare tactila. El este foarte mic pe varful degetelor, dar el este destul de mare pe spinare. Pragul de discriminare vizuala se refera la distingerea a 2 puncte apropiate. I se mai spune si acuitate vizuala, si ea este testata la oculist, cand ne consulta pentru a aprecia marimea lentilelor de care am avea nevoie.

Sensibilitatea variaza de la un organ la altul. Foarte mare este sensibilitatea vizuala. Dupa S.I. Vavilov, 2 cuante de energie ar fi suficiente pentru a produce o senzatie de lumina.

Pragul diferential constituie acea marime minima, cu care trebuie sa se modifice intensitatea unui stimul, pentru a se percepe o diferenta. Daca avem in mana o greutate de 1 kg, si cineva va adauga – fara ca noi sa vedem aceasta – inca 10 g, noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o putea observa, ar fi nevoie sa se adauge 33 g, adica 1 / 30 din marimea initiala.

Legea lui Bouguer-Weber arata ca pragul diferential se afla intotdeauna intr-un raport constant fata de marimea la care se adauga. In cazul greutatii avem 1/30, dar in ce priveste lumina, raportul este mult mai mic : 1/100. daca un candelabru are 100 de becuri, este suficient sa se mai aprinda un singur bec, pentru ca noi sa sesizam o diferenta.

Studiind pragurile diferentiale, fizicianul german G. Fechner a formulat o lege, numita de el, lege psihofizica, formuland o relatie intre excitant si senzatie. Conform formulei sale, senzatia creste mult mai incet decat excitatia ; ea este proportionala, nu cu marimea stimulului, ci cu logaritmul sau. Altfel spus, cand excitatia ar creste mult, in progresie geometrica, senzatia nu s-ar intensifica, decat conorm unei progresii aritmetice. Cercetari experimentale numeroase au aratat inca de pe timpul lui W.Wundt si al lui G.Fechner, ca relatia nu este valabila decat pentru intensitatile mijlocii ale excitantului.

Cand excitantii sunt foarte slabi, ori foarte puternici, nu mai gasim proportionalitatea dintre senzatie si logaritmul stimulului. Deci curba obtinuta nu este o linie dreapta, ci ea capata forma asemanatoare unui S inclinat, denumita sigmoida.

Ecuatia stabilita de Fechner nu constituie decat o schita aproximativa a raporturilor existente intre excitatie si senzatie. Dar curba demonstrata experimental a fost regasita si in alte cercetari.

Aprecierea marturiei se va face in functie de existenta senzatiilor care pot fi, am vazut, cutanate – tactile, termice, algice -, olfactive si gustative.

Senzatiile tactile joaca un rol important, rezultat al stimularii receptorilor cutanati, iind determinate de deformarea, de distorsionarea pielii, ca efect al presiunii.

Senzatii de contact si presiune : Este greu de stabilit, daca sunt doua feluri de senzatii, sau este una si aceeasi senzatie, de intensitate diferita. Au fost identificate doua categorii de corpusculi in piele : la suprafata gasim corpusculii lui Meissner ( care ar reactiona la contactul usor ), si, mai in profunzime, corpusculii lui Paccini, reactionand la o apasare mai puternica. Aceste senzatii apar cand survine o deformare a pielii : afundand mana in apa, o simtim mai ales in regiunea contactului cu lichidul, unde survine cea mai importanta deformare a pielii. Numarul corpusculilor variaza. In medie, gasim 25 de puncte / 1 cm patrat ( cele mai multe pe varful degetelor ; in schimb, pe spinare sunt mult mai putine ).

Cand mana sta in repaus, ea ne furnizeaza putine informatii tactile. Daca ea se misca pe suprafata unui oibect, atunci putem identifica forma, netezimea suprafetei, etc. Unii sustin ca in perceptia asprimii ar interveni un alt simt, simtul vibrator, datorat si perilor existenti in piele. Intr-adevar, exista o mare diversitate de senzatii : neted, dur, matasos, catifelat. De asemenea, o senzatie aparte este aceea de mancarime, in care probabil, intervin si senzatii dureroase.

La aprecierea marturiei, intemeiata pe senzatiile tactile, intereseaza determinarea cat mai exacta, a suprafetei corpului care a venit in contact cu diferite obiecte, stiindu-se ca cele mai sensibile zone, unde acuitatea tactila este intensa, sunt : varful degetelor, suprafata limbii, buzele, cea mai scazuta acuitate fiind in cazul pielii de pe spate.

Persoanele lipsite de vedere sunt capabile sa recunoasca, sa descrie insusiri dintre cele mai variate ale obiectelor, datorita dezvoltarii altor simturi in locul aceluia pierdut.

Persoanele normale, dar care desfasoara o anumita activitate, pot avea unele simturi mai dezvoltate decat altele, datorita dezvoltarii altor simturi in locul acelui simt pierdut,  si aceasta se intampla in conditiile si din cauza mediului in care ele lucreaza : morari, slefuitori, etc.

In acelasi timp, perceptia tactila poate fi falsa datorita limitelor obiective ale acestui receptor, dar si unor cauze de ordin subiectiv – iluzia.

Iluzia reprezinta o perceptie eronata a unui obiect sau a unui fenomen, ce determina o imagine deformata, denaturata, dar nu integral falsa a realitatii, care se datoreaza suprapunerii peste un sistem consolidat, de legaturi noi care au elemente comune cu primul.

Astfel de iluzii sunt : iluzia Titchener sau a cercurilor de dimensiuni egale, apreciate vizual ca fiind de dimensiuni diferite datorita contextului in care sunt plasate ; iluzia Müller-Lyer a segmentelor orizontale egale, percepute inegale datorita pozitiei diferite a unghiurilor care le inchid ; iluzia Hering in care pentru o figura data, inaltimea si baza sunt egale, dar ele sunt percepute ca inegale, din cauza supraestimarii inaltimii in contextul dat, avand in vedere reprezentarea figurii ; miscarea iluzorie perceputa la vederea unei figuri statice, dupa Cl. Morgan si R.King, 1975 ; iluziile optico-geometrice care se datoreaza fortei de distorsionare a contextului, in cazul dreptelor paralele, sau in cazul patratului inscris intr-un numar de cercuri concentrice.

Un alt rol il joaca senzatiile termice care insumeaza, atat senzatii de cald, cat si de rece.

Nu exista receptori distincti pentru cald si rece. Corpusculii lui Krause si ai lui Ruffini, care erau considerati ca explicand aceste senzatii, par a avea relatii tot cu senzatiile de presiune. Temperatura pielii este sesizata tot prin terminatiile libere ale nervilor din piele. Daca folosim un fir foarte subtire, vom obserrva ca, aplicandu-l pe piele, in unele puncte vom simti senzatia de cald, iar in altele, aceea de rece. In piele sunt mult mai multe puncte pentru rece, decat pentru cald : pe 1 cm patrat, gasim 12-13 puncte sensibile la rece, si doar 1-3 puncte, la cald.

In anestezie, senzatiile termice sunt primele care dispar, si ultimele care reapar. Ele depind de cresterea sau scaderea tempraturii. Impresia de cald apare la o crestere superioara  unui punct de zero fiziologic ( 32-33 grade Celsius ), foarte variabil insa in functie de ambianta ( poate sa scada pana la 20 de grade, si sa creasca pana la 36 grade ). Sub aceasta temperatura, apar senzatiile de frig.

Aceasta categorie de senzatii poate interveni in formarea marturiei, in cazul infractiunilor savarsite si insotite de stimuli adecvati – stimuli termici. Martorul este chemat sa faca aprecieri privind temperatura obiectelor cu care el a venit in contact, iar cand stimularea termica se produce la distanta, atunci poate face aprecieri privind aerul ambiant, intensitatea sursei de caldura, sau de frig.

A treia categorie de senzatii, senzatii primitive, sunt cele algice sau inca, de durere, ele fiind consecinta vatamarii tesuturilor organismului, a receptorilor algici.

Senzatiile de durere isi au originea in terminatiile libere ale nervilor senzoriali, aflate in piele. Ele sunt cele mai numeroase – 100-200 de puncte / 1 cm patrat – si apar in legatura cu orice excitant puternic ( presiune mare, intepatura, arsura ).

In cazul in care senzatiile algice sunt rezultatul unor loviri, vatamari aplicate cu intentie, cel care le-a suferit inceteaza de a mai avea capacitatea de martor, si el se poate considera  victima infractiunii, fiind ascultat ca parte vatamata. Daca persoana nu doreste o alta calitate, ea ar putea fi ascultata ca martor, daca, potrivit legii procesuale penale romanesti, ea nu se constituie ca parte civila sau ca parte vatamata.

Marturia obtinuta in urma senzatiilor produse de diferite obiecte si fenomene, asupra simturilor umane, va fi supusa unor cercetari riguroase, de catre organul judiciar, deoarece modul de a simti, pipai, a rezista la diferente de teperatura, precum si la durere, difera de la un organism, la alt organism.

Senzatiile olfactive constituie rezultatul stimularii receptorilor olfactivi in partea superioara a cavitatii nazale ( in treimea posterioara a foselor nazale ), de catre substante aflate in stare gazoasa, sau sub forma de vapori.

Acesti stimuli, care pot da nastere senzatiilor olfactive, pot fi utili in descoperirea infractiunilor de incendiu, unde analizatorul olfactiv ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis, si al substantei inflamabile folosite, mirosul particular al unor substante toxice, stupefiante sau alte mirosuri care insotesc explozia, natura mirosurilor unor medii profesionale – in industria chimica si farmaceutica.

Informatiile dobandite prin senzatiile olfactive sunt informe, impalpabile, inconstante, iar marturia intemeiata exclusiv pe senzatiile olfactive, nu poate oferi decat date despre natura obiectului, dar ea nu ofera posibilitatea localizarii in spatiu a stimulilor, si nici identificarea persoanelor si a obiectelor.

Omul poate percepe aproximativ 10.000 mirosuri, dar limbajul este foarte redus, exprimarea acestora se rezuma la termeni care insumeaza mirosuri fundamentale, sau la aprecierea de miros placut, sau neplacut.

Sensibilitatea mirosului este foarte mare. In unele cazuri este suficienta existenta a 1 /1000 dintr-un miligram, la un litru de aer, pentru a provoca o senzatie. Cantitatea necesara depinde insa de natura substantei, fiindca este nevoie de 1000 de ori mai mult camfor in aer, decat vanilina, pentru a fi detectat. Senzatiile olfactive se amesteca si cu cele de durere : mirosurile usturatoare – amoniacul, acizii concentrati – irita mucoasa nazala ; ele se pot imbina si cu gustul – exista parfumuri dulci ori amarui, datorita existentei de receptori gustativi pe faringe.

Clasificarea mirosurilor este foarte dificila. Henning a propus impartirea lor in 6 categorii : 1) parfumate ( florile ) ; 2) eterate ( fructele ) ; 3) aromatice ( mirosul de marar sau acela de piper ) ; 4) balsamice ( rasinoasele, camforul ) ; 5) empireumatice ( gudronul, piridina ) ; 6) putrede, respingatoare ( sulfura de carbon, hidrogenul sulfurat, mirosurile rancede ). Aceasta clasficiare nu este unanim acceptata ; varietatea mirosurilor fiind foarte mare, unele sunt greu de inclus intr-una din aceste sase grupe. Totusi, pare sa existe o specializare a celulelor olfactive, deoarece, cand o persoana isi pierde mirosul temporar, sensibilitatea olfactiva nu se reface la toate mirosurile dintr-o data. Si in cazul mirosului, ca si in ce priveste gustul, exista un raport intre compozitia chimica a corpurilor, si mirosul pe care ele il provoaca. Substantele inrudite chimic au miros asemanator. Exista insa si exceptii.

La aprecierea unei marturii, bazata pe senzatii olfactive, se va lua in considerare fenomenul de adaptare olfactiva.

Daca la primul contact cu un anumit miros, acesta poate produce o anumita reactie, dupa un timp insa, senzatia nu mai este simtita cu aceeasi acuitate, datorita acomodarii.

Organul judiciar va putea verifica, intreband martorul despre durata de timp petrecuta in mediul odorant respectiv, stiindu-se faptul ca, pentru revenierea si restabilirea senzatiei olfactive, este necesar un repaus de 1 pana la 3 minute.

Senzatiile gustative constituie o alta sursa a marturiei, ele fiind produse de insusiri chimice ale substantelor dizolvate in saliva, sau in solutii apoase care stimuleaza receptorii gustativi, pe papilele linguale.

Capacitatea omului de a percepe asemenea senzatii, se reduce la un numr de patru gusturi, si anume : dulce, amar, acru, sarat.

Utilitatea acestor senzatii se gaseste in posibilitatea identificarii cazurilor de otravire, sau de intoxicatie alimentara intentionata, sau din culpa.

In aceste doua situatii, trebuie sa deosebim daca este vorba de otravire, ce constituie activitatea prin care se infaptuieste latura obiectiva a infractiunii, sau reprezinta mijlocul prin care se realizeaza sinuciderea, sau numai incercarea de sinucidere, si de asemenea, daca a survenit sau nu, moartea.

In cazul in care a survenit moartea, ca rezultat al sinuciderii, sau al infractiunii, pot aparea situatii in care este necesara obtinerea unor informatii de la cei prezenti, privind gusturile specifice ale substantelor ingerate.

In cazul in care moartea nu a survenit, datorita ingerarii unei cantitati insuficiente de otrava, a precaritatii mijlocului folosit, infractiunea a ramas in faza tentativei, victima nu va mai fi ascultata ca martor, ci in calitate de parte vatamata.

Nu in toate cazurile va fi posibila identificarea substantei ingerate, deoarece modul de administrare, fiind diferit, poate produce anumite obisnuinte, sau nu poate fi depistat din cauza dozei prea mari, sau prin includerea substantei respective in alimente sau in bautura.

Avantajele oferite de aceste senzatii sunt minime, datorita relativitatii mijloacelor obiective de control a sensibilitatii gustative, dar si naturii umane, lor adaugandu-li-se si o serie de factori de distorsiune – bruiaj – determinata de legitatile generale ale senzorialitatii, dintre care : a ) modul de organizare a informatiilor la nivelul cortexului, care se constituie in structuri si configuratii, permitand martorului sa perceapa intregul, inaintea partilor componente ( de exemplu un martor poate relata despre o masina ca ea era de culoare deschisa, iar un alt martor indica cu privire la masina, marca ei sau numarul ei de circulatie, de inmatriculare ) ; b ) constanta perceptiei, fenomen cae determina o anumita “ corectare “ a imaginii percepute ; c ) fenomenul de iluzie, care conduce la perceptii eronate, prin deformarea subiectiva a realitatii ( de exemplu o persoana poate fi apreciata mai scunda, sau mai inalta, dupa cum ea s-a aflat intr-un grup de indivizi mai scunzi sau mai inalti ) ; d ) fenomenul de experienta, pregatire la receptionarea unor stimuli, filtrandu-i pe altii ; e ) efectul “ halo “, fenomen care ne determina sa extindem, necritic, un detaliu asupra intregului  ( de exemplu in cazul escrocilor care, datorita infatisarii distinse si a exprimrii corecte, sunt crezuti cu usurinta, iar o persoana onesta, dar cu o infatisare mai putin agreabila, nu.

O alta sursa a marturiei o constituie receptia auditiva.

Senzatiile auditive constituie rezultatul actiunii undelor sonore, asupra receptorilor auditivi, care vor putea fi inregistrate, doar daca se gasesc la frecventa cuprinsa intre, aproximativ 20 si 20 000 cili / secunda. Mecanismul senzatiilor auditive nu poate fi inteles fara cunoasterea celor trei insusiri fundamentale ale undelor sonore, si anume : inaltimea, intensitatea, si timbrul. In ceea ce priveste inaltimea sunetului, la un om normal, virtual martor intr-o pricina penala, pragul, sau limita inferioara a auzului, este de aproximativ 20 duble vibratii / secunda, iar pragul sau limita superiora, de aproximativ 20 000 vibratii / secunda. Sunetele cele mai bine percepute, sunt acelea aflate cu frecventa intre 1 000 si 3 000 de vibratii / secunda. Perceptia intensitatii sonore poate fi influentata de raportul dintre distanta, sursa sonora,  si organul receptor, de conditiile atmosferice, de natura mediului in care se propaga undele sonore.

In ceea ce priveste a treia insusire, timbrul, acesta atribuie sunetului un caracter individual, aflandu-se in relatie cu posibilitatea identificarii undelor sonore, pe baza senzatiilor auditive, in functie de capacitatea fiecarui om.

Deseori, in depozitiile martorilor se regaseste cerinta redarii cuvintelor, frazelor, sunetelor, sau chiar a discutiei pe care martorii au perceput-o voluntar sau involuntar, uneori chiar a vocii, daca martorul prezinta un handicap fizic, de pilda lipsa vederii, stiindu-se faptul ca lipsa unui organ de simt, duce la acuitatea celorlalte, sau fara a exista acest handicap, la recunoasterea vocii, pe baza unei anumite particularitati, sau defect de vorbire.

Caracterul individual al vocii este dat de ansamblul insusirilor sale, si anume : inaltimea tonului, a volumului, a tipului de rezonanta, a timbrului.

Daca martorului i se cere sa reproduca fidel cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre rostite,  pe care acesta le-a perceput in imprejurari diferite, pentru ca astfel, prin intermediul marturiei se verifica acele situatii in care cuvintele, termenii, expresiile, reprezinta activitatea materiala insasi, prin care se realizeaza latura obiectiva a infractiunii.

In aceasta categorie se vor inscrie infractiunile savarsite prin cuvinte scrise, sau pe cale orala, si anume : insulta ( articolul 205 ), calomnia ( articolul 206 ), deoarece prin stabilirea exacta a cuvintelor, se poate afla identitatea adevarului si a participantilor, de determinarea lor depinde si stabilirea unor imprejurari esentiale ale comiterii infractiunii, dar mai ales existenta infractiunii poate fi conditionata de exacta stabilire a acestora.

Martorul poate reda cuvinte care si-au lasat amprenta asupra memoriei sale, el poate face rezumatul a ceea ce el a auzit. Dar, in ceea ce priveste fidelitatea marturiei, avand ca obiect reproducerea sensului general al unei convorbiri, discutii, organul judiciar trebuie sa aiba in vedere influentele care se exercita, apoi, procesele de memorare si de reproducere pot fi alterate de factori diferiti – timpul, uitarea.

Un potential martor poate sa perceapa distanta sursei sonore si a organului receptor, el se afla intr-un raport direct cu intensitatea sau cu taria, forta fenomenului sonor, dar si in cazul perceperii sunetelor de la o anumita distanta, trebuie sa se tina cont de factorii perturbatori precum sunt vantul, si anume, daca undele sonore sunt perturbate in directia in care se afla cel care aude, intensitatea acestor unde nu se reduce proportional cu distanta parcursa, si apare astfel tendinta de a le localiza intr-un punct apropiat in spatiu, dar sursa undelor este ( in realitate ) situata intr-un punct indepartat, iar cand undele sunt percepute in sens invers, exista posibilitatea ca ele sa nu fie auzite, sau daca sunt auzite, ele vor localizate la o distanta indepartata in spatiu de sursa sonora.

Un alt factor este ecoul  - un obstacol care se interpune intre sursa sonora si organul receptor, la o distanta de cel putin 17 m. Organul auditiv al omului este capabil sa perceapa distinct doua sunete, numai daca intervalul de timp care le separa, este superior valorii de 0,1 secunde, daca el va fi inferior acestei valori, atunci organul auditiv al omului va percepe doua sunete simultan.

Reverberatia – este fenomenul caracteristic spatiilor inchise, prin care sunetele sunt prelungite si amplificate imediat ce au fost emise, datorita unor reflexii multiple si succesive pe peretii si obstacolele acelui mediu.

Avandu-se in vedere toti factorii care pot perturba senzatiile auditive, organul judiciar poate aprecia corect daca marturia poate sau nu, sa fie luata in considerare, doar pe informatiile obtinute auditiv.

La acestea se adauga si faptul ca persoana – martor, care poate comparea in fata organului judiciar, este atat un om normal, dotat sub raportul functionarii organului auditiv, sau un om care prezinta deficiente functionale la nivelul organului de simt, cat si o persoana  a carei sensibilitate auditiva depaseste nivelul comun, martorul exceptional inzestrat. In aceasta categorie vor intra persoanele care lucreaza intr-un mediu anumit, care au auzul “ exersat “, si anume : mecanici, vanatori, medici terapeuti, muzicieni.

Scaderea sensibilitatii la tonuri joase – datorita inaintarii in varsta sau prestarii unei munci in mediu zgomotos  - , lipsa auzului sau verificarea acestei aptitudini, poate fi supusa verificarii de catre medicul specialist pentru a se constata cauzele, stiindu-se faptul ca omul cu auz normal deosebeste vorba soptita de la distanta de 6 m, vocea de conversatie de la cel mult 25 m.

Localizarea directiei ( dreapta- stanga ) de unde provin sunetele se datoreaza faptului ca avem doua urechi. In cazul tonurilor subtiri, inalte, distingerea directiei se datoreaza diferentei de intensitate cu care sunt sesizate sunetele de catre cele doua urechi. Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferentei de faza, adica a momentului in care ele snt percepute, intai de o ureche, si apoi de cealalta. Desigur, si diferentele de intensitate, si cele de timp, sunt foarte mici – de pilda, diferenta de timp este sub o miime de secunda. Inconstientul nostru este capabil totusi sa le sesizeze, si sa le transpuna in impresii ale unei directii.

Pozitia sursei sonore – in fata sau in spatele nostru – este detectata datorita reliefului urechilor. Daca astupam pavilionul urechii cu ceara, lasand liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabii daca sunetul vine din fata, sau nu.

Auzul este un simt extrem de important, fiindca, pe de o parte, el ne da informatii privind fenomene foarte indepartate, iar pe de alta, deoarece prin el intelegem vorbirea celorlalti, asigurandu-ne astfel comunicarea si colaborarea intre oameni.

Marturia cu sursa constituita de senzatiile vizuale, reprezinta marturia-tip, cel mai des intalnita, acest lucru se datoreaza si necesitatii reconstituirii cat mai fidel, a configuratiei locului in care s-a savarsit infractiunea.

Ochiul uman functineaza ca o camera otografica. Logic, ar trebui ca obiectele lumii exterioare sa fie reflectate dupa legile opticii, adica, cristalinul ocular fiind ca o lentila convexa, obiectele ar trebui sa fie inversate si sa fie oglindite in functie de distanta : cele apropiate, sa para mai mari, iar cele mai indepartate, mai mici, insa la fiintele umane, pe traiectoria dintre retina si cortex are loc ‘ corectarea imaginii “, astfel incat obiectele sunt ‘ neinversate “.

Este un fenomen psihofiziologic care contrazice legile opticii si poarta numele de constanta perceptiei.

In analiza marturiei este necesar sa se constate daca martorul este obisnuit cu obiectele, locul sau cu persoana la care se refera depozitia sa, deoarece in functie de gradul de obisnuinta, se va manifesta la el fenomenul de constanta a perceptiei, in functie de aceasta, in mod involuntar el va deforma realitatea, omitand sau adaugand informatii.

In sistemul acestor senzatii umane, cele vizuale ocupa un loc important, deoarece ele dau exact imagnera completa a lumii inconjuratoare, acest lucru si cu ajutorul culorilor, al miscarii, ochiul uman poate percepe diferite forme care iau anumite infatisari comune, sau inedite pentru el, si implicit pentru persoana umana.

Lumea pe care o percepe ochiul uman se subdivide in acromaticas si cromatica. Culorile alb si negru, precum si cele care fac trecerea intre ele, se numesc acromatice, si celelalte, cromatice.

Omul ca persoana, ca potential martor, nu va avea aceste simturi dispersate, ele vor interactiona, lucrand in acelasi timp, astfel ca imaginea perceputa, informatia obtinuta, va fi unitara.

Sub influenta sunetului va creste sensibilitatea ochiului la culorile verde, albastru si violet, si va scadea la culorile galben, rosu si orange.

Sensibilitatea ochiului va depinde si de alti factori, si anume : in amurg, culoarea verde apare mai stralucitoare, cea rosie-violet este perceputa ca o culoare neagra, iar culoarea verde-albastra este mult mai luminoasa.

Adaptarea la intuneric se petrece trecand brusc, dintr-un mediu luminat la intuneric, cand ochiul nu percepe nimic, pentru ca apoi sa intervina obisnuinta.

In ceea ce priveste adaptarea la lumina, ea are loc prin trecerea de la un mediu intunecat la lumina de mare intensitate, cand ochii ne dor si apare ebulsarea, pentru ca apoi ei sa se acomodeze.

Astfel, la producerea unui fapt petrecut seara tarziu, intr-un mediu intunecat sau slab luminat, martorii atrasi de strigatul victimei unei infractiuni de talharie, tentativa de omor, se pot recruta din randul vecinilor, al celor aflati in locuintele alaturate sau al locului savarsirii faptei, care si-au parasit preocuparile obisnuite, dar si din randul celor aflti pe strada intamplator.

In cazul martorilor care se aflau pe strada, in apropierea locului savarsiri faptei, depozitiile lor vor fi mai amle, pentru ca ei au putut percepe de la o distanta mai mica, si in intreaga lor desfasurare evenimentele, dar si pentru ca vederea lor era acomodata conditiilor de iluminare.

Daca martorilor aflati in locuintele alaturate li se cere sa descrie vestimentatia infractorului, acestia trecand brusc de la un mediu luminat, la unul mai puitn luminat sau intunecat, ei vor relata ca infractorul era imbracat cu un costum negru, care insa in realitate era un costum albastru.

Organele judiciare nu trebuie sa ignore amanuntele care pot parea nesemnificative, dar care, in contextul savarsirii unei infractiuni sunt esentiale.

Amanuntele pot privi atat vestimentatia, dar este de stiut ca, la un fapt petrecut pe strada, un loc public, marturiile vor abunda in detalii, unele controversate, altele lipsite de sens, sau obiectul cu care s-au produs vatamarile, mai ales in conditii slab iluminate sau intunecate.

Totodata, nu pot fi ignorate viciile de cromoreceptie, care cuprind acromatopsiile – se caracterizeaza prin incapacitatea ochiului de a distinge alte culori decat nuantele dintre alb si negru -, si discromatopsiile – incapacitatea de a distinge bine anumite culori, se mai numeste si cecitate pentru anumite culori.

Din studiile efectuate s-a concluzionat ca, frecventa este de 4 % la barbati si de 0,7 %  la femei ; un loc prim il ocupa daltonismul sau incapacitatea de a distinge culorile rosu si verde. La cel care distinge greu culoarea rosie, rosul – propanopia – se va observa confundarea cu brun-inchis, portocaliul va fi confundat cu verdele-galben inchis, violetul cu albastrul, iar cel care nu deosebeste verdele – deuteranopia – va confunda rosul viu cu brunul clar, portocaliul cu verdele-galben luminos, purpuriul cu albastru-verzui.

O alta problema este ridicata de perceperea relatiilor spatiale, pentru ca in ascultarea martorilor se urmareste obtinerea unor date privind marimea, forma, adancimea, orientarea in spatiu, localizarea auditiva sau / si vizuala, la ele adaugandu-se si factorii perturbatori, experienta, oboseala, starea de emotivitate, conditiile meteorologice si de vizibilitate.

Pentru o corecta apreciere a declaratiilor martorilor, organul judiciar trebuie sa tina seama de factorii care pot influenta perceperea distantelor, dar si de metodele folosite de martori pentru aflarea lor.

Un rol important il joaca experienta, in determinarea distantei, cazul conducatorilor auto. Daca distanta pana la un anumit obiect poate fi determinata avandu-se in vedere marimea acestuia, in ceea ce priveste perceptia si aprecierea marimii, are loc un proces invers, deoarece marimea unui obiect depinde de masura celorlalte obiecte care se gasesc in jurul sau.

Astfel, o persoana de statura mijlocie, va aparea inalta alaturi de o persoana de statura mica, iar aceasta mult mai mica decat este in realitate, la toate acestea se adauga si culoarea obiectului, pentru ca obiectele de culoare neagra par mai mici decat cele de culoare alba, desi ele au aceeasi marime.

Obiectele de culoare alba, galbena, si rosie se vad de la o distanta mai mare, si lasa impresia ca ele sunt mai aproape decat si sunt in realitate.

Perceperea timpului reprezinta un proces complex, si consta in reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a vitezei si a succesiunii sale.

Evenimentele percepute sunt pastrate in memorie sub forma reprezentarilor, erorile aparand datorita stergerii din memorie a anumitor reprezentari.

Restabilirea in memoria martorului, a reprezentarilor sterse, poate fi obtinuta printr-o corecta determinare a succesiunii evenimentului perceput anterior. Sarcina organului judiciar este de a formula de o asemenea maniera intrebarile, ncat sa ajute martorul sa-si aminteasca faptele sau imprejurarile uitate, tinand seama de ocupatia sau de profesia martorului.

Experimentele au dovedit ca, dupa un antrenament indelungat, anumite persoane pot sa determine timpul, cu o precizie exacta. De exemplu, sportivii dupa un anumit antrenament, pot aprecia timpul pana la ordinul sutimilor de secunda.

Perceperea timpului poate fi influentata si de cantitatea fenomenelor care s-au produs intr-un interval de timp, si de continutul lor.

Astfel, perioadele de timp “ pline “ trec foarte repede, de regula sunt subapreciate, iar perioadele “ goale “ trec incet, incat ele vor fi supraapreciate.

Si starea emotionala din momentul perceperii are un efect direct asupra aprecierii timpului, asteptarea unui eveniment placut, “ lungeste “ timpul, pe cand un eveniment neplacut il “ scurteaza “.

In cadrul aprecierii timpului, generalizand si extrapoland la toate categoriile de infractiuni, se pot distinge anumite etape legate de situarea in timp a unor evenimente, fapte.

Ele sunt, de fapt, situatii tipice : localizarea in timp, a faptei savarsite, a altor actiuni legate de infractiune ; durata in timp a infractiunii, a altor activitati, si succesiunea in timp ; raportul de antecedenta si de subseceventa a unor fapte, actiuni, succesiunea in timp a unor imprejurari avand legatura cu infractiunea sau cu faptuitorul acesteia ; ritmul, viteza de desfasurare a unor fapte.

Localizarea in timp a infractiunii, a faptei savarsite, a altor activitati reprezinta o cerinta a principiului aflarii adevarului.

In cazul in care, intervalul de timp situat intre momentul perceptiei si cel al reproducerii, este relativ scurt – moment care coincide cu descoperirea infractiunii, identificarea faptuitorului, si inceperea procesului penal – martorul apt din punct de vedere al insusirilor de perceptie, de memorare, si in acelasi timp dornic sa ajute, nu va avea dificultati la / in redarea informatiilor stocate, la aprecierea corecta a limitelor de timp in care s-a situat infractiunea, si a celorlalte activitati.

In cazul in care, intervalul de timp este mai mare – un numar de doi ani – atunci cand se va declansa procesul penal, si se va descoperi faptuitorul, se va constata ca martorul se va confrunta cu neputinta localizarii exacte in timp, a faptei, a evenimentelor. La acestea se adauga si monotonia faptelor cotidiene, a unor conditii precare exterioare.

Un rol important il joaca organele judiciare, care nu trebuie sa dezvolte un rol pasiv, ci trebuie sa faca corelatii, sa localizeze anumite date care pot duce la identificarea faptuitorului. Organul judiciar cunoscand personalitatea martorului, a preocuparilor, a aptitudinilor sale, poarte reproduce in memoria sa, prin corelatii, deductii, faptele pe care acesta le credea uitate.

In temeiul acestui rol pe care il joaca, organul judiciar nu trebuie sa aiba o atitudine sugestiva, impunand martorului corelatiile si deductiile sale, ci doar prin intrebari, sa aduca in memoria martorului acele fapte care au importanta. Reversul medaliei, adica acel martor capabil sa redea faptele cu exactitate si precizate bine in timp, nu trebuie sa duca la concluzia ca este de rea-credinta, dar spusele sale trebuie verificate atent, intr-o deplina concordanta intre ceea ce afirma cu atata exactitate, si evenimentele sau modul care l-au determinat sa le retina precis.

Majoritatea infractiunilor nu au existenta conditionata de durata in timp a activitatii materiale prin care se realizeaza latura obiectiva, dar existenta altor infractiuni este conditionata de durata in timp a activitatii materiale, deoarece absenta acesteia determina inexistenta infractiunii sub aspect penal.

Durata in timp a activitatii materiale este intalnita la infractiunea continua – articolul 189 Lipsirea de libertate in mod ilegal ; articolul 241 Portul ilegal de decoratii sau semne distinctive – unde, pentru a exista infractiune, este necesar ca activitatea sa se desfasoare pe o anumita perioada de timp, la intervale de timp, in baza aceleiasi hotarari.

Evaluarea duratei de timp a actiunii sau inactiunii acestor infractiuni, nu se poate realiza prin orice mijloc de proba, dar in cadrul acestora proba testimoniala detine un loc important.

In aceasta privinta cercetarile psihologice au evidentitat tendinta martorului – cel care, in conditiile infractiunii a perceput faptele a caror durata trebuie sa o evalueze, sau acela care in alte conditii a perceput asemenea fapte – de a supraevalua duratele scrute de tip, si de a subevalua duratele lungi.

Perceptia poate fi influentata si de factori obiectivi – stari, situatii contextuale perceptiei, independente de cel care percepe, care se pot reprezenta intr-un sens sau altul perceptiei – si subiectivi – stari, situatii legate de conditia psihofiziologica si de personalitatea celui ce percepe, care se pot rasfrange in mod favorabil, sau defavorabil, asupra perceptiei. In aceasta situatie, atat martorul cat si marturia pot fi influentate de acesti factori, deoarece aprecierea marturiei de catre organele judiciare nu poate fi desprinsa de conditiile in care s-a format.

Un rol important in procesul perceptiei ii revine si atentiei, fenomen psihic intim legat de perceptie, in absenta careia marturia este de neconceput, atribuind acesteia vigoare si plenitudine.

In actul marturiei se regaseste, atat atentia voluntara – intentionata -, cat si aceea involuntara – neintentionata -, dar specific martorilor este atentia involuntara, care va fi mobilizata de o serie de factori interni si externi.

Factorii externi infractiunii si faptuitorului trebuie sa aiba capacitatea de a atrage atentia, de a se detasa de fenomenele, particularitatile obiectelor de a trezi atentia martorului, ca : lumina foarte puternica, culorile vii, mirosurile persistente si puternice, sunete si zgomote stridente, care involuntar vor retine atentia martorului.

La toate acestea se adauga schimbarile si ajustarile deliberate sau nu, ce apar in infatisarea unei persoane, obiectele care nu au caracter de noutate, de inedit.

Un alt aspect priveste atentia de expectanta, anticipativa, care in cadrul marturiei poate avea, atat aspecte pozitive cat si negative. Asteptarea pregateste organismul pentru a reactiona si a receptiona un stimul la un eveniment iminent, deoarece ceea ce este asteptat ca posibilitate de producere este perceput mult mai repede, si cu mai multa precizie, avand efecte pozitive asupra cantitatii, cat si a calitatii evenimentului perceput.

Efectele negative rezulta din discordanta dintre asteptare si situatia in fapt. Ele constau in false identificari, cand stimulul sau evenimentul asteptat se substituie perceptiei reale.

Numai ca cel pregatit sa perceapa un anumit miros, sunet sau zgomot este tentat sa atribuie mirosul, sunetul, zgomotul, stimulului asteptat – stimul anticipat – sa se produca ( iluzie de calitate ).

In evaluarea martorului si a marturiei trebuie sa se tina seama si de alte doua tipuri de atentie, si anume : tipul static, cand marturia va prezenta grade egale de fidelitate pe tot parcursul actului perceptiv si tipul dinamic cand marturia va contine informatii mai exacte asupra faptelor petrecute la un scurt interval de timp de la declansarea fenomenului spre care si-a indreptat atentia.

Din analiza acestora, se impun doua concluzii in evaluarea marturiei si tactica  ascultarii martorilor : 1. daca martorul nu reuseste sa furnizeze informatii cu privire la pricina in intreaga sa desfasurare, nu inseamna neaparat ca el este de rea-credinta ; 2. cand la producerea unui fapt au asistat mai multe persoane este indicat a fi ascultati cat mai multi martori pentru a se putea, in acest fel, reproduce intreg tabloul infractiunii.

Ascultarea martorilor evidentiaza o alta insusire a atentiei, si anume distributia, prin care se intelege posibilitatea efectuarii simultane a doua activitati.

Efectuarea simultana a mai multor activitarti, este posibila daca cel putin una dintre ele are caracterul de obisnuinta, de stereotip, caracter care se dobandeste in urma unei indelungi exersari. Acest gen de atentie distributiva este intalnita la soferii profesionisti. Dar nu va fi regasita la doua activitati care necesita, prin natura lor o atentie totala, cazul soferului incepator.

Exista posibilitatea ca preocuparea in realizarea unei activitati, sa fie doar un pretext n spatele caruia se poate ascunde, din diferite motive, intentia martorului de a se sustrage de la obligatia de a depune marturie.

O alta insusire a atentiei este stabilitatea, adica mentinerea timp indelungat a orientarii si concentrarii asupra aceluiasi fapt, dar mai ales asupra acelorasi fapte care au o desfasurare pe o perioada mai indelungata.

In anumite cazuri, atentia poate reprezenta ea insasi obiectul probatiunii, mai ales la faptele savarsite din culpa – modalitatea culpa simpla, greseala, neglijenta, al caror rezultat ar fi putut fi prevazut de faptuitor, daca el ar fi depus toate diligentele necesare activitatii pe care o desfasura si pe care activitatea respectiva le necesita.

Vigoarea si rigurozitatea atentiei pot fi marcate de o serie de factori obiectivi si subiectivi, in care s-a format marturia, si anume : starea fizica a martorului, surmenajul, oboseala fizica si psihica, diminuarea functiilor psihice, cu repercusiuni asupra atentiei, implicit asupra marturiei, la care se adauga trairile sufletesti, sentimentele sau consumul de alcool, de droguri, etc.

Efectele negative ale acestor agenti, nu intotdeauna duc la eliminarea atentiei, deoarece exista situatii in care, datorita atractiei exercitate de eveniment asupra martorului, acesta va fi atras, concentrandu-si atentia, solicitand un efort voluntar mai intens, astfel incat efectele distractive ale atentei vor fi diminuate.

Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire de sens

Lucrurile, obiectele, tot ceea ce ne inconjoara devin parte intrinseca a vietii noastre. Intre momentul perceptiv al marturiei, si cel al reproducerii in fata organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservarii, al pastrarii pentru  o anumita perioada a informatiilor dobandite – deci memorarea – forma de reflectare a experientei acumulate, si functie a creierului. Din momentul perceptiei – al existentei informatiei – si pana la reactualizarea lor, exista un alt moment, si anume decodarea sau prelucrarea informatiilor.

Aparatul nostru senzorial nu recepteaza imaginea lucrurilor si fenomenelor, ci numai lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical, in scoarta cerebrala, vor fi integrate in ansambluri, si vor fi prelucrate si decodate.

Fenomenul este asemanator cu ceea ce se intampla cand vorbim la telefon. Prin emitator sunt emise sunete, care sunt transformate in impulsuri electromagnetice si sunt transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse in cuvinte care, facand parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celalat capat al firului – se structureaza dupa sens, conferind un continut inteligibil mesajului original transmis.

Uneori, pe canalul de transmisie apar “ zgomote “, astfel incat comunicarea devine lacunara intr-un grad mai mare sau mai mic, dar acest lucru nu va impiedica comunicarea, interlocutorii completand logig si semantic eventualele pierderi ale cuvintelor.

Datorita activismului psihic, in constiinta noastra apar sensuri intregi, structurate logic- semantic, cu toate ca ele nu sunt stocate memorial, ci partial ele provind din reconstituiri.

Informatiile emise, receptionate integral sau partial sunt decodate, se structureaza logic- semantic si dobandesc un sens. Sensul este fixat in cuvant si este purtator de cuvant. Persoane adulte si normale, nu percepem decat lucrurile denumite, adica nu vedem un obiect de o anumita forma, marime, culoare, ci vom vedea «  masa « , «  scaunul « , «  omul « , etc. Legatura dintre obiecte, fenomene, situatii, si grupajul de sunete prin care se exprima – cuvantul – sunt invatate, sunt achizitii postnatale, ceea ce faciliteaza receptarea evenimentelor.

Decodarea informatiilor efectuata, gasirea si selectarea cuvantului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvant este purtator de sens, acest sens este apropiat la toti cunoscatorii limbajului respectiv – un anume dialect.

Depasind aceasta particularitate, cuvintele nu desemneaza numai obiecte, stari, fenomene, ele au si conotatii colective[5]. Descoperirea unor asemenea semnificatii, care se pot referi la un punct odal al cazului, se va face cu mult tact si cu abilitate. Cunoasterea conotatiilor, de catre ofiterul de Politie este importanta in descifrarea cuvintelor, in sesizarea momentelor pe care le exprima un martor in depozitiile sale.

Martorii pot fi recrutati din orice mediu. Este stiut faptul ca infractorii folosesc un anumit jargon – in care utilizeaza timpul prezent.

In procesul de decodare se constientizeaza calitatile spatio-temporale, si se estimeaza valoarea lucrurilor, a fiintelor, deplasarea lor. In acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spatiului si a vitezei, se efectueaza prin interactiunea mai multor organe de simt, fapt care potenteaza relativitatea lor. Insa, alaturi de informatiile receptate senzorial, timpul si spatiul se reflecta in psihicul nostru si prin procesele gandirii, deoarece la om participa la orice fenomen de reflectare, intr-o mai mica sau mai mare masura.

In cadrul depozitiilor martorilor, aprecierea corecta a timpului, a distantelor, a vitezei, este decisiva pentru ca, in functie de asemenea aprecieri depinde incadrarea juridica a actului infractional. Orice supraapreciere sau subapreciere poate schimba esential situatia creata.

Juristul german/ austriac H.Gross ( 1907 ) arata ca exista o metoda simpla de a verifica un martor asupra posibilitatii sale de apreciere a timpului sau a spatiului[6].

Memorarea evenimentului judiciar. Stocarea informatiei in raport cu dinamica uitarii

Marturia – actul final – implica trei momente, si anume perceptia, memoria ( memorarea ) si reproducerea.

Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic care nu se identifica cu marturia, este relevant in masura in care, cel care a perceput nemijlocit si involuntar, de regula, fapte si imprejurari legate de comiterea unei infractiuni, este capabil sa le reproduca fara a le denatura.

Pentru organul judiciar, un interes deosebit il are fidelitatea marturiei care poate fi apreciata prin cunoasterea mecanismelor fiziologice, si a legitatilor generale care guverneaza memoria voluntara, dar mai ales, memoria involuntara.

Totodata, organul judiciar trebuie sa aiba in vedere, ca memorarea este influentata de factori diversi – starea emotionala, interesul, ocupatia, gradul de intelegere a fenomenului perceput, si altele, care se exprima diferential, in raport cu varsta persoanei ascultate in calitate de martor.

Din perspectiva psihologica, memorarea reprezinta ansamblul procedeelor de intiparire – memorare -, pastrare, recunoastere a experientei dobandite anterior.

Procesul de memorare cuprinde trei faze : a) de achizitie sau memorare ; b) de retinere ; c) de reactivare, reactualizare.

El se caracterizeaza prin : selectivitate, adica ceea ce o persoana memoreaza mai repede, va fi durabil, mai greu uitat, insemnand ca acele evenimente au o anumita semnificatie ; caracter activ, ilustreaza legatura dintre memorie, continut si conditiile activitatilor omului si mijloacele utilizate pentru realizarea finalitatii dorite ; caracter inteligibil, evidentiaza legatura dintre procesele de intiparire, conservare, evocare si gandire.

Intre memorare sau intiparire, si pastrare sau conservare, nu va exista o identificare a insusirilor de a intipari si conserva faptele percepute care sunt variabile, diferind de la o persoana la alta.

Martorul care percepe si isi fixeaza in mod lent informatiile care ii parvin, mai ales de la participarea unor cazuri complexe, cu o succesiune rapida si intr-un interval de timp scurt, va percepe lacunar, iar memorarea si conservarea vor fi si ele deficitare.

Martorul care percepe si memoreaza cu usurinta, daca faptele percepute si memorate, se consuma intr-un interval de timp scurt, si daca el va fi ascultat imediat, el va fi capabil sa faca o depozitie exacta : dar, dupa un interval de timp mai lung, depozitia acestui martor va tinde sa devina lacunara si inexacta.

La inceput, se sterg din memorie detaliile neesentiale, apoi vor fi vizate aspectele esentiale, pentru ca, in final, sa intervina procesul uitarii, motiv pentru care trebuie avut in vedere factorul timp, mai ales atunci cand se procedeaza la ascultatea martorului.

Caracteristic pentru marturie este memorarea involuntara, in sensul ca, cel mai adesea, faptele sunt retinute de oameni in mare masura, involuntar si neintentionat.

Dar, in functie de tipul de memorie a martorului, se intalnesc martori cu o memorie dominant vizuala, auditiva, afectiva, sau avand o memorare mecanica sau una logica, dupa cum este prezenta sau absenta, intelegerea materialului informativ receptat.

Totodata, memorarea poate fi voluntara sau involuntara, potrivit atitudinii interesului manifestat de martor, in retinerea asepctelor percepute.

Memorarea voluntara presupune prelucrarea si ordonarea informatiilor, martorul evocat in mod deliberat, repeta pentru sine sau pentru altii fapte percepute, supune unui examen critic, impresiile dobandite, el face insemnari, el noteaza anumite date, si toate acestea pentru a face marturia cat mai exacta si mai completa.

Memorarea involuntara nu presupune existenta scopului, ci intentia  de a memora, dar nici nu prezinta o activitate pasiva, mecanica, a informatiilor dobandite.

Omul nu poate retine toata experienta anterioara, pot lipsi din cadrul perceptiei si al memorarii chiar elemente familiare. Ea atribuie marturiei un caracter lacunar, deformat si imprecis, iar eficienta acesteia este data de doua legitati, si anume : semnificatia pe care o prezinta faptele percepute, in raport cu experienta anterioara a subiectului ; eficienta marturiei involuntare este conditionata de factori emotionali, ce stau la baza ei, de interese, de aptitudini, de stari emotionale.

Va exista o distinctie intre depozitiile martorilor, care au ca obiect fapte, evenimente legate direct de evenimentul produs – infractiune, fapta savarsita -, la care martorul a participat, si pe care le-a perceput nemijlocit – actionand atat memorarea voluntara, cat si aceea involuntara – si depozitiile martorilor cu obiectul format atat din pareri, din convingeri, care realizeaza profilul moral al invinuitului, al inculpatului, sau al altor persoane – in acest caz actionand numai memorarea voluntara.

Memorarea plastic-intuitiva presupune capacitatea subiectului, de a-si intipari si a conserva in memorie, reprezentarile concrete ale faptelor si ale obiectelor percepute anterior.

Doua din formele acestea, si anume memorarea vizuala si auditiva, prezinta importanta pentru ca, marea majoritate a aspectelor legate de o infractiune, care sunt mai bine percepute, este formata din imagini, din sunete, din zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali si auditivi.

La tipul vizual, accentul se pune pe capacitatea de a retine imaginile, figurile, iar la cel auditiv, capacitatea de a retine si a reda filde, sunete si zgomote.

In functie de durat stocarii, se poate vorbi de memorie de scurta durata, de durata medie, si de lunga durata.

Aproape doua secole au trecut de cand se cunoaste ( J. Jacobs, 1897 ) ca durata stocarii variaza in functie de tipul de material  care se retine : material verbal, cifre, figuri, obiecte, in functie de varsta si de capacitatea intelectuala.

In cazul in care, continutul memorial este de minima importanta, putem vorbi de memorie de scurta durata – short term memory – sau de memorie primara, intalnita la retinerea unui numar de telefon nesemnificativ, sau sumele partiale la o operatie aritmetica de adunare.

Aceasta instanta memoriala nu poate contine mai mult de 6-8 elemente – la omul adult normal - , cum ar fi 6-7 numere de telefon, si acestea vor fi stocate 20-30 secunde.

Daca in acest rastimp, intervine o receptie, continutul va fi transmis memoriei de lunga durata, sau celei de durata medie.

I.M.L. Hunter a remarcat ca stocarea in memoria de scurta durata se efectueaza in conditiile concurentei mai multor serii de informatii, astfel ca se poate spune ca memoria de scurta durata filtreaza si selecteaza informatiile.

Dupa parerea unor autori ca, W.Kintsch ( 1970 ), R.C. Atkinson, R.M. Schiffrin ( 1971 ), imaginile din lumea exterioara, adica intrarile de informatii, sunt stocate temporal chiar sub forma ionica, vreme de cateva semnale, in registrul senzorial sau in memoria senzoriala, de unde vor fi transmise memoriei de scurta durata, memoriei primare, fiindca aceasta este considerata ca memorie activa.

In memoria de lunga durata, sau memorie secundara nu se stocheaza informatiile codate, decat daca au fost repetate.

In ceea ce priveste martorul si marturia, informatiile patrund in sistem prin canalele senzoriale, si ele sunt stocate pentru o vreme foarte scurta in memoria de scurta durata.

O parte din informatii care se scurg in memoria de scurta durata sau primara, se vor transmite in memoria de durata relativ lunga, sau in memoria de lunga durata sau secundara, de unde ele vor fi recuperate prin utilizarea unor strategii ( C. Morgan, R.King, 1975 ). Aceasta utilizare se refera la ‘ cautarea ‘ in memorie, la eforturile depuse cand stim ca acele anumite nume, ne stau “ pe varful limbii “ (  fenomenul Trebuie-05, dupa J.A.C. Brown, D.McNeil, 1996 ), iar “ traducerea in comportamente “ inseamna transformarea continuturilor memorate – cautate si gasite – in declaratia verbala sau declaratia scriptica.

Interesul pentru o anumita categorie de fapte faciliteaza repetarea, si deci stocarea lor. Cand cineva este vizat ca va trebui sa raporteze cele vazute, el va urmari atent desfasurarea actiunii, reusind sa retine ceea ce i s-a cerut, de exemplu un cercetas militar trimis in misiune.

Constiinta sarcinii mareste, atat capacitatea de receptare pana la nivelul optim, cat si stocarea informatiilor, a caror recuperare devine facila, numai ca asemenea situatii se gasesc in cadrul marturiei, cu precizarea ca o persoana care urmareste desfasurarea unor fapte sau unor evenimente, realizeaza faptul ca este un potential martor.

Informatiile care pot fi percepute sunt nelimitate, elep utand proveni din diverse medii, domenii, astfel incat capacitatea de memorare ar fi in plina activitate, neavand nici un moment de relaxare si de sortare a datelor, lucru care ar duce la clacare.

Ca si asupra celorlalte organe de simt, “ vegheaza “ anumiti factori care reglementeaza procesul de receptare si de stocare, actionand prin inlaturarea acelor informatii ce constituie un surplus.

Asupra memoriei actioneaza “ uitarea “, ce constituie reversul pastrarii, si se manifesta sub forma neputintei reconstituirii unor date memorate, ori in imposibilitatea recunoasterii unor evenimente traite, la o noua confruntare cu acestea, ori reproducerea sau recunoasterea lor eronata.

Timpul reprezinta un factor decisiv, care reactioneaza asupra memoriei ca un agent “ purificator “ al informatiilor. Uitarea atrage dupa sine pierderea detaliilor, amanuntelor, a nuantelor, a caror reactivare devine anevoioasa, si chiar imposibila. Uitarea – conditie a memoriei – elimina tot ceea ce este secundar, ce ingreuneaza capacitatea de retinere, lasand loc arhitecturii generale, structurii intregului.

Asupra memoriei se repercuteaza tonul afectiv, insusirile emotionale ale informatiilor deosebite. Este mai greu sa uitam acele sentimente care s-au format ca rezultat al unor fapte placute, care au trezit un ecou in sufletul nostru. Se considera ca experienta pozitiva agreabila se repercuteaza intr-un sens univoc, intotdeauna favorizand memorarea, in schimb faptele care au declansat sentimente de repulsie, penibile, dezagreabile, vor fi impinse spre uitare, refulate cu multa usurinta.

Este mult mai usor sa uitam aceste fapte, decat sa incercam sa traim cu ele. Psihologic, o persoana care a trait o experienta penbile, avand ca obiect persoana ei, va tinde sa se apere, sa-si reprime acele sentimente nascute in urma experientei. Persoana isi va refula amintirile, spunand ca nu isi aminteste nimic, sau ca a uitat totul. O astfel de persoana – potential martor – poate fi victima unei infractiuni, o alta persoana va incerca sa nu vorbeasca despre ceea ce s-a petrecut, negand, sau spunand ca totul este uitat.

Timpul si uitarea nu pot afecta aceste fapte, cu cat ele vor fi refulate, impinse undeva, in adancul subconstientului, cu atat ele vor exista si vor fi mai puternice.

Timpul scurs, din momentul fixarii, constituie o cauza fireasca a uitarii si cu cat intervalul de timp este mai mare, cu atat erodarea informatiilor percepute este mai evidenta.

Interesul pentru memorarea celor percepute, sau impresia produsa de evenimentuil la care persoana a fost martora, pot marca trecerea in uitare sau retinerea evenimentului.

Temperamentul martorului poate influenta curba uitarii, in asociatie cu varsta persoanei in cauza. Uitarea nu inseamna “ golirea memoriei de orice evenimente “, deoarece, chiar si memorie slaba ‘ poate avea capacitatea de a retine ceva ce a perceput candva, mai ales daca stimulii au fost puternici “.

In ceea ce priveste experimentele care s-au efectuat, pentru a se constata care este procentul de fidelitate a marturiei in cazul aparitiei “ uitarii “, adica al trecerii timpului, s-a constatat ( Marie Borst, Ed.Abramowski ), ca timpul se repercuteaza defavorabil asupra intinderii marturiei, dar sub influenta aceluiasi factor, fidelitatea marturiei sporeste.

Trecerea timpului poate avea si influente pozitive, astfel la repetarea depozitiilor, la a opta zi din momentul perceptiei, acestea s-au ameliorat simtitor, deoarece acele elemente uitate, au putut fi reamintite, erorile strecurate au fost corectate, si de asemenea, noi detalii au completat spatiile lacunare.

Criminalistul si psihologul polonez Pawel Horoszowski constata ca, reproducerea este mai deplina dupa trecerea a doua-trei zile, in raport cu depozitiile ce succed imediat perceptiei, mai ales in cazul infractiunilor, a caror producere este de natura a provoca celor care le-au perceput, anumite stari afective.

Caracterul de completare dupa o prima relatare, ameliorarea reproducerii, amanata, in raport cu reproducerea imediata, este cunoscuta astazi sub numele de reminiscenta.

Acest fenomen isi face simtita prezenta intr-o proportie de 65 %, in cazul materialului inteligibil, mai frecvent in cazul materialului rezultat din expunerea libera a unui continut inteligibil, decat al reproducerii sale textuale.

Alti factori care pot influenta reminiscenta sunt : atitudinea, interesul subiectilor in raport cu materialul memorat, varsta acestora – fenomenul este mai frecvent la copii, la adulti se manifesta in proportie de 30 %.

Ca o constatare, dar neavand o valoare absoluta, ce poate constitui un criteriu de evaluare a marturiei, in raport cu momentul in care este obtinuta – un anumit timp, de ordinul zilelor, socotit din momentul perceptiei – marturia prezinta o valoare ridicata, dupa care, un interval de timp, ale carui limite anevoie pot fi precizate, datorita factorilor care intervin, valoarea marturiei difera sensibil intr-o masura aprioric nedeterminabila, pe de o parte in raport cu insusirile celui ce compare in fata organului judiciar, in calitatea sa de martor, si pe de alta parte in raport cu natura si caracterul informatiilor memorate.

Redarea – reactualizarea evenoimentului judiciar. Elementul testimonial

Redarea – reactualizarea – reproducerea  : reprezinta ultimul moment al formarii marturiei. Este momentul in care, cel care a perceput desfasurarea faptelor, compare in fata organelor judiciare in calitate de martor.

Reproducerea este un fenomen destul de complex care nu se face mecanic, ci in stransa legatura cu procesul de gandire.

Reproducerea lumii care ne inconjora, a experientelor dobandite anterior, ca si proiectarea in viitor, nu sunt posibile fara reprezentari.

Daca perceperea poate avea loc numai in prezenta obiectelor sau a fenomenelor, reprezentarile sunt posibile si in absenta acestora.

Reprezentarile sunt strans legate de particularitatile individuale ale fiecarei persoane, formarea si desavarsirea lor, fiind influentate considerail de activitatea desfasurata de fiecare individ.

Totodata, la una si aceeasi persoana, reprezentarile se pot “ exprima “ in mod deosebit, adica cele vizuale pot fi exacte si stabile, pe cand cele auditive sunt inexacte si au caracter de instabilitate. In marturie, modalitatea principala de transmitere a informatiilor, modul comun de obtinere a depozitiilor, il constituie reproducerea orala, care in procesul judiciar imbraca forma relatarii – evocarii, nararii – libere, spontane, a faptelor percepute, precum si forma raspunsurilor la intrebarile adresate de organul judiciar – interogatoriul.

Reproducerea poate imbraca forma depozitiei scrise personal de catre martor. Reproducerea fidela a faptelor este conditionata, atat de fidelitatea perceptiei si a memoriei, dar si de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informatiilor.

Momentul reproducerii. Exigente psihologice asura reproducerii

Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporita a martorului, provocata de mediu, de ambianta in care are loc comunicarea faptelor, care se va repercuta in mod inhibitor asupra capacitatii de exprimare.

Martorul, animat de dorinta de a ajuta organul judiciar la solutionarea cauzei, ar fi tentat sa atribuie marturiei sale, o imagine supradimensionala.

Daca in mersul urmaririi penale, in timpul audierii penale, care are loc la cabinetul organului de cercetare penala, in prezenta numai a acestuia, sau a procurorului, intre acesta si martor se realizeaza acel contact psihologic, cadru propice ce anihileaza efectele negative de tensiuni emotionale, ce se pot reprezenta asupra marturiei, atunci in cursul judecatii, ambianta fiind schimbata, ea se va rasfrange in mod pozitiv asupra capacitatii de reproducere a faptelor.

In cursul judecatii, bazata pe principiile contradictorialitatii si publicitatii dezbaterilor, sfera persoanelor participante este largita, deoarece vor intra in scena inculptul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, ceilalti martori, procurorul, aparatorii, iar martorul va trebui sa raspunda la intrebarile puse de acestia, numai ca interesele si pozitiile procesuale sunt distincte.

La toti acestia se adauga si prezenta publicului – influentand psihicul martorului, in sensul ca il va determina sa fie retinut, sa isi cantareasca cuvintele.

Toate acestea conduc la o reactie frapanta deseori, a martorului, si anume, se poate observa diferenta dintre depozitiile obtinute in cursul judecatii, si celelalte depozitii, date in cursul urmaririi penale.

Sugestia si sugestibilitatea martorului

Un alt element perturbator al depozitiilor martorilor, fie ca este obtinut sub forma relatarii libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia, de aceasta data venita din partea organului judiciar. Influenta ei este puternic resimtita, daca perceptia evenimentului a fost lacunara, faptele au fost slab memorate, sau martorul este supus unor influente exterioare.

Din aceasta cauza, pentru a se feri martorul de posibile influente, intrebarile sunt puse de organul de cercetare peanal si de procuror, in faza urmaririi penale, si de presedintele completului de judecata in faza judecatii.

Acestia vor pune intrebarle adresate partilor, si le vor cenzura pe cele afresate de parti, aparator sau procuror.

Vor fi evitate intrebarile ‘ tendentios sugestive “ – acelea care intr-o forma, mai mult sa mai putin disimulata, fie insinueaza, fie provoaca un anumit raspuns scontat si dorit de cel care efectueaza ascultarea, sau grabesc libertatea de exprimare a martorului, astfel incat martorul afirma, nu ceea ce el a perceput, ci ceea ce lui i s-a sugerat. Organul judiciar trebuie sa evite, pe cat posibil, folosirea unor intrebari, tendentios sugestive, deoarece prin adresarea lor se urmareste obtinerea unor anumite raspunsuri, despre care se stie ca ele nu reflecta realitatea. Astfel, François Gorphe stabileste, in functie de ordinea sugestibilitatii, modalitati de a adresa o intrebare[7].

Rezistenta la sugestie

Aceasta este dependenta de o serie de factori care privesc personalitatea martorului, si anume, un rol important il joaca varsta.

Copiii, tinerii sunt mai usor influentabili, varstnicii cad mai greu victima intrebarilor cu un vadit caracter tendentios, si mai ales acelor intrebari al caror caracter sugestiv, este ascuns, insidios.

Sugestibilitatea martorului

Aceasta poate distorsiona cele doua forme de reactivari : recunoasterea si reproducerea.

Aceasta poate fi temporara – in stare de boala, de intoxicatie alcoolica, sub influenta consumului de droguri, in somnul hipnotic, sau o caracteristica durabila, de durata.

Totodata, la acestea se mai adauga o forma, care poate fi numita “ sugestibilitate de statut “ intalnita la oamenii cu un nivel socio-cultural scazut.

Aici se intalneste un fenomen de complezenta fata de autoritati, prin care se intelege orice persoana care in ochii subiectului ar putea sa aiba  vreun ascendent asupra lui, si se intercaleaza cu o sugestibilitate aparenta, sau evidenta, a intrebarilor, totusi logic in interactiunea dintre autoritate si subiectul dependent, deci sugestibil.

Acest fenomen apare mai putin in relatarea spontana, verbala, neintrerupta, decat la interogatoriu.

Pentru aceste ratiuni, folosirea ambelor forme de informare, atat a relatii spontane neintrerupte, cat si a interogatoriului, se recomanda in situatia in care marturia este decisiva.

In privinta capacitatii de verbalizare, se poate spune ca ea reprezinta o capacitate esentiala, fiind vorba de transpunerea in registrul verbal, al unor evenimente care se deruleaza, ori s-au derulat in fata martorului, care le-a perceput in mod  intuitiv. Aceasta capacitate de verbalizare depinde de la martor la martor, iar un anchetator experimentat stie ca oameni care vorbesc rar, retinut, cu economie de cuvinte, dar exprimand esentialul, sunt foarte rari.

Un martor, chiar daca el este impartial si dezinteresat fata de un eveniment la care el a participat, sau fata de protagonistii implicati, nu se poate debarasa de unele atitudini ale sale.

Aceste atitudini, facand parte din componentele sociale ale personalitatii, constituie scurte seturi de dipozitii, intense opinii sau scopuri care implica o anumita asteptare, dar si o reactie adecvata.

Reproducerea este influentata de mai multi factori precum sunt imaginatia, gandirea limbajul, atentia. Imaginatia joaca un rol deosebit in activitatea creativa a oamenilor. Cu ocazia ascultarii lor, unii martori refac adesea involuntar, anumite momente ale evenimentului, cu ajutorul reprezentarilor. Gandirea descopera raporturile si legaturile, trasaturile si esenta fenomenelor sau obiectelor, fiind strans legata de activitatea pe care o desfasoara fiecare individ in procesul muncii.

Pe parcursul ascultarii, martorul trebuie sa fie lasat sa relateze liber – nealterat – evenimentul pe care l-a perceput el, deci nu asa cum l-ar aprecia prin operatiile gandirii, care “ completeaza “ perceperea initiala.

Martorul trebuie sa fie prevenit sa declare numai ceea ce el a perceput, nu si ce crede el, ce gandeste el despre evenimentul respectiv.

Martorul poate, in relatarea sa, sa introduca involuntar elemente percepute, care apartin unui alt eveniment caruia i-a fost el martor.

Organul judiciar, anterior ascultarii, trebuie sa atraga atentia martorului asupra posibilitatii de confruntare a anumitor aspecte ale evenimentului, in cauza cu parti componente asemanatoare altor evenimente.

Limbajul si gandirea se interconditioneaza reciproc.

Atentia

In cazul martorilor, unde se pune problema unor trairi nemijlocite sau nu, a unor aspecte abstracte, in timpul ascultarii acestora, cea mai adecvata forma de exprimare este aceea orala. Atentia releva o caracteristica a celorlalte procese psihice, joaca un rol prim in formarea declaratiilor martorilor.

Orientarea atentiei depinde atat de subiect, cat si de obiect.

Privita din acest punct de vedere, depozitia martorului care declara ca el nu a vazut nimic, ca nu a observat fenomenul pe langa care el poate ca a trecut, este sincera si veridica.

Atentia poate fi voluntara sau involuntara, si se caracterizeaza prin anumite componente si anume : stabilitate – durata in timp in care poate fi retinuta -, mobilitate – pot fi urmarite alternativ, diferite evenimente in cursul aceleiasi activitati -, grad de concentrare – intensitatea legaturii cu anumite imprejurari sau obiecte, fiind de fapt focarul in care se concentreaza constient, intreaga activitate psihica a omului -, distributie si volum.

Ca si in celelalte etape ale formarii marturiei, unde se pot intalni diferiti factori perturbatori, si reproducerea este supusa unor asemenea factori, printre care se numara eroarea, alte denaturari, distorsiuni datorate situatiilor ce preced momentului comunicarii, avand ca efect, o degradare, o deviere de la forma initiala a informatiilor.

Denaturarile, deci erorile, cuprind toate posibilitatile umane bazate pe simturi, de a inregistra informatiile.

Psihologic, eroarea este explicabila, deorece opinia se naste din atitudine, iar atitudinea formata, provoaca fenomene de asteptare. De aici se naste iluzia ca au vazut ceva, care de fapt, este ceea ce ei au vrut sa vada.

O alta distorsionare este data de «  fenomenul repetitiei « . Astfel, “ martorul ocular “ isi exerseaza depozitia, prin repetarea evenimentului, primului venit la fata locului, curiosilor care se strang, colegilor de serviciu, vecinilor, sau organelor judiciare.

Astfel ca materialul initial se rotunjeste, la acest lucru contribuie si intrebarile curiosilor, ale celorlalti, rezultand o structurare logica a evenimentelor, la completarea lor, incat se va ajunge la un rezultat total diferit – marturia finala devine o simpla versiune a realitatii.

Reproducerea poate aparea, fie sub forma relatarii spontane a faptelor si prezinta avantajul ca martorul va evoca numai acele fapte sau imprejurari care s-au conservat nealterat in memorie, pe care el si le aminteste cu usurinta, dar prezinta si dezavantajul ca, intinderea informatiilor este redusa, lucru care se poate datora, atat unor reale dificultati de reamintire, cat si ignorarii de catre martor, a unor aspecte importante.

Dar si sub forma interogatoriului care va succeda relatarii libere.

Se constata o extensie a marturiei datorita interogatoriului, care are un efect stimultor asupra memoriei, facand posibila evocarea unor imprejurari care pareau uitate.

Cu toate acestea, interogatoriul desi inlatura sentimentul de nesiguranta, de incertitudine, reticentele, prezinta si un coeficient ridicat de eroare. Interogatoriul impinge martorul pana la limita extrema a amintirii sale, deseori fortand memoria, el se repercuteaza defavorabil asupra marturiei, chiar si atunci cand el nu cuprinde intrebari sugestive.

In cazul in care, va cuprinde si acest fel de intrebari, deliberat sau involuntar, atunci marturia va fi alterata, deoarece sugestia constituie o sursa a erorii.

La interogarea unui martor de rea-credinta, acesta va putea, din intrebarile puse sa-si dea seama de tactica adoptata de organul judiciar, de probele de care dispune, si sub diferite pretexte va refuza sa raspunda, sau va da raspunsuri inexacte.

In subsidiar, reproducerea poate aparea sub forma scrisa – declaratia consemnata personal de martor, la care se va apela numai in conditii improprii, in care se va desfasura reproducerea, ce pot afecta capacitatea de reproducere orala. In alte cazuri, declaratia scrisa este impusa de considerentele de ordin tactic.

In cazurile in care exista o legatura de rudenie, de prietenie, existand posibilitatea retractarii declaratiei, sau anumite influente, este indicat sa se recurga la forma scrisa.

Ca si celelalte etape ale marturiei, si reproducerea este supusa erorilor ce se pot datora diferitelor cauze : denaturari prin auditie, prin omisiune, prin substituire, prn transformare.

Pericolul acestor denaturari consta in faptul ca pot fi intalnite si in depozitiile martorului de buna-credinta, care in mod involuntar denatureaza realitatea, convind fiind ca depozitia sa este conforma adevarului ( vezi efectul iluziilor ).

Reproducerea faptelor, a imprejurarilor poate fi influentata in mare masura si de atiudinea martorului fata de anchetator.

Exista oameni care sunt expusi sa fie influentati de simpatii si antipatii, si care actioneaza adesea sub impulsul acestor efecte.

Reactivarea – sub cele doua forme, reproducerea si recunoasterea – are loc in conditiile fortarii memoriei.

La toate acestea se mai poate adauga schimbarea de rol ce contribuie la distorsionari regretabile, precum si presiunile din partea publicului.

In cazul schimbarii de rol – fenomen psihosocial – unii martori de conditii modeste, care au trait in anonimat, datorita unui eveniment la care ei au participat incidental, simt ca au devenit “ cineva “, ca ei pot influenta cursul evenimentelor.

Recunoasterea. Exigente psihologice asupra recunoasterii

Cea de-a doua etapa a reactualizarii – recunoasterea – reprezinta o modalitate secundara de comunicare a informatiilor.

Recunoasterea este realizata de organele de urmarire penala, in cadrul careia persoanele si obiectele avand o identitate necunoscuta, sunt infatisate martorului, cu scopul de a le identifica, adica de a spune daca au fost percepute in conditiile savarsirii infractiunii, sau in situatii anterioare sau ulterioare acesteia.

Fiind un procedeu tactic, se incearca reactualizarea acelor informatii mai slab consolidate, sau temporar retinute, sau pierdute in neant. In cadrul marturiei, recunoasterea se va face in conditiile contactului repetat cu persoanele si obiectele, care se infatiseaza in confruntarea cu imaginea perceputa si stocata de catre persoanele care au venit in legatura cu aceste obiecte, sau de persoane in conditiile savarsirii infractiunii, sau anterior acesteia.

Recunoasterea este precisa, cand impresiile percepute de la persoane, privind obiectele cu care martorul vine in contact se identifica, se suprapun, sau coincid in mare parte cu cele anterioare.

Ea este imprecisa cand se constata diferite deosebiri. Martorul, in primul moment are sentimentul de “ déjà vu “, neputand localiza o persoana, un obiect, in timp si in spatiu.

F.Gorphe constata ca recunoasterea unei persoane de catre martor, poate sa se efectueze dupa unele ezitari, ezitare – incertitudine aparenta – care nu trebuie considerata ca semn al unei erori.

Este o reactie normala, care inspira incredere.

Recunoasterea persoanelor, psihologic, se face pe baza imaginilor vizuale si auditive – mers, voce, vorbire, semnalmentele individuale ale persoanei, care vizeaza talia persoanei, conformatia corpului, trasaturile si expresia fetei, culoarea parului, pigmentatia pielii ; dar cea mai mare individualizare este data de disfunctionalitatile anatomice, lipsa unui memru, ticurile, mersul caracteristic, la care se adauga descrierea hainelor, a privirii, a infatisarii faciale.

Pe baza acestor date, furnizate de martori, se poate realiza portretul persoanei cautate, care va fi identificat in catalogul cu diferiti indivizi – infractori. Nu trebuie insa ca aceste date sa fie considerate ca infailibile, deoarece obiectele auxiliare – imbracamintea exotica, anumite ticuri, pot reprezenta doar accesorii, pentru a induce in eroare. Recunoasterea bazata numai pe talie, pe inaltime, conformatie poate duce la alte false identificari. Adeseori, informatiile sunt supraapreciate sau subapreciate.

Recunoasterea persoanei dupa voce si dupa vorbire este uzitata in anumite cazuri practica, dar ea va fi tributara conditiilor savarsirii infractiunii. Recunoasterea persoanei dupa miros este utila, mai ales daca infractorul are un anumit miros caracteristic, care ramane impregnat in memoria martorului si care poate sa il miroasa.

Recunoasterea cadavrelor se bazeaza pe trasaturi statice, unde rolul important il joaca trasaturile fetei, talia, constitutia, anumite semne particulare – cicatrici, semne din nastere, tatuaje, interventii chirurgicale si stomatologice. Dificultatea va rezulta din pozitia nefireasca a corpului – orizontala – expresia, fizionomia mult modificata.

Instalarea rigiditatii si a lividitatii caracteristice, care va duce la “ caderea “ muschilor, imobilitate, toate confera o alta impresie, schimband-o pe aceea pe care o avem despre persoana aflata in viata.

La toate acestea se adauga leziunile, mediul in care a stat corpul – in stare de submersie -, intervalul de timp scurs, de la incetarea din viata, si pana in momentul descoperirii, a recunoasterii, sau metodele folosite de infractor pentru a ingreuna descoperirea cadavrului.

Toate acestea pot fi inlaturate, daca inainte de a se supune recunoasterii, cadavrului i se aplica tehnica preconizata de Mina Minovici – “ toaleta cadavrelor “ , prin care se va incerca sa se redea corpului, un aspect cat mai apropit de cel avut in timpul vietii.

Un element asupra caruia se va insista, si care are un rol important, este expresia fetei caracterizata foarte bine de ochi.

Falsele recunoasteri sunt rezultatul influentarii martorului, de conditii in care el a intrat in contact cu cadavrul. Gustave le Bon in cartea sa intitulata “ Psychologie des foules “, aminteste de un caz de falsa recunoastere a cadavrului unui copil, de catre propria sa mama, si de catre alte persoane apropiate, datorita unei cicatrici pe frunte, pe care o prezenta atat cadavrul, cat si copilul.

Recunoasterea dupa fotografii este modalitatea frecvent folosita in cercetarile judiciare, pentru identificarea, atat a martorilor, cat si a cadavrelor. Principalul dezavantaj prezentat de aceasta modalitate, il constituie faptul ca vedem imaginea statica a persoanei, care nu poate fi inlocuita cu cea vie.

Martorii sunt confruntati cu o serie de fotografii de identificare, aflate in evidenta organelor operative. Acestea redau, in profil si frontal, persoana, lasand sa se vada toate particularitatile, la o scara de 1 / 7 din marimea naturala.

A doua categorie, formata din fotografii artistice, ce prezinta neajunsul ca o serie de semnne particulare, alte particularitati, nu vor aparea datorita retusului obligatoriu in fotografia comerciala.

A treia categorie o reprezinta fotografiile executate de amatori.

Recunoasterea unei anumite persoane, a unui obiect, se va face prin prezentarea acestora, intr-un cadru comun cu persoane de o aceeasi inaltime, talie, pentru a nu exista un contrast izbitor, care poate influenta martorul.

Insa, la toate acestea, se va adauga si capacitatea de descriere a martorului si exactitatea recunoasterii.

Astfel, martorul poate descrie corect insusirile persoanelor si ale obiectelor cu care el a intrat in contact, dar acestea sa nu fie esentiale pentru descoperirea infractiunii, fiind comune unui numr larg de persoane. Sau, cea de a doua posibilitate – martorul, convins ca el a retinut tot ce era esential, face o descriere detaliata, si totusi constata ca el nu poate recunoaste obiectul, deoarece este diferit de ceea ce el a perceput.

Martorul nu reuseste sa descrie persoana sau obiectul, deci decrierea sa este inexacta.

Neputinta martorului nu trebuie sa constituie indiciul unei erori. Este ceea ce se spune : “ Daca o vad, o recunosc “. Capacitatea de a descrie nu se suprapune capacitatii de recunoastere.

Toate aceste etape, - in care marturia se formeaza -, cu avantajele si cu dezavantajele lor, prezinta interes si constituie o importanta sursa de descoperire a infractorului, si poate pana la descoperirea altor metode, raman totusi singurele modalitati, chiar daca pot crea si o falsa recunoastere, de descoperire a celor care incalca legea.

De la formarea marturiei – ca proces psihologic, ca o operatie logica, pana la martor, la gasirea metodelor de a-l  ‘ face sa vorbeasca “, si apoi prinderea infractorului, aducerea acestuia in Justitie, si judecarea sa, este o cale anevoioasa pe care se pot intersecta interese, sentimente ce pot clatina balanta aflarii adevarului.

Daca, pana acum, martorul a fost cel care a vazut, a auzit, ceea ce s-a petrecut, si toate aceste evenimente s-au format ca operatii ale gandirii, depinzand in mare masura de conditiile de mediu, de gradul de cultura al persoanei – martor, de constiinta sa, el fiind singurul care stie mai multe decat organele operative, de acum inainte, dupa aflarea infractiunii, pe scena ei vor intra si alte persoane cu alte roluri, care trebuie sa aduca la suprafata cele petrecute.

Va cadea cortina peste o scena, pentru a ne muta atentia pe o alta, unde activitatea de descoperire, de aflare, este mai intensa.

                                       

                                                    

BIBLIOGRAFIE

IANCULESCU, Alexandru ( Prof.univ.Inst. Medicina si Farmacie din Bucuresti ), MOGOS, Gheorghe ( Conf.univ.Inst. Medicina si Farmacie din Bucuresti ), Compendiu de anatomie si fiziologice a omului , Ed.Stiintifica, 1989

COSMOVICI, Andrei ( profesor de psihologie, Univ.”Al.I.Cuza “ ), Psihologie generala, Ed.Polirom, Iasi, 1996

ZLATE, Mielu ( 1937 – 2006 - prof.univ. Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei a Universitatii Bucuresti ), Psihologia mecanismelor cognitive, Ed.Collegium Polirom, Bucuresti, 1999

BUTOI, Tudorel ( prof.univ.dr. Facultatea de Drept si Administratie Publica Bucuresti, Facultatea de Psihologie, Univ. “ Spiru Haret “, psiholog expert criminalist  ), BUTOI, Ioana-Teodora ( asistent univ. Facultatea de Drept si Administratie Publica, Univ. «  Spiru Haret « , avocat in Baroul Bucuresti ), Psihologie Judiciara, Curs Universitar, ed. a II-a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Universitatea Spiru Haret, Bucuresti, 2004

BUTOI, Tudorel Badea ( prof.univ.dr. Facultatea de Drept si Administratie Publica Bucuresti, Facultatea de Psihologie, Univ. “ Spiru Haret “, psiholog dr. expert criminalist ), Psihologie Judiciara, Tratat Universitar ( teorie si practica ), Ed.Pinguin Book, Publishing House, Word Keeper, Bucuresti, 2008

---

[1] M.Heidegger – Repere pe drumul gandirii, Ed.Politica, Bucuresti, 1988, pagina 144

[2] A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale in procesul penal, Ed.Junimea, Iasi, 1979

[3] E.Stancu, Criminalistica, Vol. II, Ed.ACTAMI, 1995, pagina 55

[4] Al.Rosca, Psihologie generala, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975, pagina 237

[5] De exemplu, cuvantul “ betiv “ exprima un individ, adesea vazut in stare de ebrietate, dar poate exprima si dispretul fata de asemenea persoane. Un alt exemplu, cuvantul “ gara “, exprima atat locul unde vin si pleaca trenurile, dar specific acestui loc este galagia, acel “ du-te-vino “, dezordinea, sau daca aici s-au petrecut diferite lucruri – un accident, despartirea de un anumit lucru sau de o persoana, in asemenea situatii cuvantuil dobandeste calitati afectogene, capabile sa introduca elemente distorsionate discret.

[6] Astfel, in camera de audiere, anchetatorul poate sa ii ceara martorului, sa aprecieze scurgerea unui anumit interval de timp, fara a se uita la ceas, sau sa se pronunte asupra proportiilor camerei, distanta de la geam la blocul din fata, etc. Asemenea testari pot fi relevante pentru organul judiciar in privinta informatiilor oferite de martor asupra distantelor si a timpului ( N. Mitrofan, V.Zdrenghea, T. Butoi ), Psihologie judiciara, Ed. Sansa, pp 121-123 ).

[7] In cazul in care un martor urmeaza sa fie chestionat cu privire la faptul daca o anumita fetita purta o palarie, si ce culoare avea palaria, se poate folosi una din intrebarile care releva o sugestibilitate crescanda : 1. intrebarea determinativa, cu pronume interogativ : “ Cum era ea imbracata ? “ / “ Ce culoare avea palaria ? “ ; 2. intrebarea incomplet disjunctiva : “ Purta fetita o palarie, sau nu ? “ ; 3. intrebarea de genul raspunsului asteptat “ da – nu “ :  “Purta ea o palarie ? “ / “ palaria era ea de culoare roz ? “ ; 4. intrebarea expectativa “ da “ : “ Palaria era poate de culoare roz ? “ ; 5. intrebarea expectativa “ nu “ : “ Palaria nu era poate de culoare roz ? “ ; 6. intrebarea complet disjunctiva : “ Palaria era de culoare roz, sau albastra ? “ ; 7. intrebarea ipotetica sau implicativa : “ Care este culoarea palariei ? “.