Gândirea inductivã, deductivã si analogicã ( 1 )
Aceste trei tipuri de gândire contin în interiorul lor rationamentele inductive, deductive si analogice, pe care unii autori preferã sa le imparta in doua categorii :
- rationamente canonice, subordonate unor reguli bine stabilite ( cele inductive si cele deductive ) si
- rationamente noncanonice, care nu se supun unor reguli precise ( rationamentele analogice si rationamentele din viata cotidiana dezvoltate de antropologia cognitiva ) ( vezi Weil-Barais, 1998, pp. 490-513 ).
Noi nu vom starui asupra rationamentelor, ci asupra tipurilor de gandire care le cuprind in consistenta lor.
Gândirea inductivã
În gândirea inductivã, miscarea cunoasterii se realizeaza de la particular la general, de la multitudinea trasaturilor, atributelor, la concepte, relatii, legi.
Gandirea inductiva surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant, invariant.
Pornind de la stimuli, subiectul construieste o schemã de raspuns careia i se adapteazã.
Asadar, gandirea inductiva faciliteaza extragerea si formularea unei concluzii generale, dintr-o multitudine de cazuri particulare.
Constatarea pe bazã de observatii, potrivit careia cãrãbusii au patru aripi, dintre care doua membranoase, iar doua chitinoase, prilejuieste formularea concluziei cã toti cãrãbusii, de oriunde si dintotdeauna, posedã aceste insusiri.
Observand apoi cã apa, alcoolul, mercurul, ulteiul etc. se congeleazã sub actiunea frigului, inferãm cã toate lichidele se congeleaza atunci cand temperatura scade sub o anumita limita.
Concluzia va ramane valabila pana cand vom intalni o exceptie.
Cu alte cuvinte, produsele gandirii inductive nu sunt definitive si nici absolut sigure, dimpotriva, ele pot fi oricand puse in discutie.
In gandirea inductiva intervine adeseori hazardul, de aceea, ea isi conservã un caracter probabilistic.
“Compozitia” gandirii inductive este intotdeauna incompletã, neîncheiatã, ea tinde a fi totalã, dar rareori ajunge sa si fie.
Produsele gandirii inductive se completeaza si se corijeaza unele pe altele, ele avand grade diferite de generalitate.
“Generalizarile inductive superioare posedã o inalta cotã de probabilitate, dar nu si de certitudine” ( Popescu-Neveanu, 1977, p. 183 ).
Conceptele, relatiile si legile sunt “fructele” gandirii inductive, formarea lor implicand abstractizari si generalizari, diferentieri si asimilari simultane.
Gandirea inductiva implicã o abstractie deoarece, asa cum aprecia Oléron, subiectul trebuie sa se degajeze de accesorii sau de factori perturbatori.
De asemenea, ea comportã un anumit grad de generalitate in raspunsuri deoarece, dupa acelasi Oléron, secventele propuse subiectului pot fi prelungite.
Nu putem afirma cã el ( subiectul ) a descoperit legea, daca nu este capabil de o asemenea prelungire.
Nu putem spune cã a descoperit o relatie, daca nu o poate aplica unor stimuli diferiti.
In sfarsit, gandirea inductiva este compozitionala, in sensul cã subiectul asociaza si subordoneaza propriile sale structuri, celor ale materialului cu care opereaza.
Aceastã reunire a datelor empirice cu cele deja detinute, si pe care Piaget o numeste diferentã inductiva, conduce la elaborarea unor compozitii ce asigurã formularea unor noi concluzii cu o anumita valoare de probabilitate.
Gândirea deductivã
Gandirea deductiva se caracterizeaza prin miscarea cunoasterii in sens invers celei inductive, adica de la general la particular.
Deductia constã “în a extrage un adevãr particular dintr-un principiu foarte general, ceea ce necesitã ca principiul general sa fie el insusi adevarat ; adevarul particular este el insusi continut in principiul general” ( Goguelin, 1988, vol. II, p. 248 ).
Autorul francez aratã cã gandirea deductiva este un excelent mijloc de a controla conceptele, relatiile si legile obtinute prin gandirea inductiva.
Daca un adevar dedus, se dovedeste a fi fals prin confruntarea cu realul, si daca regulile rationamentului deductiv au fost corect aplicate, atunci legea de la care s-a pornit este ea insasi atinsa de eroare.
Prin gandirea deductiva, pornind de la o serie de reguli si legitati deja stabilite, omul tinde spre obtinerea unor noi informatii.
Inferentele deductive se deosebesc de cele inductive, prin caracterul lor de necesitate, ele asigurand, dupa cum remarca Piaget, constiinta distinctivitatii elementelor, capacitatea disocierii lor prin abstractie, posibilitatea reunirii lor pentru a se putea obtine o noua informatie.
Inferentele deductive îndeplinesc un mare rol în întelegere ( ele permit, de exemplu, ca pornind de la o actiune, sã inferãm scopul in virtutea caruia acea actiune a fost realizata ), in rezolvarea problemelor ( permit intelegerea problemei, planificarea actiunilor, ordonarea lor in timp ), in rationament ( asigurã trecerea de la premise la concluzii ) ( vezi Richard & Richard, 1992, p. 514 ).
Gandirea deductiva are un caracter riguros sistematic, conduce intotdeauna la o anumita concluzie, fapt care ii creeaza omului iluzia unei puteri cognitive absolute.
Oléron aratã cã existã insa trei niveluri la care se desfasoara gandirea deductiva :
- nivelul inferentelor traite ( actiunea nu implicã decat punerea in joc a schemelor de raspunsuri deja constituite, si care stabilesc o conexiune intre cateva categorii de stimuli, gesturi sau demersuri ce nu pot fi declansate spontan ) ;
- nivelul rationamentelor “materiale” ( face apel la un simbolism mai mult verbal, dar pot fi constituite si pornind de la reprezentari concrete ) ;
- nivelul rationamentelor formale ( raspunde egal simbolismului, fie verbal, fie specializat, ele fiind ghidate nu de conexiuni empirice, ci de reguli care sunt definite in interiorul sistemului dat ( vezi Oléron, in Fraisse si Piaget, 1969, vol. II, pp. 92-93 ).
Îmbinarea acestor niveluri în gandirea deductivã concreta, cotidiana a omului explicã specificul ei psihologic, ca si diversele efecte ce apar in cursul functionarii ei.
Inca din 1935, Woodworth si Sells au descris “efectul de atmosfera”, care se referã la faptul cã natura premiselor influenteaza concluziile ( premisele pozitive imping spre concluzii pozitive si invers, cele negative, spre concluzii negative ), ca si “efectul de prudentã” : oamenii preferã afirmatiile si negatiile slabe si nu pe cele tari ( ei preferã sa foloseasca “unii” si nu “toti” sau “niciunul” ) ( ibidem, pp. 36-37 ).
Exista si alte efecte asemanatoare : efectul ( eroarea ) de confirmare ( oamenii preferã informatiile care le confirmã gandurile ), efectul ( eroarea ) de conservatorism ( informatiile noi sunt sistematic subestimate ).
Informatii detaliate despre astfel de erori cognitive pot fi intalnite in Caverni, Fabre si Gonzalez, 1990.
Gandirea deductiva a individului nedesfasurandu-se intr-un “vacuum mintal”, este firesc sa fie influentata de structurile conceptuale complexe ale acesteia ( retele semantice, scheme si scenarii cognitive, etc. ), ca si de modalitatile de procesare a informatiilor ( la care ne-am referit in alta parte ), aceste influente fiind cu atat mai mari cu cat, pe de o parte, structurile conceptuale si procesele de prelucrare sunt insuficient formate, iar pe de alta parte, subiectul se aflã in situatii nedeterminate, incerte, probabiliste.
( Extras din Psihologia mecanismelor cognitive, prof.univ.dr. Mielu Zlate, Ed. Polirom, Iasi, 1999 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu