Universitatea “ Spiru Haret “ – Facultatea de drept si administratie publica Bucuresti
MASTER – Stiinte penale
Coordonator stiintific : Prof.univ.dr.Doinel DINUICA
Disciplina : Psihologie Judiciara, Activitate de Cercetare
Analiza asupra personalitatii Verei Renczi
MARCOV N.Olivia-Maria
Prof.univ.dr.Tudorel BUTOI
Data depunerii : 8 septembrie 2011
Motto : - A person often meets his destiny on the road he took to avoid it - Jean de La Fontaine
- And when man faces destiny, destiny ends and man comes into his own - Andre Malraux
- Watch your thoughts, for they become words.
Watch your words, for they become actions.
Watch your actions, for they become habits.
Watch your habits, for they become character.
Watch your character, for it becomes your destiny
Iuliei Tilvescu, fiica judecatoarei,
care este ea insasi in cautarea adevarului dincolo de timp
Analiza asupra personalitatii Verei Renczi
Intr-o zi a anului 1903, dar, cel mai probabil candva, intr-o zi de la sfarsitul secolului al XIX-lea, a venit pe lume la Bucuresti, o fata frumoasa si blonda, careia parintii i-au dat numele de Vera.
Vera era rodul legaturii dintre un om de afaceri ungur, si o frumoasa unguroaica ce apartinea micii nobilimi din Romania.
Zilele trec, la fel si anii, si copila cea blonda care a mostenit frumusetea rapitoare a mamei sale se bucura de viata in sanul familiei sale, alaturi de parintii ei la Bucuresti, viata oricarui copil, lipsita de griji si in deplinul confort si siguranta, pe care numai parintii stiu si pot sa le ofere cel mai bine, celor pe care i-au asteptat si dorit sa vina pe lume, copiilor lor.
Insa cine poate masura zilele omului ?
Vera are varsta de 13 ani, atunci cand, pe neasteptate, mama ei moare.
Vera ramane singura cu tatal ei. Mama ei a murit iar Vera a ramas fara ea.
Tatal hotaraste pentru fiica lui, ca este bine ca ea sa plece din Bucuresti, in alta tara si in alt oras, in alta casa, si anume la conacul sau de pe mosia pe care o avea in orasul Berkerekul Mare, din Serbia, din fosta Iugoslavie, oras care la epoca aceea facea parte din Imperiul Austro-Ungar.
Odata ce Vera s-a mutat in alta casa, in alt oras, ea incepe sa mearga si la o alta scoala.
Tatal are grija de ea si isi inscrie fiica la o scoala de fete.
Vera incepe o noua viata, una cu totul diferita de aceea de pana atunci.
Dar, nu a fost totul. Daca inainte de moartea mamei, Vera traia in casa parintilor ei, inconjurata de prezenta mamei si a tatalui, in noua ei viata, Vera resimte, dintr-o data, nu numai absenta mamei, cu care trebuia sa invete sa se obisnuiasca, dar, din nefericire si absenta tatalui, de a carui prezenta protectoare ea nu s-a bucurat prea mult.
Viata Verei intre 13 ani si 18 ani
Anii adolescentei Verei se scurg pe fundalul lipsei tatalui, anii in care Vera cauta si ea cauta asiduu o protectie masculina, prezente protectoare masculine.
Odata cu adolescenta, frumusetea Verei, despre care stim ca era ‘ rapitoare “, se face remarcata si Vera isi incepe viata de adolescenta cu succes, descopera dragostea si anume dragostea fizica alaturi de parteneri de varsta ei, elevi de liceu, dar si de varste diferite, mai mari, avand deja o ocupatie, precum bancheri si oameni de afaceri.
Ziarele locale simt un bun subiect, atunci cand ele scriu despre escapadele Verei si chiar scandalurile care o aveau ca personaj principal alaturi de partenerii ei.
Vera in apropierea varstei de 18 ani
Absent din viata fiicei sale, tatal Verei nu a reusit – este probabil ca el nici nu a incercat din moment ce nu era langa fiica sa aproape niciodata, sau niciodata – sa o fereasca de scandalurile provocate de aventurile ei calificate drept “ scandaloase “.
Tatal nu a reusit – dar a cautat el sa o faca ? – sa isi tina fiica in frau.
Vera se apropia de varsta majoratului si ea avea deja o lista foarte lunga de parteneri, de amanti, de tineri si de barbati mai putin tineri care impartisera cu ea momente de intimitate.
Vera intre varsta de 18 si 20 de ani
Candva, in aceasta perioada a vietii ei, Vera s-a indragostit dintr-o data.
Odata cu sentimentul dragostei, odata ce s-a indragostit Vera s-a tinut departe de scandaluri.
Vera in apropierea varstei de 20 de ani
Vera nu impliniste inca varsta de 20 de ani, atunci cand ea l-a cunoscut pe influentul bancher Karl Schick.
Karl Schick era austriac si era mult mai in varsta decat Vera.
Vera si Karl Schick se casatoresc. Prima casatorie
Vera devine o sotie atenta si placuta. Din casatoria celor doi se naste un baiat, un fiu, pe care parintii il numesc Lorenzo.
Vera devine o sotie si mai placuta, si mai atenta dupa nasterea fiului ei.
Primul an de casatorie. Un an neimplinit
Primul an de casatorie incepe armonios insa el nu se implineste calendaristic cand, in mod misterios, sotul Verei, Karl, dispare.
Sotul Verei dispare si el nu va mai reveni niciodata.
Vera imbraca doliul.
Vera spune cunoscutilor ei ca sotul ei a parasit-o si ca el a decedat ulterior intr-un accident de masina, in Romania.
O vreme, Vera poarta doliul, si anume, cam cat cereau canoanele vremii.
Cunoscutii Verei se mira cand o vad imbracand hainele de doliu, insa Vera era socotita a fi o persoana surprinzatoare, ale carei gesturi de multe ori nu puteau fi explicate, asa incat nimeni nu banuieste nimic in legatura cu disparitia sotului Verei.
Mai putin de un an de la disparitia sotului Verei
In acest interval de timp Vera cunoaste un sarb, barbat frumos si foarte bogat, Joseph Renczi era om de afaceri.
Joseph Renczi era cunoscut ca avand o viata amoroasa tumultuoasa. Frumusetea lui Joseph Renczi era cunoscuta in lumea mondena, la fel ca si numarul mare de partenere, de amante pe care Joseph le-a avut de-a lungul timpului. In acelasi timp insa, Joseph era cunoscut si pentru ca avea bani multi pe care ii tinea in banci.
Vera se indragoste de el nebuneste. Ea accepta fara rezerve cererea in casatorie pe care Joseph i-o face.
Cum s-a casatorit Vera cu Joseph Renczi
Vera era vaduva dupa primul ei sot, austriacul Karl Schick, despre care ea a spus cunoscutilor ei ca a parasit-o si ca, ulterior, el a decedat in Romania, intr-un accident de masina.
Vera se infatiseaza autoritatilor in fata carora ea declara ca primul ei sot a parasit-o, dupa care el a murit intr-un accident de masina, de circulatie, la Bucuresti.
In mod surprinzator, autoritatile ii elibereaza un certificat de deces.
Vera era libera sa se casatoreasca cu Joseph Renczi.
Vera si Joseph Renczi se casatoresc. A doua casatorie. Casatoria celor doi
Casatoria celor doi soti incepe cu o perioada de liniste, zile linistite se scurg, pana cand insa Joseph, care era obisnuit cu o viata mondena, amoroasa, tumultuoasa, si despre care putem spune ca avea ‘ vechi obiceiuri “, incepe sa o insele pe Vera, sotia lui cea tanara, si mai mult, el o inseala cu frenezie.
O data ce zvonurile ajung la urechile Verei Renczi, aceasta are accese de furie, iar apropiatii cuplului devin obisnuiti cu amenintarile dintre cele mai morbide.
Cu toate acestea, Joseph intelege sa isi duca mai departe viata in stilul in care el era obisnuit si care ii placea si nu se cuminteste.
Viata involburata si mondena a lui Joseph, barbat cu o constitutie robusta, continua pana intr-o buna zi cand el este atins, lovit de o boala misterioasa care il doboara, intr-atat, incat el nu se mai poate ridica din patul de suferinta.
Vera este, in aceste conditii, o sotie care se arata devotata si ea il ingrijeste pe sotul ei in fiecare zi.
Nimeni nu avea sa isi imagineze ca ea era cauza afectiunii de care suferea sotul ei si care il atinsese, lovise pe acesta din senin.
La cateva luni de la imbolnavire, in mod inexplicabil Joseph dispare.
Vera isi imbraca din nou, rochiile ei negre de doliu, dar doliul nu a tinut prea mult.
Autoritatile locale nu se nelinistesc si nu isi pun si nu pun intrebari cu privire la disparitia lui Joseph Renczi.
Vera isi continua linistita viata, ea in tot cazul este lasata, fireste, in pace.
Pana la acel moment, nimeni nu avea cunostinta de decesul celor doi soti ai Verei.
Vera isi reia viata instabila de dinainte de prima ei casatorie. Viata la Viena
Vera incepe sa se imbrace tot timpul in rochii negre si devine nelipsita de la petrecerile, calificate drept “ deocheate “ din centrul Imperiului Austro-Ungar, care se tin lant, seara de seara si care nu odata se transforma in orgii.
Intotdeauna ea este insotita de o ceata de admiratori, si din cand in cand Vera se retrage din Viena, la conacul ei din orasul sarbesc Berkerekul, cu cate unul din amantii ei. Acestia sunt straini, veniti la Viena in mod ocazional, despre care autoritatile sarbe nu aveau nici o informatie.
Dintre cei care, pe o perioada de mai putin de 10 ani, au calcat pe domeniul de la Berkerekul, nici unul nu s-a mai intors de acolo.
Acestia au fost peste 30 de barbati, cu totii disparuti fara urma.
Vera si povestea ei de dragoste cu Milorad, bancherul sarb casatorit
Printre cei pe care ii frecventa si ii cunostea, se afla la un moment dat si un bancher sarb, om casatorit si cu 20 de ani mai in varsta decat Vera, de care Vera se indragosteste, pe numele sau Milorad. Despre Milorad, o alta sursa documentara precizeaza ca bancherul sarb era “ casatorit de 20 de ani “.
Vera incepe o relatie cu Milorad, insa aceasta avea o sotie si pentru a-si justifica absentele prelungite de acasa, el invoca o calatorie de afaceri.
Cateva luni trec in acest fel.
Dupa cateva luni de zile, Milorad dispare, iar sotia lui care nu avea nici o veste de la sotul ei, incepe sa devina banuitoare. Sotia lui Milorad incepe sa faca cercetari si in final ea afla despre relatia sotului ei cu Vera.
Sotia lui Milorad era o femeie influenta, la fel de influenta ca Vera. Ea cere autoritatilor locale, ( si ) Jandarmeriei sa inceapa o ancheta.
Prima vizita la conacul Verei de la Berkerekul, a jandarmilor
Vera exclama : “ Stiam ca veti veni sa ma vizitati, domnilor ! “, exclamatie facuta la vederea oamenilor legii.
Vera Renczi nu neaga deloc legatura ei cu Milorad si ( in mod ciudat, pare ciudat ! ) ea da o declaratie scrisa in care recunoaste ca Milorad a fost amantul ei in ultimele luni de zile. Ea precizeaza ca relatia lor s-a destramat, in momentul in care ea a aflat ca Milorad este un om casatorit.
Vera afirma ca ea este ingrijorata cu privire la Milorad, ca acesta sa nu fi comis cumva vreun act necugetat, datorita despartirii lor.
Jandarmii sunt intimidati puternic de aceasta atitudine a Verei Renczi.
Jandarmii parasesc conacul. Ei nu pun si alte intrebari.
Chiar si in acele vremuri, cazurile de infidelitate conjugala, cazurile de parasire de domiciliu erau numeroase.
Situatia parea, din aceasta perspectiva, una care se incadra in obiceiurile, in practica vremurilor si nu parea sa fie o exceptie de la regulile concrete de convietuire, de la normele de conduita sociale, asa cum efectiv erau si se intamplau ele.
Cu toate acestea, disparitia lui Milorad era o certitudine, si sotia lui a inteles sa inceapa o ancheta pe cont propriu, pe care ulterior ea o aduce in fata autoritatilor.
Ea incearca sa afle si sa raspunda la intrebari care priveau disparitia celor doi soti ai Verei Renczi, Karl Schick si Joseph Renczi, dar si disparitia lui Lorenzo, fiul legitim al Verei si al lui Karl Schick.
Sotia lui Milorad se intreaba unde au disparut toti barbatii care au fost vazuti la conacul Verei ?
Un element de noutate in desfasurarea cercetarilor il constituie un bilet de dragoste, pe care Milorad, imprudent, sau uituc poate, il pastrase in uzunarul uneia din hainele lui, bilet gasit de sotia lui Milorad si prezentat de aceasta autoritatilor, jandarmilor.
Acest bilet este momentul de pornire al celei de-a doua anchete intreprinse de autoritatile locale, de jandarmi.
A doua ancheta a Politiei, si ultima in acelasi timp. A doua vizita a jandarmilor la conacul Verei
Cu ocazia venirii jandarmilor, pentru a doua oara, la conacul ei, Vera isi schimba deplin declaratia cu privire la Milorad, si ea neaga cu vehementa ca l-ar fi cunoscut pe acesta.
Jandarmii ii pun in fata probele si anume : biletul de dragoste pastrat de Milorad in haina lui si gasit de sotia acestuia, si insasi declaratia Verei, aceea data cu ocazia primei anchete in care Vera a scris ca ea si Milorad au fost amanti in ultimele luni de zile.
Este acesta momentul la care Vera se prabuseste si ea exclama, isteric : “ Nu sunt o criminala ! “.
Pana la acel moment, Politia, si nimeni de fapt, nu pronuntase o asemenea acuzatie impotriva Verei.
Reprezentantii autoritatilor, oficialii se privesc stupefiati.
Cateva perchezitii se fac la conacul Verei, dupa ce prima nu a avut nici un rezultat si nimic nu a fost gasit.
Intrucat nu mai ramasese decat cripta familiei neperchezitionata, jandarmii cer sa fie condusi si acolo, iar Vera care pastra in permanenta asupra ei cheile criptei familiei ii conduce fara sa se opuna, la subsolul conacului, pe scara in spirala care avea sa ii conduca spre un loc atat de intunecat.
Vera, absenta, deschide usa.
Rezultatul perchezitiei in cripta familiei si confesiunea Verei
La subsolul conacului, in cripta familiei, loc intunecat si putin umblat, au fost descoperite 35 de sicrie de zinc. Fiecare dintre ele purta o eticheta pe care era notat, elegant, un nume.
In mijlocul incaperii se afla un fotoliu, avand alaturi un sfesnic bisericesc in care se gasea o lumanare, pe jumatate arsa, o sticla si o cupa de sampanie.
Vera s-a oprit, pe rand, in dreptul fiecarui sicriu si a facut o confesiune, un monolog, fara nici o emotie in glasul ei. Monologul este calificat drept “ sinistru “.
In dreptul celui de-al doisprezecelea sicriu, Vera s-a prabusit si a izbucnit in plans. Acesta era sicriul fiului ei Lorenzo.
Ulterior, Vera a declarat ca si-a ucis fiul, intrucat el ii aflase secretul.
Vera a inceput sa declare.
Vera a declarat astfel, cu privire la primul ei sot, Karl Schick, ca l-ar fi ucis pe acesta prin otravire cu o doza de arsenic, pe care i-a administrat-o “ din plin “, in cupa de vin pe care el obisnuia sa o bea in fiecare seara.
Drept motiv, Vera spune ca sotul ei facea dese calatorii de afaceri si ca ea il banuia de o presupusa infidelitate.
Cu privire la al doilea sot al Verei, Joseph Renczi, dar cu unele deosebiri.
In primul rand, in acest caz este de notat si trebuie sa ne amintim ca Joseph Renczi a fost descris ca fiind un barbat frumos, cu bani, si care ducea o viata amoroase tumultuoasa, atat inainte, cat si dupa incheierea casatoriei lui cu Vera, fiind reputat pentru aceasta in lumea mondena pe care el o frecventa.
In al doilea rand, in acest caz Vera a declarat ca pe Joseph ea il otravea lent, in fiecare seara cand ii administra acestuia otrava, si anume, doze mici de arsenic, la cina, in mancarea servita, si in cupele de vin pe care ea insasi i le aducea la pat sotului ei.
Ea declara si ca, pe Joseph l-a inchis in sicriu, pe cand el inca nu isi daduse ultima lui suflare.
In ce ii priveste pe toti ceilalti, sau pe urmatorii barbati care au trecut pragul conacului Verei, ei au cunoscut cu totii, aceeasi soarta nemiloasa.
Milorad, cat il priveste, a fost ultimul barbat din viata Verei si Vera, a declarat ea, a trebuit sa schimbe otrava si sa ii administreze in plus, o puternica doza de stricnina pentru ca efectul otravii sa se produca imediat.
Motivele otravirii celor 35 de barbati din viata Verei
Despre Karl Schick, Vera a spus ca el facea des calatorii de afaceri si ca ea il banuia de o infidelitate presupusa.
Depre Joseph Renczi, am mentionat mai sus ca el a fost descris ca ducand inainte si dupa casatorie, o viata amoroasa tumultuoasa, avand multe amante ( un numar mare de amante ) ; el a revenit la obiceiurile lui dupa casatorie cand isi insela sotia, pe Vera, cu frenezie.
In ciuda faptului ca zvonurile incepusera sa circule si ajunsesera la Vera care i-a reprosat modul de viata, Joseph, stim ca “ nu se cuminteste “.
Cu privire la motive, se spune despre Vera ca ea avea o dorinta aproape patologica de a avea in prezenta ei tot timpul cate un barbat numai al ei.
Ea era extrem de geloasa si de posesiva.
Ea a marturisit ca si-a ucis sotii si barbatii din viata ei, cunoscuti dupa ce a ramas vaduva dupa ambii barbati legitimi, intrucat ea i-a suspectat de inidelitate.
De notat si de subliniat aici este ca Joseph Renczi, al doilea ei sot, o insela cu adevarat, concret, si inca o insela “ cu frenezei “ in ciuda reprosurilor ei vii si a faptului ca ea l-a rugat, atentionat, amenintat sa se cuminteasca.
In ce priveste restul sirului de barbati din viata ei, ea nu a mai avut barbati, soti legitimi, cu acte, pe toti acestia ii cunostea la Viena unde ea frecventa lumea mondena si participa la petreceri deocheate si care denaturau in orgii. In acest sens, si in acel mediu social si de petrecere, este indoielnic ca putea intalni in acele conditii si circumstante barbati seriosi cu o conduita corecta fata de ea, sau in raport cu oricare alta persoana, sub aspectul fidelitatii.
Despre Vera se mai spune, se mai scrie si ca ea simtea o placere, calificata drept “ stranie “ sa stie ca ea a fost ultima femeie din viata fiecarui barbat intalnit si cu care a impartit momente de intimitate.
Ea ar fi obisnuit sa coboare in cripta familiei si in intunericul incaperii de la subsolul conacului sa vorbeasca “ in liniste “ cu fantomele celor ucisi de ea.
Se mentioneaza ca “ acest ritual a durat vreme de peste 15 ani “.
Judecarea Verei. Condamnarea ei
Vera Renczi a fost judecata si condamnata la pedeapsa cu moartea.
Vera nu mai realiza ce i se intampla.
In Iugoslavia din acele timpuri, femeile nu puteau fi executate.
Pedeapsa capitala a fost comutata in pedeapsa cu inchisoarea pe viata.
Vera ajunge la inchisoare.
Vera la inchisoare
In inchisoare, starea sanatatii Verei se degradeaza.
In celula ei, Vera e credea inconjurata de toti barbatii pe care ea ii ucisese si carora ea le vorbea timp de ore intregi, cu voce tare.
Este acesta momentul la care despre Vera se spune ca ea era sau ea devenise “ schizofrenica “.
Vera este considerata schizofrenica.
Vera este mutata la ospiciu
Apreciindu-se la acest moment al vietii ei ca este schizofrenica, Vera este mutata din inchisoare, la un ospiciu.
Ce s-a intamplat cu ea in ospiciu nu stim, intrucat nimic nu a fost consemnat de cronicarii vremurilor, sau de cei care ulterior au facut cercetari cu privire la cazul Verei Renczi.
Nu stim daca schizofrenia cu care a fost diagnosticata era in curs de tratament.
Moartea Verei in ospiciu
Aflata in ospiciu, Vera sufera o hemoragie cerebrala si se stinge din viata.
Nu avem nici un fel de alte date despre acest moment, despre felul cum a survenit exact moartea ei, despre ce s-a intamplat cu Vera in clipa hemoragiei cerebrale si in clipele urmatoare.
Nu stim daca ea a primit ingriji medicale si imediata interventie a medicului.
Momentul mortii Verei
Ne aflam in imediata apropiere a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial.
Dupa calcule, trebuie ca Vera avea la momentul mortii ei, aproximativ varsta de 35 sau 36 de ani.
Vera dupa moartea ei. Cazul ei in Istoria criminalisticii
Dupa moartea ei, Vera nu este uitata, dimpotriva, se poate spune ca natura umana incepe abia din acest moment sa ii acorde interes si sa isi aminteasca de ea.
Intrucat ea obisnuia sa imbrace doliul, si a purtat rochii negre dupa sfarsitul perioadei de doliu pe care a tinut-o dupa al doilea si ultimul ei sot, toata viata ei, Vera a intrat in Istoria Criminalisticii drept aceea care a fost, din nefericire, numita “ VADUVA NEAGRA “.
Aceasta a fost prima parte a expunerii, partea in care am infatisat faptele asa cum au fost ele consemnate si transmise pana azi, la noi, si aceasta prin prisma a doua articole din presa electronica, care reprezinta sursa de documentare cu privire la Vera Renczi, numita inca si “ Vaduva neagra “.
Am cautat sa delimitez clar sau cat mai clar, pornind de la datele problemei, datele situatiei de fapt, etapele de viata ale Verei Renczi, in ordinea lor cronologica.
In a doua parte a expunerii voi incerca sa o analizez pe Vera, sa ii conturez personalitatea, de aceea am numit expunerea de mai sus “ Analiza asupra personalitatii Verei Renczi “.
In analiza mea am avut in vedere si doresc sa am in vedere si consider ca trebuie avut in vedere caracterul inter- si multidisciplinar al disciplinei psihologie judiciara.
Dupa cum psihologia judiciara atrage atentia si dupa cum crede ca trebuie procedat, am cautat si caut inca sa o inteleg pe Vera, omul, persoana umana care a fost ea, candva, demult, o fiinta vie, plina de viata, exuberanta, judecand dupa prezenta ei constanta la petrecerile din lumea buna vieneze, de la epoca respectiva.
Intrucat Vera s-a nascut, a fost adusa pe lume, a copilarit, a mers la scoala, a iubit, a iubit oamenii, anturajul, petrecerile sclipitoare, si desi toate acestea s-au petrecut demult si se pierd in negura timpului poate, nu inseamna mai putin ca ea nu a existat, nu a respirat, nu s-a hranit, nu a avut trebuinte, dorinte, sperante, implinite sau spulberate, sentimente, pe scurt, nu inseamna ca Vera nu a fost, asa cum astazi suntem noi masteranzii profesorului Tudorel Butoi, care cautam sa ii patrundem gandurile, gandirea, simtirea, un om, o tanara femeie vie si in ciuda a orice a urmat, o femeie vie si care s-a agatat cu disperare de viata, desi a facut-o in felul ei atat de special si particular, din nefericire.
Pana la capat, Vera a trait ca un om viu, o femeie tanara, vie si dornica de viata, si a murit tanara, vie, dar bolnava, si nemaintelegand viata pe care a iubit-o atat de mult !
Putem sa o consideram pe Vera vinovata de a se fi imbolnavit ?
Din punct de vedere juridic, al judecatii, din punctul de vedere al legilor si al legii penale, noi o judecam pe Vera, si in fapt, altii au judecat-o concret, in fapt, inaintea noastra.
Ei au judecat-o si au gasit-o vinovata de uciderea a nu mai putin de 35 de barbati.
Vera a intrat in viata, un copil-puber singur, a continuat ca o adolescenta singura, si a inceput viata ei de femeie, moment la care ea s-a decis ca sta in puterea ei de acum, sa nu mai fie singura, Vera s-a casatorit si acesta este momentul de cumpana din viata ei, din casatorie ea a iesit singura. Daca pana atunci, ani de-a randul Vera a fost lasata singura, mai intai de o soarta inflexibila, care i-a rapit mama la numai varsta de 13 ani, apoi lasata singura de tatal ei care a trimis-o departe de caminul familiei, daca pana atunci Vera a tanjit dupa protectia unui parinte, a celui ramas, din moment ce mama ei nu se mai putea intoarce la ea, in schimb tatal o putea face, daca pana la acel moment, Vera a fost la bunul plac si a atarnat vointa ei, dorinta ei de afectiune de vointa adultilor, din clipa in care ea a devenit majora, ea s-a casatorit, Vera a luat decizia sa fie ea aceea care sa hotarasca daca sa ramana sau nu singura, daca sa ii ofere unei alte persoane, unui barbat in speta, o viata implinita, sau o viata de singuratate, de singuratate deplina.
Vera a intrat singura in viata ei de copil-puber si a iesit singura din ea, in floarea tineretii.
A fost Vera pana la capat o femeie parasita ?
Oricat de trista ar fi fost alegerea Verei, calea aleasa de ea, nu ne putem impiedica sa nu ne punem intrebarea : Nu-i asa ca acolo, undeva in adanc, in sufletul ei, Vera a suferit cumplit de singuratate ? Din moment ce ea a ales aceasta solutie extrema, disperata, nu ne arata acest lucru, nu ne vorbeste aceasta despre suferinta ei profunda, despre deznadejdea ei ?
De ce sa fi recurs ea la ultima cale, ultima optiune si cea mai rea ?
Atunci cand Vera a ucis primul ei barbat, ce a cautat ea de fapt sa ucida ? Pe barbat sau frica, panica de nestapanit din inima ei, spaima pe care ea nu o mai putea controla si care simtea ca o copleseste ?
Ii era Verei frica de barbatul in sine, de barbat cu tot ce caracterizeaza un barbat si modul lui de viata, infidelitatile lui fata de o femeie, o viata superficiala, fara un scop, fara o utilitate, ii era ei frica de un barbat, de oricare, sau ii era frica de ea insasi ?
De lipsa de radacini, de lipsa de confort si stabilitate emotionala, afectiva, de lipsa de iubire ?
Daca Verei ii era frica de ceva, care este momentul sau evenimentul care i-a declansat si a facut sa se nasca in ea aceasta frica care i-a tulburat ratiunea, gandirea, judecata ?
In definitiv, prin prisma psihologiei judiciare si a dreptului penal, ne dorim simplu, sa raspundem la intrebarea :
De ce a ucis Vera ?
Dar inca si la intrebarea : De ce a ucis Vera 35 de barbati ?
Care a fost mobilul ?
Stim ca viata este inechitabila, ca oamenii se nasc egali in drepturi. Dar mai stim in acelasi timp ca ei nu se nasc egali, cat priveste mostenirea lor genetica, cat priveste starea lor de sanatate, talentele, abilitatile naturale, care se dezvolta in timp, cu timpul, dar care sunt innascute, de asemenea la nastere omul nu isi poate alege familia, tara, numele, starea sociala, ascendenta, nici chiar trecutul tarii sale, in definitiv, da, nici pe acela.
Viata este inechitabila si mai tarziu, pe parcursul ei, cand vieti de oameni, tineri, copii, adulti in floarea varstei, mor in chip mai mult sau mai putin explicabil, in general consideram a fi inexplicabil, sau inacceptabil stingerea unei vieti la inceputul sau la mijlocul ei, sau in tot cazul inainte de ajungerea la varsta senectutii.
Viata ne ofera pe intregul ei parcurs evenimente de tot soiul, de la cele la care ne putem astepta, desi nu le dorim, pana la cele care sunt evenimente surpriza, pe care nu le puteam prevedea, intui, si nici nu le asteptam.
Moartea, se spune, este numai o etapa in ciclul vietii, tot ce moarte, va renaste intr-o buna zi, asa cum cel mai bun exemplu in acest sens ni-l ofera chiar natura si anotimpurile, frunzele verzi si tinere care se usuca si cad in toamna, care ingheata sub zapada iarna, si care, desi nu aceleasi, insa tot ele, redevin verzi in primavara urmatoare.
Exista oameni, specialisti, oameni de stiinta, sau pur si simplu oameni, care cred in natura, si exista oameni care cred in Dumnezeu.
Dar nici unii, nici ceilalti, oricum ar explica aparitia vietii fiintei umane, nu detin controlul asupra ei si asupra duratei vietii, nici unul din ei nu poate sti exact ce va intampina in viata, cand, si in ce va consta evenimentul presarat in calea sa, nici unul nu stie cum va reactiona exact daca si cand se va confrunta cu un fapt anume, incident, eveniment, situatie, fenomen.
In cele din urma fie ca ei cred sau nu in Dumnezeu, in originea noastra naturala, sau au o alta explicatie pentru originea vietii omului pe pamant, a vietii omului in general, cu totii, oamenii raman la fel de neputinciosi in fata mortii, viata unora va fi mai lunga sau foarte lunga, a altora numai 24 de ore sau cat un simplu strigat de copil nevinovat, a altora cativa ani, altii vor veni poate sa spuna ca detin secretul longevitatii, dar la capatul vietii, candva, dar sigur, sta intotdeauna implacabila si singura, numai moartea.
Oricat am vrea sa traim, si sa lungim viata noastra, stim ca in mod sigur candva, rezultatul final va fi acelasi si va trebuie sa ii facem fata, sa dam ochii cu el.
Si moartea doare, viata e insorita si calda, dar moartea inuman de rece.
Ce poate fi mai dureros decat sa nu poti repara lucrurile, sa nu poti intoarce timpul, sa nu poti impiedica moartea cuiva drag, sau sa nu poti aduce inapoi o fiinta, un om, o persoana care iti lipseste cumplit, dureros de mult ?
De aceea, ce poate fi mai dureros si mai inspaimantator decat moartea ?
Dar, ce se intampla cand avem nevoie imensa de cineva, si acel cineva de care viata noastra atarna, dispare dintr-o data ?
Cum ne simtim noi ? Ce stari emotionale ne incearca in acea clipa terifianta ?
Nu cumva spaima, frica ?
Spaima pentru ce se petrece sub ochii nostri, spaima ca nu putem indrepta lucrurile, impiedica producerea lor, spaima ca ramanem singuri ?
Singuri si neiubiti ?
Vera a ramas singura.
Vera a ramas fara mama ei la numai varsta de 13 ani, asa, dintr-o data.
Vera a ramas in acea clipa fara dragostea mamei, fara siguranta, caldura ei, protectia ei, afectiunea ei, grija ei, fara iubirea ei.
Si nu a oricui. Fara iubirea mamei.
De care Vera, un copil la pubertate, avea nevoie cu disperare.
Este aceste momentul- cheie, piatra unghiulara din viata Verei.
Moartea mamei a facut destinul Verei.
Si voi explica in randurile urmatoare, cum s-a intamplat aceasta.
Vera, criminal in serie ?
Din punctul de vedere al psihologiei judiciare :
Dupa cum psihologia judiciara o defineste, crima in serie reprezinta uciderea de victime disparate, in timp, de la zile la saptamana sau luni, intre ele. Aceste pauze de timp intre omoruri sunt denumite si perioade de “ calmare “ [1].
In terminologia pshiatrica, un criminal in serie poate fi clasificat, fie ca psihotic sau psihopatic, depinzand de informatiile examinate, ca si de faptele crimei.
Din experienta lui Vernon J.Geberth, totusi, criminalul este rareori psihotic. Criminalii in serie sunt de obicei psihopati sexuali, care au o criminalitate profunda si care sunt in mod cert, in legatura cu realitatea.
In cazul unui ucigas psihotic, acesta poate sugera ca el ucide dn cauza ca psihoza lui il impinge sa ucida, iar in cazul unui ucigas psihopat, in special un criminal in serie, Vernon J.Geberth sugereaza, pe baza studiilor FBI si a experientei personale, ca el ucide pentru ca ii place sa ucida.
Crimele in serie sunt considerate de unii psihologi, ca reprezentand ultima extensie a violentei. Din punct de vedere rational, crimele in serie sunt acte complet irationale. Totusi, criminalul in serie simte o placere in exercitarea puterii si a controlului asupra victimei, incluzand puterea vietii si a mortii, actul sexual fiind secundar.
Omuciderile unui criminal in serie au tendinta sa creasca, pe masura ce trece timpul. Apare evident ca acesti criminali trebuie sa ucida mult mai des, pentru a-si satisface placerea pe care o obtin savarsind acest act.
Multi criminali in serie au fost prinsi accidental, pe masura ce ei deveneau mai indrazneti in urmaririle lor, si mai indiferenti fata de risc.
Acest tip de criminal nu se opreste niciodata din ucis, pana nu este prins si incarcerat in inchisoare pe viata. Nu exista nici un tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic ( ! ), care devine criminal in serie.
Un criminal in serie, in ciuda aparentelor sale exterioare, este un individ nesigur. El nu are nici o putere, pana nu are victima sub controlul sau. El se simte in siguranta in acea superioritate temporala.
Daca avem in vedere consideratiile psihologiei judiciare cu privire la acela care este criminalul in serie, trebuie sa remarcam ca Vera este o criminala in serie atipica. Este interesant de observat faptul ca cel mai adesea aceia despre care se vorbeste ca sunt sau au fost criminal in serie, apartin genului masculin si sunt barbati in majoritatea cazurilor.
Acesti criminali in serie barbati au drept mobil al crimelor lor oribile, foarte des un interes sexual, ceea ce se numeste “ fantasma sexuala “, desigur este vorba de o sexualitate patologica, este vorba de fiinte disfunctionale si care nu se pot implini in plan sexual, care, mai mult, au fantasme, ‘ reverii ‘ erotice de natura patologica, morbida, in care interesul pentru aspectul sexual se imbina cu cruzimea, cu tortura, in cele din urma, cu crima insasi.
Prin prisma acestor observatii este curios faptul ca, in lunga suita si serie a barbatilor criminali, care cauta in modul lor bolnav, fericirea si mai exact fericirea sexuala, Vera este o nota aparte, ea este o femeie si crimele infaptuite de ea, desi pana la un punct se incadreaza in definitia si descrierea crimei in serie, dincolo de o anumita limita, sau punct, sunt, putem spune si raportat subliniez la crima in serie, atipice.
Vera este o criminala in serie, dar una atipica.
Despe mobilul crimelor Verei voi vorbi in continuare, si de-a lungul intregii analize a personalitatii sale care se va contura treptat, de la sine de-a lungul acestor pagini ale expunerii mele.
Cu toate acestea putem spune de acuma ca din analiza datelor problemei sau a situatiei de fapt, din viata Verei, asa cum ne-a parvenit ea noua, pana azi, Vera nu a avut drept mobil al crimelor ei fantasma sexuala nici un moment si in nici unul din cazuri.
Jean Pinatel a subliniat ca personalitatea este inseparabila, nu numai de organism, dar si de mediu.
Cercetarile moderne, consacrate psihologiei actului infractional sunt in mod constant, pluridisciplinare. O analiza strict psihologica a actului infractional, fundamentata exclusiv pe cerintele determinarii continutului juridic al infractiunii, consta in analiza modului in care, in pregatirea, in savarsirea, si in atitudinea post- infractionala se manifesta psihicul autorului, elementele sale precum inteligenta, afectivitatea si vointa.
In psihologia judiciara, ca si in criminologie, se opereaza cu conceptul de personalitate, concept care obliga la abordari de tip sinergic, transdisciplinar.
Mobilul, ca element subiectiv al continutului infractiunii
Comportamentul uman este determinat de modificarle interne – neuroendocrine -, si de stimuli sau excitanti externi, care influenteaza scoarta cerebrala.
Modificarile psiho-fiziologice determina starea de tensiune psihica, care initiaza un comportament propriu fiecarui individ.
Motivatia actiunii sau a inactiunii infractionle, constituie forta motrice interioara, elementul primar care asimileaza si sedimenteaza influentele externe, si va genera fapta, persistand pana la reducerea tensiunii psihice aparute, prin savarsirea faptei, sau prin desistarea de la producerea faptei.
Conduita individuala este rezultatul interventiei unui ansamblu de factori constienti, inconstienti, fiziologici, afectivi, intelectuali, sociali, cu totii aflati in interactiune si care incita, sedimenteaza sau amplifica structura psihica individuala, influentata de anumite predispozitii individuale.
Motivatia actiunii sau a inactiunii este declansata de trebuinte, de interese, de convingeri, de idealuri, conceptii, care dezechilibreaza biopsihosocial, infractorul si inceteaza prin satisfacerea acestora.
Trebuinta infractorului, avand o natura diferita, sociala, biologica, materiala, impune stari si imbolduri actionale tensionante, orientand comportamentul individual spre reducerea tensiunii, prin satisfacerea acestora, sau amplificarea tensiunii, din cauza neimplinirii lor.
Tendinta de a trece la satisfacerea unor trebuinte in mod constient sau inconstient, constituie faze comportamentale ale motivatiei individuale, reprezentate de mobilul actional care declanseaza, impulsioneaza si orienteaza actiunea sau inactiunea infractionala.
Trebuintele si interesele infractorului se contopesc uneori cu unele convingeri traite afectiv, fiind implicate in sentimentele, pasiunile, emotiile si dorintele sale.
Mobilul sau motivul actiunii sau inactiunii infractionale reprezinta elementul suiectiv al continutului infractiunii, si consta intr-o cauza determinata, un imbold psihic care impulsioneaza, declanseaza fapta socialmente periculoasa. Mobilul dezvaluie natura morala a actiunii sau a inactiunii.
Reprezentand o caracterisitca de impuls afectiv, aparut dupa selectarea, asimilarea si sedimentarea unor influente externe, mobilul se materializeaza in obiectul rezolutiunii delictuoase, si in directionarea executarii dinamice a acesteia, pentru satisfacerea unor cerinte morale individuale precum gelozia, gloria, gratitudinea, fanatismul, lacomia, razbunarea, sacrilegiul.
Guvernand intreaga motivatie actionala, mobilul reprezinta un factor declansator al faptei, in sensul determinarii starii psihice necesare orientarii spre satisfacerea cerintelor individuale, devenind astfel un obiect al cunoasterii individualitatii psihologice a infractorului responsabil.
In functie de geneza si de continutul mobilului actional, in comportamentul infractorului se regasesc elemente esentiale ale temperamentului, obisnuintelor, directionarii morale, experientei si adaptarii la un anumit tip de viata, precum si ale tulburarilor mentale precum frustrari, nevroze, obsesii, maladii mentale.
Din punctul de vedere al medicinii legale
Personalitatea se cristalizeaza in timp, si ea reflecta maturitatea individului, ce se atinge la varsta de 18 – 20 de ani aproximativ la sexul feminin, si la varsta de 25 ani aproximativ, la sexul masculin.
Drumul conturarii personalitatii incepe cu temperamentul, categorie psihologica ce cuprinde ansamblul insusirilor, proprietatilor, tendintelor functionale- fiziologice mostenite, ce constituie nucleul primar predeterminat ereditar, latura dinamico-energetica a personalitatii.
Etapa I : rolul familiei
Sub influenta microclimatului socio ( in masura mai mica ) familial ( acei “ sapte ani de acasa “ ), pe fondul temperamentului cu care noi ne nastem, se structureaza caracterul si intelectul, ce pot actiona prin mecanisme de tip feed-back, asupra temperamentului.
Caracterul apare ca un complex de aptitudini, de insusiri, de trasaturi distincte, particulare, oarecum stabile, prin care indivizii se pot diferentia – caracterul reprezinta “ portretul psihologic individual, relativ stabil si definitoriu “ - , in timp ce intelectul reprezinta capacitatea individului de a gandi abstract si logic, de a putea aprecia raporturile pe care individul le stabileste cu mediul.
Etapa a II – a : rolul societatii, mediului social, anturajului
Ulterior, pe masura ce individul va fi expus din ce in ce mai mult influentei mediului macrosocial, prin modularea caracterului si a temperamentului se constituie personalitatea, care in functie de modul in care se adapteaza mediului geografic si istoric in care individul traieste, poate fi interpretata ca fiind armonica, accentuata sau dizarmonica.
Personalitatea, ce include toate celelalte functii de sinteza – temperament, caracter, intelect, constiinta -, este caracteristica fiecarei fiinte umane, interpretata ca unitate bio-psiho-socio-spirituala unica, ireductibila si probabil, irepetabila.
Psihopatiile sau sociopatiile sunt entitati la limita dintre normal si patologic, ce au la baza dizarmonii de personalitate, responsabile de un conflict permanent cu normele sociale – “ sufera si ii fac si pe ceilalti sa sufere “ - , manifestat prin tulburari de adaptare familiala si socio-profesionala ; cu etiologie endogena si exogena, caracteropatiile apar in copilarie – copilul rau sau obraznic -, se contureaza la adolescenta, si insotesc individul pe tot parcursul existentei sale – neadaptatii social, cu inflexibilitate de adaptare situationala.
Despre psihiatrie in medicina legala
Din punctul de vedere al medicinii legale, psihiatria este stiinta “ vindecarii sufletului “, ce se ocupa de bolile mintale care de cele mai multe ori, nu au un substrat organic si care sa poata fi obiectivat.
Dintre cele mai cunoscute boli psihice sunt psihozele sau nebuniile, cu etiologie endogena – “ din abisurile psihismului “ -, ce ating nucleul personalitatii si determina tulburari de constiinta, fiind axate pe ideea deliranta ireala, care inunda treptat psihicul, si careia i se subordoneaza intreaga activitate psihica a individului, putandu-se astfel vorbi despre delirul afectiv, delirul de bogatie, delirul erotoman, delirul cosmografic-metafizic, delirul de gelozie, delirul de importanta, etc . Acesti indivizi nu se considera bolnavi, si prin urmare ei nu accepta asistenta medicala, refuzand tratamentul. Psihozele evolueaza in pusee si ele debuteaza la varste tinere, cazul schizofreniei, de exemplu, dar si al psihozei discordante, psihozei maniaco-depresive, bolii bipolare, paranoiei, parafreniei, psihozei puerperale, etc.
Din punctul de vedere al psihiatriei
Sau ce spune si cum se defineste psihiatria pe sine :
Psihiatria a inregistrat in ultimele decenii o schimbare profunda si continua, atat datorita progreselor terapeutice, cat si frecventei crescande a boililor mentale. Aceste fapte ii confera un loc important in cadrul stiintelor medicale, in practica si teoria medicinii contemporane[2].
Etimologic, cuvantul “ psihiatrie “ inseamna tratamentul sau / si vindecarea sufletului, de la psyche care inseamna suflet, si iatrea care inseamna vindecare.
Psihiatria moderna priveste boala psihica si “ sufletul “ in general, intr-o unitate indisolubila cu organismul, si ca atare, termenul cu care a fost denumita aceasta specialitate, corespunde continutului ei actual, chiar daca la timpul sau, el ar fi exprimat doar functia de “ vindecare a sufletului “.
Psihiatria reprezinta deci specialitatea medicala care studiaza tulburarile mentale, etiologia si patogeneza lor, organizeaza asistenta si stabileste masurile profilactice, terapeutice si de recuperare a bolnavilor cu afectiuni psihice.
Ca ramura a stiintelor medicale, psihiatria se ocupa de totalitatea manifestarilor patologice ale relatiilor bolnavului psihic cu sine insusi si cu societatea, ingloband in general, formele anormale de dezvoltare a personalitatii, sau de dezorganizare episodica, periodica sau continua a persoanei umane, sau de regresiune a personalitatii.
Domeniul psihiatriei se extinde de la decifrarea manifestarilor patologice ale psihicului, la profilaxia imbolnavirilor, prin masuri de psihoigiena si psihoprofilaxie, la tratamentul si recuperarea socio-profesionala a bolnavilor psihici.
Psihiatria s-a dezvoltat ca ramura a medicinii treptat, de-a lungul timpului, iar intreaga sa istorie trebuie privita in raport cu dezvoltarea societatii, si deci in stransa legatura cu relatiile social-economice ale unei epoci sau ale alteia.
Vera s-a nascut in anul 1903, sau cel mai probabil, nu-i asa, ne amintim, spre sfarsitul secolului al XIX – lea.
La acest moment al istoriei umanitatii, psihiatria consemneaza in ce priveste dezvoltarea ei, a patra perioada a psihiatriei, si anume epoca revolutiei burghezo-democratice, a capitalismului in ascensiune.
Catre sfarsitul secolului al XVIII – lea si inceputul secolului al XIX – lea apar primele lucrari de psihiatrie, care pot fi socotite lucrari pregatitoare ale conturarii bazelor necesare delimitarii, in cadrul specialitatilor medicale, a unei specialitati noi.
Dezvoltarea psihiatriei ca stiinta in diferite tari, a fost strans legata de sistemul social-economic existent acolo.
Catre jumatatea secolului al XIX – lea, in Germania apare manualul de psihiatrie al lui Griesinger, in care autorul demonstreaza ca boala psihica este o boala a creierului.
Dupa Griesinger, boala psihica este o boala de sine statatoare, care are la baza tulburarea functiei creierului.
Etapele de dezvoltare a psihiatriei in Romania nu difera prea mult de cele din tarile din rasaritul Europei. Astfel, perioada a treia, perioada delimitarii psihiatriei, ca ramura a stiintelor medicale, cuprinde ultimul deceniu al secolului al XIX – lea si primele decenii ale secolului al XX – lea.
In tarile apusene, in secolul al XIX – lea, psihiatria a fost influentata pozitiv de activitatea psihiatrilor englezi Hardiner Hill si Conolly ( 1794 – 1866 ), ca si psihiatrului german E.Kraepelin ( 1856 – 1926 ).
Aceasta perioada a secolului al XIX – lea este caracterizata prin inceputurile fundamentarii nosologiei psihiatrice, cat si prin ecolul conceptiei evolutioniste, promovate in stiintele naturii de catre Darwin.
Despre sindroamele psihopatice in psihiatrie :
Simptomele care constituie aceste sindroame nu apartin grupei celor proprii psihozelor, ele cuprinzand disarmonia, dezechilibrul si instabilitatea personalitatii. Ca trasaturi anormale de personalitate, ele se manifesta in activitatea individului, in relatiile sale cu mediul si cu el insusi.
Sindroamele psihopatice au o simptomatologie extrem de variata ca : dispozitii afective anormale, modificari ale emotiilor, nesiguranta de sine, tulburari ale pulsiunilor, suspiciozitate si rigiditate. s.a.
Aceste simptome permit grupari in diferite tipuri de psihopatie.
Sindroamele psihopatice datorite unui fond organic decelabil, constituie starile psihopatoide, sau pseudopsihopatiile, care sunt urmarea traumatismelor craniocerebrale, encefalitelor, toxicomaniilor, etc.
Modificari psihopatice de personalitate pot fi intalnite si in perioada de debut a schizofreniei, sau a unor psihoze organice cerebrale.
Despre schizofrenie, asa cum o defineste psihiatria
Etimologic, termenul inseamna scindarea sau disocierea mintii, si provine din limba greaca, din cuvintele schizein, care inseamna a desparti, si fren care inseamna minte.
Schizofrenia este cunoscuta in general, ca o afectiune psihica cu evolutie indelungata, continua, intermitenta sau remitenta, a carei expresivitate clinica complexa si polimorfa, are drept caracteristica esentiala, disocierea autista a personalitatii.
Psihiatria americana actuala despre schizofrenie[3] si tratamentul suferintelor psihice:
Psihoza si schizofrenia
Psihoza este categoria generala de boli mintale, care implica tulburari ale perceptiei si ale proceselor de gandire.
Simptomul cel mai des intalnit este halucinatia, credinta ca o experienta senzoriala este reala, chir daca nu este asa. Auzirea de voci care nu exista, este probabil cel mai de intalnita dintre halucinatii, dar halucinatiile pot fi si vizuale ( vaz ), olfactive ( miros ), tactile ( pipait ) sau gustative ( gust ).
Psihoza nu apare subit. De obicei, boala se dezvolta incet, de-a lungul timpului. Primele semne nu sunt de obicei, recunoscute, decat dupa ce o persoana incepe sa prezinte simptome mai grave.
Psihoza extrema este schizofrenia, o tulburare devastatoare, care apare in mod normal in adolescenta, sau in jurul varstei de 20 de ani, momentul cheie al vietii, in care oameni stabilesc relatiile sociale si propriile cariere.
Pe langa iluzii si halucinatii, schizofrenia este caracterizata prin procese de gandire dezorganizate, ciudate si ilogice, care produc un comportament similar dezorganizat, ciudat si ilogic.
In plus, pacientii nu pot exprima starile emotionale si se comporta tematori si retrasi.
Unii schizofrenici sufera sporadic de simptomele bolii, si intre timp ei pot duce o viata relativ normala ; altii au simptome care reapar tot timpul, si care sunt dezabilizante. Urmatoarele simptome se intalnesc deseori la schizofrenici, precum : halucinatii, iluzii, agitatie, gandire si comportament dezorganizate, apatie, dificultate in gandirea abstracta, incapacitatea de a simti placere, gandire ilogica, motivatie, spontaneitate si initiativa, slabe.
Multi ani de-a randul, au existat putine tratamente medicale, pentru a ameliora simptomele severe ale schizofreniei.
Contrar imaginii publice, schizofrenicii nu au o personalitate dubla. De asemenea, ei nu sunt, de obicei, violenti fata de altii, chiar daca atitudinea lor uneori bizara, poate fi inspaimantatoare.
Medicatia, combinata cu terapia intensiva permite multor schizofrenici sa duca o viata relativ normala.
Ca si in cazul multor boli, detectarea timpurie poate imbunatati sansele unui rezultat mai bun.
Din pacate, maladia se manifesta in asa fel, incat schizofrenicii nu recunosc ca sunt bolnavi si au nevoie de ajutor.
Chiar si aceia care fac un tratament se pot imbolnavi din nou, daca ei decid in mod constient sa nu isi mai ia medicamentele, sau uita sa faca acest lucru.
Clinicienii au descoperit ca unul dintre cinci schizofrenici isi revine complet, majoritatea avand probleme in interactiunile sociale.
Schizofrenia si mostenirea genetica
Gene rele ?
Cercetarile indica faptul ca schizofrenia are o componenta genetica si ea poate fi legata de un dezechilibru chimic, ce implica neurotransmitatorii dopamina si glutamatul.
O singura gena ‘ rea “ ar putea sa nu provoace boala, dar una sau mai multe gene, i-ar putea face pe unii oameni, susceptibili la aceasta suferinta.
O persoana cu un parinte, sau cu o ruda care are schizofrenie, are un risct de 19 % de a face aceasta boala, iar o persoana care nu ae aceasta maladie in familie, are sanse de 1 % sa se imbolnaveasca.
Cauza schizofreniei nu este in totalitate genetica, deoarece, studiile asupra unor gemeni monozigoti au aratat ca, doar in 50 % dintre cazuri amandoi fratii vor face schizofrenie.
Aceasta descoperire i-a determinat pe oamenii de stiinta sa lanseze teoria ca, factorii de mediu, in special in timoul dezvoltarii fatului, pot avea un rol cheie.
Datorita tehnicilor moderne de scanare, oamenii de stiinta au mai decoperit si dovezi, conform carora persoanele cu schizofrenie prezinta ventricule cerebrale marite.
Se pare ca exista o relatie intre schizofrenie si nivelurile mari de dopamina.
Se intampla foarte rar ca o persoana schizofrenica sa se descurce fara medicatie.
Cand a aparut ideea tratarii suferintelor psihice intr-un mod uman ?
Primul spital pentru bolile mintale din America de Nord, a fost deschis in anul 1752, in Philadelphia. Pacientii erau legati cu lanturi de pereti in niste celule asemenatoare celor de la inchisori, si au fost introduse camasile de forta pentru ca pacientii sa nu se raneasca pe ei insisi, sau pe cei din jur.
Ideea de a trata pe cineva cu o suferinta mintala, intr-un mod uman, si de a-l ajuta sa se insanatoseasca, nu a fost acceptata pana in secolul al XIX – lea.
Emil Kraepelin, un psihiatru german, a facut public primul sistem de clasificare a tulburarilor mintale, in anul 1883.
El si alti oameni de stiinta au inceput sa inteleaga faptul ca, un comportament neobisnuit ar putea fi explicat organic sau psihologic, legat de functionarea mintii si nu de prezenta unor demoni.
Totusi, chiar si in zilele noastre, oamenii cu afectiuni mintale sunt stigmatizati, deoarece multi oameni considera ca acestia sunt incapabii de a-si rezolva propriile probleme, de a face fata vietii, sau nu au forta de a duce o viata normala si nu ii considera oameni bolnavi, care au nevoie de un tratament.
Vera la varsta ei de 13 ani. Moartea mamei Verei. TRAUMA VEREI
Ne aducem aminte ca Vera a ramas fara mama, la varsta ei de 13 ani.
La varsta ei de 13 ani, Vera abia incheiase cea de-a treia copilarie a sa ( varsta scolara ) care este definita ca perioada de scolar mic, pana la 10 ani la fete, si pana la 12 ani la baieti. In acelasi timp, aceasta este si perioada pubertara, marcata de cresterea somatica accentuata.
Este aceasta varsta la care Vera a trait o trauma.
Moartea mamei s-a constituit intr-o trauma pentru Vera, trauma pe care ea nu o va putea depasi.
Moartea unui parinte, si mai mult, moartea mamei este un eveniment familial ce poate produce traume, atat membrilor familiei, cat si sistemului familial, daca este sa consideram scalele factorilor psihosociali de stres la copii si la adulti, avand drept sursa DSM III – R.
Evenimentele traumatice sunt definite - DSM III – R si DSM – IV – ca “ evenimente care se afla in afara orizontului normal de asteptare si, astfel,, reprezinta pentru aproape toti oamenii un stres sever.
Deoarece stresul este sever, si uneori astfel de evenimente au o durata indelungata, efectele perturbatoare asupra personalitatii umane, sunt de durata si la niveluri profunde.
Trebuie sa definim un alt termen, care este situatia traumatizanta[4] si care trebuie diferentiat de evenimentul traumatizant ( familial ), si care cuprinde si mediul in care se afla persoana sau familia care trece prin evenimentul respectiv.
“ Intr-o ziviune dialectica a conceptului de situatie, factorii situationali se leaga intotdeauna de subiectul care traieste si actioneaza “ ( Fischer si Riedesser, 2001, pagina 63 ).
Persoana traieste o anume situatie traumatica, in particularitatea ei istorica si individuala, astfel ca incercarile persoanei de a o depasi, sunt profund dependente de aceasta experienta individuala.
De aceea, intotdeauna situatiile traumatizante vor fi diferite, de la individ la individ, chiar daca evenimentul traumatizant va fi acelasi.
Astfel, fiecare membru al familiei va percepe diferit, si va trai diferit acelasi eveniment.
( Ca un simplu exemplu, divortul parintilot poate determina la unul dintre cei doi copii ai familiei delicventa, pe cand la celalalt sa nu aiba efecte negative majore ).
Familia se doreste a fi, la momentul constituirii sale, unul dintre factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important.
De-a lungul timpului, in numeroase cauri, acest fapt se transforma in realitate, dar in altele, prea multe chiar, familia se transforma in izvor al suferintei si al izolarii individului.
Decesul unui membru al familiei
Dintre toate evenimentele cu care se confrunta omul de-a lungul vietii, moartea este unul dintre cele mai nedorite, inexplicabile si terifiante.
El nu produce doar teama profunda, ci o suferinta cu atat mai accentuata, cu cat persoana care decedeaza este mai semnificativa pentru cei ramasi in viata.
Moartea de pune in fata o serie de intrebari, de provocari care ne forteaza sa modificam ceva in noi, sa schimbam, si chiar sa dezvoltam.
A pierde pe cineva sau ceva – nu numai prin deces – ne obliga sa ne raportam diferit la ceea ce ( ne ) ramane, sa schimbam prioritatile, sa ne continuam diferit viata, sa evoluam.
Evident, familiile vor fi mult mai afectate, si membri lor vor putea fi profund afectati, daca moartea membrului de familie va fi violenta sau neasteptata, sau nefireasca.
Atunci cand o familie pierde un membru al sau, aceasta nu este singura pierde. La ea se mai adauga si : pierderea viselor si sperantelor fata de acea persoana ; pierderea unui statut ( social / economic ) ; pierderea caminului sau a ideii de camin ; pierderea suportului emotional din partea persoanei decedate ; pierderea unei identitati familiale ; pierderea suportului social ( cercului de prieteni ).
Literatura de specialitate ofera 5 stadii generale, prin care o persoana, sau o familie, trece dupa pierderea unei persoane dragi sau semnificative ( cu mici diferente intre autori ) : negare si izolare ; furie ; constructie si targuire ; depresie ; acceptare.
Acestea stadii pot fi insa intalnite si in cazul familiilor. Ordinea lor nu este obligatorie, uneori persoana revine la stadiile anterioare, alteori ea sare peste unele din ele. Ele sunt insa utile, deoarece ajuta la identificarea situatiei prezente in care se afla persoana sau familia.
In toate cazurile, evenimentele sau situatiile familiale mentionate mai sus, determina initial, asa-numitul stres posttraumatic.
Daca ele persista, atunci putem vorbim de constituirea unor traume, in adevaratul sens al cuvantului.
Trauma psihica
Iata cum definesc Gottfried Fischer si Peter Riedesser ( 1998, p. 77 ) trauma psihica si anume ca pe o experienta vitala de discrepanta, intre factorii situationali amenintatori si capacitatile individuale de stapanire, care este insotita de sentimente de neajutorare si abandonare lipsita de aparare si care duce astfel la o prabusire de durata a intelegerii de sine si de lume.
Francis Macnab[5] afirma ca fiecare persoana traumatizata prezinta de multe ori, mai multe tipuri de traume.
Este important prin urmare, sa fie stabilita asa-numita trauma centrala.
Trauma centrala este acea trauma care afecteaza cel mai puternic persoana, deci rana psihologica cea mai adanca si mai perturbatoare.
O data ce trauma centrala a fost identificata, toate celelalte traume, intrucat un eveniment traumatizant atrage dupa sine mai multe traume, pot fi percepute si tratate efectiv, ca fiind secundare.
Una dintre cele sase traume centrale pe care o persoana le poate experimenta in viata, asa cm au fost ele formulate de Francis Macnab in lucrarea amintita[6] este pierderea unei relatii semnificative care se produce in situatii de deces, divort, separare si alienare.
Poate aparea si in situatiile in care, un membru al familiei paraseste casa familiala pentru a se stabili in alta parte.
Pentru unii, acesta este un fapt normal de viata, dar altii il percep ca pe o rupere majora a legaturilor emotionale. Alte relatii se pot, de asemenea, modifica drastic ; apar depresii, idei suicidare, comportamente hetero- si auto-agresive.
Cele sase traume centrale, dintre care am mentionat una singura, isi gasesc utilitatea in procesul de analiza a patologiilor individuale, familiale si sociale.
Evenimentele traumatizante, deci si cele care se petrec in sistemele familiale, produc reactii care afecteaza urmatoarele niveluri ale psihicului uman : nivelul de functionare ( pe plan fizic, psihic si social ), viata afectiva, imaginea de sine, viziunea asupra viitorului, sentimnetul de implinire.
Reactii care se constituie la trauma, partial cuprinse in DSM IV :
In sfera fiziologica apar reactii precum sunt amortirea responsivitatii generale – fizica sau psihica -, un nivel de excitare foarte crescut ( arousal sporit ) – reactii exagerate si imediate la stimulii obisnuiti, insomnie, plans, lipsa apetitului, manifestari neurovegetative, precum palpitatiile, tahicardia, hiperhidroza, paloarea, scaderea sistemului imunitar.
In sfera emotiilor si aici sunt cele mai puternice reactii se poate vorbi despre stare de soc, temeri, groaza, diverse anxietati, depresie, disperare, neputinta, neajutorare, melancolie, regret, durere, singuratate, tristete, furie, ura, vinovatie, dezaprobare, neimplinire si gol existential.
In sfera cognitiilor vom avea amintiri, flash-back-uri, ruminatii, ganduri culpabilizatoare, catastrofizante, negative, cosmaruri, tendinta de a uita, de a reprima, de a nega pentru a nu mai simti durerea, depersonalizare, derealizare, scindare, ideatii suicidare.
Trauma produce o zguduire puternica a sistemului de valori si de credinte ale persoanei despre sine, despre altii si despre lume ; ea duce la o zdruncinare durabila a intelegerii de sine si a lumii, mai mult sau mai putin cuprinzatoare.
Este afectata imaginea si stima de sine, precum si capacitatea de a-si imagina vreun viitor.
In sfera comportamentala persoana se poate izola de ceilalti, ea poate deveni agresiva, pretentioasa, cicalitoare, hotica, poate renunta la unele activitati.
Cum se depaseste o trauma psihica ?
Mardi Horowitz[7] este unul dintre primii cercetatori ai traumelor. El apreciaza reactia post-expozitorie ca trecand prin mai multe faze : reactia traumatica este varianta patologica de raspuns, la expunerea la evenimentul traumatizant, iar varianta normala este denumita stres response.
Fazele reactiei post-expozitorii sunt :
Faza expozitorie peri-traumatica, in care raspunsul normal este format din tipete, teama, doliu si reactie de manie.
Starea patologica a experientei este desemnata ca inundare cu impresii coplesitoare. Persoana afectata este cuprinsa de o reactie nemijlocita si ea se afla adesea inca mult timp dupa aceea, intr-o stare de panica, de epuizare, care ia fiinta din reactiile emotionale care escaladeaza.
Faza, respectiv starea de negare, in care cei afectati se apara impotriva amintirilor din situatia traumatica. Varianta patologica indica un comportament extrem de evitare, eventual sustinut de folosirea de droguri si medicamente, pentru a nu fi obligat sa traiasca durerea sufleteasca.
Faza, respectiv starea de invazie a gandurilor sau imaginilor mnezice, in varianta patologica ne indica trairi cu ganduri si imagini mnezice ale traumei care se impun.
Faza, respectiv starea de perlaborare, in care cei afectati se confrunta cu evenimentele traumatice si cu reactia lor personala.
Concluzie relativa sau completion, in care un criteriu este capacitatea de a-si putea reaminti situatia traumatica, in cele mai importante parti ale sale, fara a se gandi compulsiv la acestea.
Variantele patologice ale ultimelor doua faze, sunt asa-numitele frozen states sau stari de incremenire, cu simptome psihosomatice, ca senzatii corporale false, de diferite naturi, si pierderea sperantei de a putea perlabora si concluziona experienta traumatica ; mai departe, alterari de caracter, ca o incercare de a nu mai trai subiectiv cu experienta traumatica imposibil de stapanit. Comportamentele de evitare extinse se transforma cu timpul in trasaturi fobice de caracter. Tulburarea capacitatii de munca si tulburarea de a iubi, pot fi vazute ca un semn al alterarii caracteriale provocate de trauma.
Nu numai individul poate suferi o trauma, ci si familia ca sistem poate fi ranita din punct de vedere psihologic. O familie traumatizata[8] prezinta o serie de reactii cum ar fi alterarea relatiilor dintre membrii familiei, alterarea ierarhiilor sistemului familial cand in urma decesului unui membru, un alt membru este nevoit sa ii ia locul desi el nu are, sau nu are inca abilitatile necesare, patologizarea granitelor familiale, patologizarea aliantelor dintre membrii familiei cand are loc “ gasirea tapului ispasitor “, blocarea procesului evolutiv al familiei, dezmembrarea sistemului familial, perturbarea relatiilor familiei cu mediul exterior.
Cu privire la blocarea procesului evolutiv al familiei, acest lucru se poate observa foarte des in cazul in care un membru al familiei decedeaza ; unele familii raman blocate in faza de evolutie in care se afla, desi ar fi existat posibilitatea de a merge mai departe in acest proces. Astfel de exemplu, copilul nu se mai casatoreste, pentru a nu isi parasi parintele vaduv.
Tapul ispasitor
Tapul ispasitor este un membru al familiei, acuzat si responsabilizat pentru problemele familiei, desi responsabilitatea este a tuturor membrilor.
Revenind la Vera si la trauma ei psihica
Prin prisma celor mai sus aratate, putem spune ca odata cu moartea mamei sale, Vera, un copil de 13 ani aflat la pubertate, a suferit o trauma.
Restul evenimentelor care au avut loc in viata ei, au urmat imediat decesului mamei, si anume, decizia tatalui de a o trimite in alta tara, in alt oras, in alta casa, odata cu asta Vera isi pierdea caminul, dar si ideea de camin, in plus, Vera a fost inscrisa la o scoala de fete si tatal ei a devenit absent din viata ei, iar ea a cautat cu tenacitate prezenta masculina, o prezenta protectoare masculina mai exact.
Trauma centrala in cazul Verei este moartea mamei sale. Toate intamplarile care au urmat acesteia, sunt traumele secundare din viata Verei.
Avand in vedere ca la varsta de 13 ani un copil, si un copil la pubertate, are nevoie de toata grija, afectiunea, intelegerea, tandretea, ingrijirea, sustinerea, suportul emotional al ambilor parinti, dar mai cu seama al mamei, si daca ne gandim ca moartea mamei a survenit, avem motive sa credem, neasteptat, mama, o femeie tanara incetand brusc din viata, putem spune ca Vera s-a simtit singura, speriata de un eveniment total neprevazut, neinteles, inexplicabil, iar frica ei s-a transformat de-a dreptul in spaima, atunci cand tatal a hotarat pentru ea, trimiterea din caminul familiei, acela cu care era obsinuita, care ii era familiar, in care traise pana atunci in deplina liniste, armonie si siguranta fizica dar si psihica.
Vera a plecat in alt oras si in alta tara unde ea a inceput o viata noua, si o viata de singuratate.
Familia Verei se destramase, si mai mult, desi nevoile ei de confort, materiale, cele legate de existenta, erau pe deplin satisfacute, in schimb nevoile de siguranta care sunt cruciale pentru copii si care au de-a face cu stabilitatea si consistenta intr-o lume haotica si care tine de securitatea casei si a familiei si de integritatea fizica ( nivelul 2 in ierarhia Maslow[9] ) erau sau deveneau in noua viata a Verei, neimplinite.
Tatal a ales sa traiasca undeva, nu stim unde, dar departe de Vera, fiica lui, si nu langa fiica lui Vera.
Vera simtea lipsa tatalui, dar simtea si singuratatea, precum si conditia ei de fata si de fata singura, fara unicul parinte care ii ramasese.
Cu privire la nevoia de iubire si de apartenenta, care alcatuieste nivelul 3 al piramidei sau al ierarhiei Maslow, nivel in care se includ nevoia de prieteni, familie, apartenenta la un grup, sau de implicare intr-o relatie intima non-sexuala, putem spune ca acest nivel este mai mult neimplinit in cazul Verei, nevoia de familie ocupand aici un loc central.
Atunci cand o familie se destrama, cand unul din membrii sai pleaca, sau moarte, moartea fiind o plecare definitiva, copiii mai ales cauta o explicatie pentru aceasta.
Ei cauta sa isi explice de ce tata sau mama a plecat, i-a parasit in definitiv, din moment ce nu se ma afla langa ei.
Pentru ca nedumerirea, sentimentul de neputinta care izvoraste din incapacitatea de a sti de ce anume copilul a fost parasit, are drept consecinta si frica, frica in fata a ceva necunoscut, a ceva la care nu avem sau nu putem primi un raspuns satisfacator, in fond nu face decat sa sporeasca durerea, suferinta, nu putem intoarce timpul inapoi, nu putem schimba situatia de fapt, lucrurile care s-au intamplat, copilul la capatul “ argumentelor “ incepe sa se invinovateasca pe sine insusi, si inevitabil el va putea invinovati si pe cei din jurul sau, cei care i-au ramas si cu care a ramas.
Este foarte posibil, probabil, ca Vera sa se fi intors astfel impotriva tatalui pe care sa il considere responsabil de moartea mamei, tatal un barbat, care daca nu ar fi fost vinovat cu ceva, precis, mama ei ar fi trait, nu ar fi murit. Mai mult, tatal dupa moartea mamei Verei, decide sa se desparta de fiica lui, de Vera si sa o lase singura tocmai acum cand ea avea cea mai mare nevoie de el.
Si mai mult inca, reactia tatalui, decizia lui de a trai departe de Vera si nu langa Vera, a fost neobisnuita, neasteptata, inca o data un eveniment neprevazut in viata Verei : pana la moartea mamei, Vera l-a stiut pe tatal ei langa ea si langa mama ei, intotdeauna.
Faptul ca mama decedase, nu era de natura sa conduca la consecinta “ fireasca “a despartirii tatalui de fiica sa. Vera avea in mod normal, asteptarea ca tatal ei sa ramana cu ea pe viitor, din moment ce el nu le parasise niciodata pe mama ei si pe ea pana atunci.
De ce atunci, aceasta schimbare de atitudine la tatal Verei ? Cum se putea ea explica ?
Tatal Verei este tata, dar el este in acelasi timp si barbat.
Ce a simtit Vera cand nu l-a avut langa ea pe tatal ei, atunci cand la scoala de fete si in perioada aceea a vietii ei, ea cauta constant, tenace, prezenta protectoare masculina ?
Alaturi de frica, spaima, manie si furie, resimtite la moartea mamei, furia de a nu putea face nimic pentru a o readuce pe mama inapoi, furia in fata unei sorti nemiloase si pe care nu o poate controla, este posibil ca Vera sa fi inceput sa simta latent, ura, ura fata de tatal ei, adica ura in fond fata de barbat, iar cu timpul, in timp, dorinta de razbunare pe barbat.
Tapul ispasitor si cauza spaimei Verei, nesigurantei ei, ramanerii ei fara camin, fara caldura si siguranta materna, ramanerii ei singura in fata numai a spaimelor ei, a neintelegerii vietii la o varsta timpurie, cand copilul nu are cum intelege viata inca, avea probabil sa devina tatal, si pe cale de consecinta barbatul.
In acelasi timp insa sa nu uitam ca Vera avea 13 ani cand ea a inceput o viata noua, intr-o scoala de fete.
Sa vedem ce putem spune despre Vera la 13 ani si in anii imediat urmatori, cum se dezvolta ea ?
Stim ca Vera intampina anii adolescentei intr-o viata noua, este adolescenta perioada care prezinta cateva caracteristici fundamentale ale dezvoltarii psihosexuale. Astfel, varsta si perioada adolescentei aduc schimbari precum sunt : dezvoltarea fizica a corpului si a organelor sexuale, inceputul manifestarilor fiziologice ale sexualitatii. Tot la adolescenta apare si furtuna hormonala, ceea ce determina modificari de comportament, in sensul aparitiei instabilitatii afective la fete, si a conduitelor agresive la baieti.
Se accentueaza tensiunea sexuala care se cere a fi descarcata, fie prin masturbare, fie prin act sexual. Apar primele relatii sexuale si primele manifestari ale dificultatilor si patologiei sexuale.
Relatiile sexuale sunt de regula, de scurta durata, fara mentinerea pe perioade indelungate a aceluiasi partener, datorita instabilitatii emotionale specifice varstei[10].
Cei mai multi adolescenti percep actul sexual ca sport, ca manifestare a vrilitatii lor, in timp ce fetele adolescente tind sa asocieze sexul cu dragostea sau indragostirea.
“ Succesul sau esecul individului in relationarea cu membrii sexului opus este in mare parte determinat de experienta extensiva traita in copilarie, prin interactiunile dintre tatal si mama sa, si de asemenea de relatia individuala a parintilor cu copilul lor “[11].
“ Copiii parcurg cateva stagii ale dezvoltarii care sunt diferite calitativ ; aceste stagii sau etape manifesta tendinta de a amana intrarea in perioada maturitatii sau adulta, pana la varsta de 20 de ani si chiar mai tarziu “[12]. Aceiasi autori mai spun si ca “ pe tot parcursul acestor stagii sau perioade, copiii prezinta caracteristici, mai ales de ordin calitativ, total diferite de adulti : in timp ce adultii muncesc si sunt responsabili, copiii se joaca si sunt iresponsabili ; adultii sunt mai rationali si mai controlati, in timp ce copiii sunt mai emotivi si mai irationali “.
Despre Vera stim ca ea , inca de pe vremea adolescentei sale, a avut numeroase aventuri amoroase. Si mai stim, si o repetam, ca in adolescenta Vera cauta asiduu protectie masculina.
Intrucat era de o frumusete rapitoare, ca si mama ei, Vera lasa o impresie foarte puternica barbatilor si nu putini au cedat farmecelor ei.
Prin viata intima, sexuala, a Verei au trecut atat elevi de liceu, cat si bancheri si oameni de afaceri, adulti adica, prin opozitie cu liceenii.
Nevoia constanta de protectie masculina a Verei poate explica de ce Vera avea relatii sexuale, de intimitate cu adulti, precum au fost respectivii bancheri si oameni de afaceri.
Ca o paranteza, trebuie remarcat faptul ca este greu de crezut ca Vera sa fi fost singura adolescenta care avea relatii sexuale cu bancheri sau cu oamenii de afaceri.
Cat priveste faptul ca ea avea mai multe, chiar numeroase relatii sexuale, “ inca “ din adolescenta, am vazut in cele de mai sus, ca este proprie varstei adolesecentei aparitia primelor relatii sexuale, iar acestea la acel moment, in acea perioada de crestere si dezvoltare a fiintei umane, sunt scurte, nu se intind pe o perioada anume numaidecat, fara mentinerea pe perioade indelungate a aceluiasi partener, datorita instabilitatii emotionale specifice varstei[13].
Vera traia potrivit varstei ei.
Mai stim, cu privire la aventurile ei amoroase, ca unele dintre acestea erau de-a dreptul scandaloase. Acesta este un aspect care ar putea da de gandit, cu toate acestea trebuie sa avem in vedere faptul ca Vera era o fata al carui tata avea o anume pozitie sociala in randul oamenilor din societatea in care traia, el era un om avut, cu o buna stare materiala, cu avere chiar, iar bancherii sau oamenii de afaceri pe care Vera ii cunostea, intalnea si iubea intim, sexual, erau ‘ aceiasi “, adica acelasi gen de oameni, pe care Vera, devenita adulta avea sa ii frecventeze, si nu oriunde, ci acolo unde ei puteau fi intalniti, si acolo unde ea putea evolua, iesi, adica in societatea vieneza, in lumea mondena, lumea avuta, bogata, lumea la moda si care nu se preocupa de grija zilei de maine, care dispunea de averi, de bani, care traia in lux si care organiza petreceri ‘ seara de seara “, calificate drept ‘ deocheate “ si care adesea se terminau in orgii. Acesta era mediul in care Vera crestea, se dezvolta, traia. Ea se incadreaza in normele sociale ale vremurilor in care ea a trait.
Este greu de crezut ca niste adulti, oameni cu bani, care isi petreceau viata, serile, noptile, la petreceri deocheate, si la, si in orgii, sa fi fost niste oameni “ manipulati “ de Vera, implicati de Vera in scandal, in scandaluri, sau cu alte cuvinte, invatati de ea la “ rau “, sau la “ ce nu se cuvine “.
Acesti adulti aveau in sange dezmatul si aveau practica desfraului, ce ii putea invata, si ce le putea aduce lor nou o adolescenta, in speta Vera ?
Anii s-au scurs si Vera si-a trait astfel adolescenta, si cand ea inca nu implinise varsta de 18 ani, a majoratului, ea avea deja o lista foarte lunga de amanti.
In aceasta perioada, si prin prisma celor expuse mai sus, putem spune ca nu sunt probleme cu adevarat in ce priveste conduita si comportamentul Verei, sau daca ele vor fi inceput sa existe, totusi ele nu s-au manifestat.
Vera ramane ancorata spiritului vremurilor si timpului sau, epocii in care ea traia.
Problemele Verei incep sa se iveasca sau sa se manifeste, aparent dintr-o data, si aceasta in apropierea varstei ei de 20 de ani.
Pentru a reaminti o fraza expusa anterior, din punctul de vedere al medicinei legale, personalitatea se cristalizeaza in timp si ea reflecta maturitatea individului, ce se atinge la aproximativ 18 – 20 de ani la sexul feminin, si la aproximativ 25 de ani la sexul masculin[14].
Vera se apropie de varsta de 20 de ani.
Este varsta la care, putem spune, Vera a atins maturitatea, este varsta la care Vera s-a indragostit. Ea s-a indragostit dintr-o data si cu pasiune.
Intrucat de la 13 ani ea cauta cu disperare prezenta tatalui, si prezenta protectoare a barbatului in general, nu ne surprinde faptul ca Vera s-a indragostit de un om cu mult mai in varsta decat ea, un austriac si un bancher influent, pe nume Karl Schick si cu care ea s-a casatorit.
Vera a renuntat la escapade, s-a tinut departe de scandaluri si a devenit o sotie atenta si placuta.
Vera devine mama, odata cu nasterea fiului ei Lorenzo.
Stim ca in mai putin de un an de la incheierea casatoriei, sotul Verei a disparut si ea a imbracat doliul.
In fapt, sotul Verei a disparut intrucat a fost omorat de Vera.
Lucru necunoscut inca de cunoscutii Verei care se mirau doar de faptul ca Vera imbraca doliul.
Vera explica apropiatilor ca sotul sau a parasit-o si ca el a decedat ulterior, intr-un accident de masina in Romania.
Cum putem intelege si explica ce s-a intamplat cu Vera dintr-o data, in apropierea varstei de 20 de ani ?
Tocmai atunci cand personalitatea ei s-a conturat si ea a atins maturitatea, tocmai atunci cand ea s-a indragostit pentru prima oara in viata ei, atunci cand ea s-a cumintit, atunci cand ea s-a decis sa isi intemeieze o familie, o familie a ei, atunci cand ea s-a casatorit, si atunci cand ea a devenit mama ?
De ce in acest moment apar problemele Verei si ea odata cu incheierea casatoriei, la numai cateva luni dupa casatorie si dupa nasterea fiului ei, omoara pentru prima data, si isi omoara chiar sotul si partenerul de viata, si tatal copilului ei ?
Omorandu-si sotul ea isi omoara in definitiv sprijinul, suportul emotional, afectiv, chiar sprijinul material, desi stim ca Vera nu duce lipsa de bani, si ea dispune de averea sau o parte din averea tatalui ei, om instarit.
Omorandu-si sotul, Vera ramane singura din nou.
Sotul ei este acela pe care ea si l-a dorit, pentru a intemeia o familie a ei, si familia aceasta s-a intemeiat cu adevarat, concret, si o perioada desi scurta, ea a functionat normal si in armonie.
Desi perioada de armonie a durat putin, cu toate aceastea ea a existat, si timp de cateva luni cei doi soti au format o familie fondata pe dragoste.
Vera si-a dorit sotul, l-a iubit, l-a acceptat si dorit in viata ei, dar ce face ea in clipa in care il omoara, nu cumva il respinge, il alunga, il izgoneste ?
Dupa primul omor, dupa uciderea primului ei sot, stim ca a urmat cel de-al doilea sot, si lucrurile s-au petrecut la fel, si apoi au urmat mai multi barbati, o serie intreaga, cu totul 35 de barbati omorati de Vera.
Mult mai tarziu, Vera spune ca si-a ucis primul sot, pe Karl Schick pentru ca ea il banuia de o presupusa infidelitate, ea mai include in acest motiv, sau alaturi de motivul mentionat al uciderii primului ei sot si faptul ( al doilea motiv ) ca el, Karl Schick facea dese calatorii de afaceri.
“ Facea dese calatorii de afaceri “ echivala cu faptul ca el, Karl Schick o lasa adesea singura pe Vera sotia lui.
Stim prea bine ca de la 13 ani Vera suferea de lipsa prezentei masculine in viata ei si cat de asiduu cauta ea o prezenta masculina langa ea, adica tot timpul.
Vera avea nevoie, da, in primul rand de tatal ei, si avea nevoie sa fie cu tatal ei.
Suferinta Verei a fost foarte mare de a nu il fi avut langa ea pe tatal ei, din moment ce cu timpul s-a transformat intr-o necesitate absoluta pentru ea, ea a respins singuratatea si s-a temut de lipsa de protectie.
Si cunoastem acest lucru inca dinainte ca ea sa se fi casatorit.
Daca vom cauta sa fim atenti la momentul la care Vera isi omora partenerul de viata, vom vedea ca Vera fie se casatorea, asa cum a procedat ea de doua ori, fie ca ea lega, si cu succes putem spune, cu usurinta, fara nici o problema, o relatie amoroasa cu un barbat, asa cum a procedat cu cei 35 ( sau 33 dupa primii 2 soti ) de barbati din viata ei, ea incepea relatia de intimitate, legatura de dragoste, si legatura amoroasa, dupa caz, si, de fiecare data o anumita perioada de timp, desi scurta, de cateva luni in general, relatia de casatorie sau cea amoroasa, se desfasurau normal, in liniste si in intelegere buna.
De notat este si faptul ca Vera, incepand cu prima sa casatorie si pana la capat, cu exceptia ultimului ei amant, Milorad, nu cauta decat barbati singuri si necasatoriti.
Milorad a fost singura exceptie din viata ei, avand statutul civil de om casatorit si cu sotie.
In ce il priveste pe al doilea sot al Verei, acela care i-a dat numele de Renczi cu care a ramas ea cunoscuta, Joseph Renczi, acesta o insela pe Vera si o insela cu frenezie, fiind obisnuit dintotdeauna cu un stil boem de viata, avand nenumarate amante, atat inainte cat si dupa casatoria lui cu Vera.
Si in cazul convietuirii Verei cu Milorad, putem spune ca o perioada viata conjugala s-a scurs normal, pana cand Milorad revine in viata si in lumea mondena, la vechile sale obiceiuri si la amantele sale.
Stim ca Vera a auzit la un moment dat zvonurile despre infidelitatile sotului ei Milorad fata de ea.
Putem spune ca Milorad pleca sa cucereaza alte femei si mai putem spune ca nu o facea acasa, in domiciliul conjugal, ci pleca concret, efectiv, si o lasa pe Vera singura.
O data in plus, Vera ramane singura.
Desi ea este acum casatorita cu Milorad, si este o femeie frumoasa, tanara, si casatorita, ea este o femeie singura.
Ne putem intreba in acest punct si prin prisma tuturor celor de mai sus, daca Vera nu a ramas cantonata in timp, daca ea a depasit trauma psihica de la moartea mamei ?
Daca ne intoarcem in timp, in urma, si evocam anii in care Vera se afla copil, la parintii ei, vedem ca tatal si mama Verei au avut o legatura, din aceasta legatura a lor, rodul dragostei lor, s-a nascut Vera. O vreme, sau vreme de cativa ani, familia, Vera, mama si tata au trait impreuna si au trait fericiti si in liniste si in bunastare.
Dar, la un moment dat, cand Vera avea 13 ani, si cand mama moare, Vera se desparte ( si ) de tatal ei.
Fiecare relatie, de casatorie sau de iubire a Verei parcurge aceste etape si momente, ea se naste, evolueaza fara probleme, o perioada de timp, cateva luni, si dintr-o data se destrama, brusc, neasteptat. Dar sigur.
De data aceasta insa Vera este aceea care o destrama.
De data aceasta cel de langa ea, sotul sau iubitul, este acela care este respins, care nu este acceptat, putem spune ca nu este acceptat cata vreme el o lasa singura pe Vera, din motive diferite, de la “ simplele ‘ calatorii de afaceri, si pana la concretele infidelitati cu alte femei, de data aceasta Vera este stapana pe momentul la care relatia se destrama, ea este aceea care vrea ( este un fel de a spune, desigur ) sa fie lasata singura, ea este aceea care decide plecarea sotului sau a iubitului ei.
Intr-adevar, s-ar putea spune ca Vera reia si reface acelasi “ drum “, iar si iar, timp de 35 de ori, ea cauta sa traiasca normal, ea incepe o viata normala sau o viata linistita, dar, asa cum familia parintilor ei s-a destramat de timpuriu, cand parintii ei erau tineri si ea un copil de 13 ani, in acelasi mod se destrama si viata ei de femeie adulta, casatorita si mama ( ea devine mama ), sau care iubeste un barbat cu care are o relatie, dupa cativa timp de liniste, de armonie, si cata vreme sa nu uitam, Vera este o femeie tanara.
Tanara si frumoasa asa cum mama ei a fost.
Am putea ajunge la concluzia ca Vera reproduce trauma psihica din viata ei, moartea mamei si destramarea familiei ?
Dupa moartea mamei, tatal si fiica lui Vera formau familia, cei ramasi in viata.
Dar mica lor familie, asa cum a ramas ea, nu a evoluat, ea nu a mers mai departe, unul alaturi de celalalt, tata si fiica sub acelasi acoperis al caminului familial.
Mica lor familie s-a oprit din mersul ei firesc, din mersul ei asa cum il avea ea, pe drumul pe care inainta ea inainte ca mama sa plece definitiv din viata lor.
O remarca pe care am putea-o face este si faptul ca a omori un om echivaleaza cu o condamnare la moarte.
Putem spune ca Vera, la varsta de 13 ani si la moartea mamei a suferit o trauma psihica pe care ea nu a reusit sa o depaseasca, ca ea nu a depasit in mod normal trauma suferita, asa cum unii reusesc sa o faca, ca ea a raspuns la expunerea la evenimentul ( si situatia ) traumatizant (a ), printr-o reactie traumatica, adica patologic ?
Putem spune ca Vera in acel moment a suferit o alterare caracteriala provocata de trauma si anume tulburarea de a iubi ?
Despre caracteropatii am vazut in cele expuse mai sus, ca ele apar in copilarie, se contureaza la adolescenta si insotesc individul pe tot parcursul existentei sale.
Din punctul de vedere al psihologiei familiei, separarea de partener sau de familie este o situatie care antreneaza o multime de efecte psihologice negative asupra membrilor familiei, si asupra familiei care mai ramane in urma acestui eveniment.
In fond, atunci cand unul din parteneri nu mai este, pleaca, celelalt sub o forma sau alta a fost, este cel parasit.
Plecarea in sine este o forma de parasire, si cum poate pleca un partener si sa il lase singur pe celalalt ? Prin divort, prin moarte, prin plecarea efectiva, “ simpla “, concreta, adica prin abandon, in cazul in care divortul nu a avut loc.
Psihologia familiei afirma ca, pierderea unui partener prin divort, a fost adesea comparata cu pierderea prin moarte.
Exista multe similaritati intre sentimentele divortatilor si cele ale vaduvilor, desi faptul ca partenerul a plecat de buna voie, va lasa pe unii divortati mai umiliti, si cu mai multa amaraciune decat suporta in general vaduvii. Cei divortati tinde adesea sa fie considerabil mai tineri decat aduvii, si deci cu o posibilitate mai mare sa se casatoreasca, dar neadaptarea este complicata in ambele situatii, cand acestia mentin sentimente puternice de manie, de respingere, sau de vinovatie.
Despre barbatii divortati, psihologia familiei ne arata ca ei tind sa duca o viata mult mai haotica, decat cei casatoriti, dormind mai putin si aprovizionandu-se cu dificultate.
Desi unii se pot agata cu nerabdare de independenta care le lipsise anterior, multi simt o frica profunda de a fi total singuri.
Divortul afecteaza foarte mult copiii. In trecut, in societatile tradtionale, exista tendinta de stigmatizare a copilului, ai carui parinti sunt despartiti, ceea ce ducea la o suferinta acuta a copiilor.
Am vazut ca, in toate cazurile evenimentele sau situatiile familiale traumatizante, cum este cazul mortii unui parinte, mortii unui membru al familiei, determina, initial, asa-numitul stres post-traumatic. Daca ele persista, putem vorbi de constituirea unei traume in adevaratul sens al cuvantului.
Din punctul de vedere al psihiatrilor americani :
Trauma si reinvatarea emotionala, astfel cum ne-o infatiseaza psihiatrii si psihologii americani :
Ce se intampla atunci cand o persoana sufera o trauma. Ce reactii are o persoana la trauma ? Trauma poate ea fi vindecata ?
“ Se poate intampla ca victimele unei traume devastatoare, sa nu mai fie niciodata ca mai inainte, din punct de vedere biologic “, a afirmat doctor Dennis Charney, un psihiatru care a studiat la Yale, directorul astazi, al unei clinici de neurologie din cadrul Centrului National ( SUA ). “ Nu conteaza daca este vorba de o groaza starnita pe campul de lupta, de o tortura, sau de o maltratare repetata in copilarie, sau de o experienta unica, cum ar fi blocarea in timpul unui uragan, sau pericolul de a muri intr-un accident de masina. Tot acet stres incontrolabil poate avea acelasi impact biologic “.
Cuvantul cu care se opereaza, este incontrolabil.
Daca oamenii simt ca ei pot face ceva intr-o situatie catastrofala, ca pot exercita un anumit control, indiferent cat de mic, ei se descurca mult mai bine din punct de vedere emotional, decat cei care se simt complet neajutorati[15].
Neajutorarea face ca evenimentul in sine, sa devina in mod subiectiv coplesitor.
Asa cum spunea doctor John Krystal, directorul Laboratorului de psihofarmacologie, din cadrul centrului : “ Cand cineva este atacat cu cutitul, si stie sa se apere, el reactioneaza, in vreme ce, altcineva isi spune doar atat : “ Sunt un om mort “. Persoana neajutorata este aceea care risca sa sufere ulterior de o tulburare de stres post-tramatic. Este acel sentiment ca viata iti este pusa in primejdie, si ca nu poti face nimic ca sa scapi – din si in acel moment incepand modificarile la nivelul creierului.
Tulburarea de stres post-traumatic, ca tulburare limbica
Un simptom de durata si obositor poate fi in cazul un persoane, la trauma, dupa trauma, incapacitatea de a mai dormi, de a dormi noptile.
Persoana care a suferit o trauma capata o frica dobandita. Principalele simptome ale acestei frici dobandite, inclusiv cele mai intense, ale tulburarii de stres post-traumatic, se datoreaza schimbarilor din circuitul nervos periferic, ce se concentreaza asupra nucleului amigdalian.
O parte din schimbarile cheie, apar in locus ceruleus, o structura ce regleaza secretia de catre creier, a doua substante care se numesc catecolamine si sunt adrenalina si noradrenalina.
Aceste substante neurochimice mobilizeaza trupul in cazul unui moment de criza.
Acelasi val de catecolamine da o forta speciala amintirilor.
In tulburarea de stres post-traumatic, acest sistem devine hiperactiv, secretand doze mari din aceste substante chimice din creier, ca reactie la situatiile care reprezinta doar o mica amenintare, sau nici una, dar care amintesc de trauma initiala.
Locus ceruleus si nucleul amigdalian, sunt strans legate de alte structuri periferice, cum ar fi hipocampusul si hipotalamusul ; circuitul catecolaminelor se prelungeste pana in cortex.
Schimbarile din aceste circuite se pare ca amplifica simptomele tulburarii de stres post-traumatic, ceea ce inseamna anxietate, teama, hipervigilenta, irascibilitate, suparare din orice, dispozitia de a se bate sau de a fugi, si amintirile emotionale intense si de nesters.
Ca un exemplu, in urma unui studiu, s-a constatat ca veteranii de razboi din Vietnam, care sufera de tulburare de stres post-trauamtic, au cu 40 % mai putini receptori de stopare a catecolaminelor, decat cei care nu au au aceste simptome, sugerandu-se astfel ca, de fapt, creierele lor au suferit o modificare de durata in privinta secretiei de catecolamine, cu greu de controlat.
Alte modificari au avut loc in circuitul ce leaga creierul periferic, de glanda suprarenala, care regleaza producerea de ACTH, principalul hormon al stresului, pe care corpul il secreta pentru a se mobiliza in situatiile de criza, in care reactia este lupta-sau-fugi.
Schimbarile au facut ca acest hormon sa fie secretat intr-o cantitate excesiva, in special in nucleul amigdalian, in hipocamp si in locus ceruleus, producand in trup modificari, ca si cum ar urma un moment de criza, care in realitate nu se intampla.
“ Prea mult ACTH te face sa reactionezi exagerat “, a spus doctorul Charles Nemeroff, psihiatru la Universitatea Duke. Si el a explicat apoi, ca “ cei care au hipersecretie de ACTH au si o reactier de spaima exagerata. De exemplu, daca te strecori in spatele cuiva, si dintr-o data, pocnesti din palme, persoana respectiva va tresari puternic prima data, dar nu si a treia oara sau a patra oara.
Aceia insa care au prea mult ACTH, nu se pot obisnui cu lucrul asta : si a patra oara, ei vor reactiona la fel ca si prima data “.
Un al treilea set de schimbari apare in sistemul opioid al creierului, acela care secreta endorfinele, care tocesc senzatia de durere.
Si el devine hiperactiv. Acest circuit neural implica din nou nucleul amigdalian, de data aceasta concertat cu o anumita regiune de la nivelul cortexului cerebral.
Opioidele sunt substante chimice din creier, agenti foarte puternici de amorteala, comparabile cu opiumul, sau cu alte narcotice inrudite.
Atunci cand exista un nivel mare de opioide sau ‘ propria morfina a creierului “, oameni au o mai mare toleranta la durere, un efect ce a fost oservat de chirurgii de pe campurile de lupta, care au constatat ca soldatii grav raniti aveau nevoie de cantitati mai mici de narcotice, decat civilii cu rani mai putin grave.
Ceva similar se intampla si in cazul tulburarii de stres post-traumatic. Modificarile de endorfina dau o noua dimensiune combinatiei neurale declansate de o noua expunere la trauma : amortirea anumitor senzatii. Acest lucru se pare ca explica un intreg set de simptome psihologice “ negative “, observate de mult la tulburarea de stre post- traumatic, precum sunt : anhedonia adica incapacitatea de a simti placerea, si o amorteala emotionala generala, o senzatie de izolare fata de viata, sau fata de preocuparea in raport cu sentimentele altora. Cei apropiati acestor persoane pot constata o mare indiferenta, si o lipsa de empatie. Un alt efect posibil poate fi disocierea, incluzand incapacitatea de a-si aminti momente de mare importanta, ore intregi, sau chiar zile, in cazul unui eveniment traumatizant.
Schimbarile neurale in cazul tulburarii de stres post-traumatic, se pare ca predispun persoana care sufera de aceasta boala, la viitoare traume.
Un numar de studii pe animale aveau sa descopere ca, atunci cand ele snt expuse, chiar si unui stres usor, la o varsta frageda, ele sunt mult mai vulnerabile decat animalele nestresate, care suporta o trauma la nivelul creierului ulterior in viata – acest lucru sugereaza nevoia stringenta de a trata copiii cu tulburare de stres post-traumatic.
Acesta ar putea fi un motiv pentru faptul ca, dintre doua persoane expuse unei aceleiasi catastrofe, una sufera o tulburare de stres post-traumatic, iar cealalta nu : nucleul amigdalian este pregatit sa descopere pericolul, iar atunci cand pericolul reapare in viata ca o primejdie reala, alarma este de o intensitate si mai mare.
Toate aceste schimbari neurale ofera avantaje pe termen curt, pentru rezolvarea unor urgente infioratoare sau stresante ce pot aparea. In conditii dure, vigilenta este mult mai mare, persoana fiind gata de orice, imprevizibila in ceea ce priveste durerea : corpul ete pregatit pentru a sustine eforturile fizice si, pentru moment, indiferent la ceea ce, in alte conditii, ar fi evenimente tulburatoare.
Aceste avantaje pe termen scurt, devin insa cu timpul probleme de durata, atunci cand creierul suporta modificari care devin predispozitii, ca o masina care ramane permanent in viteza a patra.
Cand nucleul amigdalian si acea regiune a creierului, conectata la el, isi iau un alt punct de reper in momentul unei traume de mare ntensitate, aceasta schimbare de excitabilitate, aceasta marita potentialitate de a declansa blocaje neurale, inseamna ca toata viata este gata sa devina o criza permanenta, chiar si cele mai nevinovate clipe putand deveni o explozie de frica innebunitoare.
Reinvatarea emotionala
Aceste amintiri traumatizante se pare ca raman ca fixatii in functinarea creierului, pentru ca interfereaza cu lucrurile invatate ulterior, mai precis, cu invatarea unei reactii mai normale la evenimentele tramatizante.
In temerile dobandite, cum ar fi tulburarea de stres post- traumatic, mecanismele invatarii si ale memoriei au luat-o razna ; din nou, nucleul amigdalian ete cheia regiunilor creierului implicate.
Dar in depasirea fricii dobandite neocortexul are o importanta capitala.
Conditionarea fricii este denumirea pe care o folosesc psihologii, pentru procesul prin care, ceva ce, in ultima instanta nu este amenintator, devine inspaimantator, pentru ca in mintea persoanei afectate se asociaza cu ceva cumplit.
Cand asemena temeri sunt declansate la animalele de laborator, Charney a observat ca frica poate dura si ani de zile.
Regiunea-cheie de pe creier unde se nvata, se retine si se actioneaza, ca reactie la frica, este circuitul dintre : talamus – nucleul amigdalian – si lobul frontal – sistemul blocarii neurale.
De obicei, cand cineva invata sa se teama de ceva, printr-un reflex conditionat, frica dispare in timp.
Acest lucru se pare ca se intampla printr-o reinvatare fireasca, de cate ori obiectul fricii este intalnit din nou, in absenta a ceva cu adevarat inspaimantator. Astfel, un copil care nvata sa ii fie frica de caini, pentru ca el a fost urmarit de un ciobanesc german furios, incetul cu incetul isi pierde aceasta frica, in cazul in care el se muta langa niste vecini care au un ciobanesc foarte prietenos, cu care copilul isi petrece multa vreme jucandu-se.
In tulburarea de stres post-traumatic, reinvatarea spontana nu mai are loc.
Charney sustine ca acest lucru se poate datora schimbarilor din creier, in cazul tulburarii de stres post-traumatic, schimbari care sunt atat de puternice, incat blocarea nucleului amigdalian se petrece de fiecare data, cand ceva ce aminteste fie chiar si vag, de trauma initiala, reapare, reintarind tiparul fricii.
Acest lucru inseamna ca niciodata lucrurile de care ne temem, nu pot fi tratate cu o senzatie de calm – nucleul amigdalian nu invata niciodata sa aiba o reactie mai slaba.
“ Disparitia ‘ fricii, constata el, ‘ se pare ca presupune un proces de invatare activa “, care la persoanele cu tulburare de stres post- traumatic nu mai functioneaza, “ ceea ce duce la o supravietuire anormala a amintirilor emotionale “.
Daca insa trec prin experientele cele mai potrivite, chiar si cei cu tulburare de stres post- traumatic pot depasi momentul ; amintirile emotionale puternice, si tiparele de gandire si de reactie, pe care le genereaza, se pot schimba in timp.
Aceasta reinvatare, propune Charney, este de natura corticala.
Frica initiala, incoltita in nucleul amigdalian nu dispare complet ; mai degraba, cortexul prefrontal anuleaza in mod activ comenzile date de nucleul amigdalian, restului creierului, care ar putea reactiona cu teama.
“ Intrebarea este, cat de repede scapam de o frica dobandita “, spune Richard Davidson, psiholog la Universitatea Wisconsin, care a descoperit ca rolul cortexului prefrontal stang, este de a diminua starea de disconfort.
Reeducarea creierului emotional
Studiile facute asupra oamenilor traumatizati dau sperante ca schimbarile la nivelul creierului, in privinta tulburarii de stres post- traumatic, nu sunt ireversibile si ca oamenii isi pot reveni, chiar si din cele mai cumplite traume emotionale, pe scurt, ca acet circuit emotional poate fi reeducat.
Traumele profunde, ca acelea care produc tulburarea de stre post - traumatic se pot vindeca, si drumul spre o asemenea vindecare este parcurs prin reinvatare.
Unul dintre modurile in care aceasta vindecare emotionala se pare ca se petrece spontan, cel putin la copii, este practicarea unor jocuri precum jocul numit “ Purdy “.
In acest joc, initiat sau inventat de copii, plecand de la un eveniment real, intamplat in scoala lor, cand un fost elev al scolii, dupa 20 de ani de la absolvire, a aparut in scoala, in pauza copiilor de la clasele intai, a doua si a treia, in 17 februarie 1989, in California, pe terenul de joaca, si a tras la intamplare rafale de gloante, in sutele de copii care se jucau in curtea scolii, copiii reproduceau trauma. Absolventul scolii se numea Purdy. Timp de sapte minute, Purdy a imprastiat gloantele in curte, dupa care el si-a dus un pistol la tampla si s-a impuscat. La sosirea Politiei, cinci copii erau pe moarte, si douazeci si noua de copii erau raniti.
In jocul improvizat ulterior acestui eveniment de copii, Purdy, personajul negativ, folosea o mitraliera pentru a masacra un grup de copii, dupa care el indrepta arma spre sine. Dupa un timp insa, copiii i-au gasit acestui jos si acestui eveniment, un alt final : l-au impuscat ei pe Purdy.
Jocul a aparut in mod spontan, atat la baieti cat si la fetitele de la scoala elementara respectiva.
Cele sapte minute se intiparisera bine in amintirea copiilor.
Care au fost reactiile copiilor ?
“ De cate ori auzeam o ambulanta ce se indrepta spre azilul din capul strazii, ni se taia respiratia “, a spus un profesor, adaugand ca “ toti copiii ciuleau urechile, sa vada daca se opreste aici sau merge mai departe “.
Cateva saptamani bune, copiii au fost inspaimantati si de oglinzile din dormitoare, iar la cateva saptamani dupa incident, o fetita, exaltata, a venit in goana la directorul scolii si a tipat spunand ca “ aud impuscaturi ! aud impuscaturi ! “, in timp ce zgomotul venea de la lantul unui leagan care se freca de stalp.
Multi copii au devenit hipervigilenti, stand mereu de paza, ca nu cumva sa se repete nenorocirea ; unii baieti si fete nu mai indrazneau sa iasa in curtea scolii sa se joace, altii se jucau numai in grupuri mici si lasau un copil de paza.
Amintirile au continuat sa traiasca, la fel de tulburatoare ca visele, strecurandu-se in mintile neatente ale copiilor inainte de a adormi.
In afara de cosmaruri care repetau crima, copiii erau cuprinsi de vise nelinistitoare care ii speriau, pentru ca se gandeau ca vor muri si ei curand. Unii copii au incercat sa doarma cu ochii deschisi, ca sa nu mai viseze.
Toate aceste reactii sunt binecunoscute de psihiatri, ca fiind simptomele principale ale tulburarii de stres post – traumatic.
Despre aceste momente vii, inspaimantatoare, neurospecialistii sustin ca ele devin amintiri integrate in circuitul emotional.
Simptomele sunt, de fapt, semnele unei supralicitari a nucleului amigdalian, impiedicand permanent constientizarea pana la capat, a amintirilor vii ale unui moment traumatizant.
Ca urmare, amintirile traumatizante devin declansatori mintali, gata sa dea alarma, la cel mai mic semnal, care ar putea inseamna ca un moment cumplit este pe cale sa se repete.
Acest fenomen declansator, este marca unei traume emotionale de orice tip, inclusiv a unor suferinte fizice repetate din timpul copilariei.
Orice eveniment traumatizant poate declansa asemenea amintiri, in nucleul amigdalian : un incendiu, sau un accident de masina, participarea la o catastrofa naturala, cum ar fi un cutremur sau un uragan, un viol sau un jaf. Sute de mii de oameni trec anual prin asemenea dezastre, si multi dintre ei sufera rani emotionale, care isi lasa amprenta pe creier.
Jocurile precum a fost jocul “ Purdy “, repetate la nesfarsit ii lasa pe copii sa retraiasca trauma in siguranta.
Aceasta permite doua cai de vindecare : pe de o parte, memoria repeta in cortex o stare de anxietate mai scauta, desensibilizandu-l si permitand un set de reactii netraumatizante, care ii vor fi asociate.
O alta cale de vindecare este aceea ca, in mintea lor, copiii dau un alt deznodamant, mai bun, tragediei.
Uneori, jucandu-se de-a “ Purdy “, copiii il omoara, scotandu-si in evidenta capacitatea de a stapani momentele traumatice de neajutorare.
Jocurile precum “ Purdy “ sunt previzibile la copiii mici, care au trecut printr-o intamplare de o violenta coplesitoare.
Aceste jocuri, - caci “ Purdy “ nu a fost singurul joc - , macabre, in cazul copiilor traumatizati, au fost observate prima data de doctor Lenore Terr din San Francisco , psihanalist in probleme de copii. Ea a descoperit asemenea jocuri la copiii din Chowchilla, California, cam la o ora de Central Valley, unde s-a intamplat nenorocirea cu Purdy, si unde in anul 1973, au autobuz cu copii plecati in excursie de o zi, a fost rapit la drumul mare. Rapitorii au ingropat autobuzul si au tinut copiii intr-un chin care a durat douazeci si sapte de ore.
Cinci ani mai tarziu, Terr a descoperit ca acei copii rapiti retraiau momentul din trecut, in jocuri in care ei erau victime.
De exemplu, fetele jucau in mod simbolic scenarii ale rapirii cu papusile lor Barbie. Una dintre fetite, care ura faptul ca simtise urina celorlalti copii pe pielea ei, cand stateau acolo ghemuiti de spaima, isi spala papusica la nesfarsit. O alta fetita se juca de-a calatoria lui Barbie, papusa care mergea undeva, nu conteaza unde, si se intorcea cu bine, ceea ce era chiar scopul in sine al jocului.
O a treia fetita introducea papusa intr-o groapa, in care papusa se sufoca.
In vreme ce adultii care au trecut prin traume coplesitoare pot suferi un fel de amorteala psihica, de blocare a memoriei sau a senzatiilor, in raport cu o anumita catastrofa, adesea psihicul copiilor trateaza cu totul altfel problema.
Ei sunt insensibili la trauma mult mai rar, cel putin asa crede Terr, pentru ca isi folosesc fantezia, se joaca si viseaza cu ochii deschisi, pentru a-si reaminti si a regandi chinurile prin care au trecut.
Aceasta retraire voluntara a traumei, se pare ca alimenteaza nevoia de a o transforma in amintiri puternice, care ulterior, pot aparea sub forma de flash-back-uri.
Daca trauma este minora, ca de exemplu, mersul la dentist pentru o plomba, retrairea momentului o data, sau de doua ori, este suficienta. Dar, daca este vorba despre ceva coplesitor, copilul simte nevoia sa repete la nesfarsit, sa reia vesnic firul traumei, intr-un ritual monoton si neindurator.
Reinvatarea emotionala si refacerea dupa o trauma
Doctor Judith Lewis Herman, psihiatru care a absolvit la Harvard, subliniaza fazele de reveniere in urma unei traume.
Herman sustine ca fazele ar fi urmatoarele : atingerea unei stari de siguranta, amintirea amanuntelor traumei, si jelirea pierderii suferite, si in final, reinceperea unei vieti normale.
Prima faza, atingerea starii de siguranta
Aceasta presupune gasirea unor cai de calmare a circuitelor emotionale prea tematoare, si care se pot declansa atat de usor, incat sa permita reinvatarea. Adesea, acest lucru incepe prin a-i ajuta pe pacienti sa inteleaga ca starea lor de surescitare si cosmarurile, hipervigilenta si panica, sunt de fapt parti ale simptomelor tulburarii de stres post – traumatic. Aceasta intelegere, faca ca simptomele in sine sa fie mai putin inspaimantatoare.
O alta faza de inceput, este de a-i ajuta pe pacienti sa recastige un anumit control asupra lucrurilor care li se intampla, o dezvatare a lectiei de neajutorare, pe care a intiparit-o trauma.
Felul in care pacientii cu tulburare de stres pot- traumatic se simt in “ nesiguranta “, trece dincolo de frica fata de pericolele ce ii pandesc ; nesiguranta incepe printr-o faza mai intima, prin sentimentul ca ei nu detin controlul asupra a ceea ce se intampla cu trupul si cu emotiile lor.
Acest lucru este de inteles, avand in vedere declansarea blocajului emotional pe care o creeaza tulburarea de stres post – traumatic, prin hipersensibilizarea circuitului nucleului amigdalian.
Medicatia le ofera pacientilor posibilitatea de refacere, in asa fel incat ei sa isi dea seama ca nu trebuie sa fie la dispozitia alarmelor emotionale ce ii cuprind o data cu anxietatea inexplicabila, dandu-le insomnii, sau condimentandu-le somnul cu cosmaruri.
O alta faza a vindecarii presupune repovestirea si reconstruirea intamplarii care a creat trauma, intr-un mediu sigur, care permite circuitului emotional sa dobandeasca o noua intelegere, mai realista, si sa reactioneze astfel fata de amintirea traumatizanta, si de tot ceea ce poate ea declansa.
In final - a treia si ultima faza - Herman a constatat ca pacientii trebuie sa jeleasca pierderea generata de o trauma, indiferent ca este vorba de o ranire, de moartea cuiva drag, de o despartire, ori de regretul ca nu s-a incercat salvarea cuiva, sau pur si simplu, de increderea pierduta in cei care pareau ca o merita.
Jelirea care rezulta in urma repovestirii unor evenimente atat de dureroase, serveste unui scop de o importanta capitala.
Ea creeaza capacitatea de detasare de trauma, intr-o oarecare masura. Asta inseamna ca, in loc de a fi captivi pe veci, intr-un moment din trecut, pacientii pot incepe sa priveasca inainte, chiar cu speranta, si sa isi reconstruiasca o viata noua, lipsita de umbra traumei.
Ca si cum reciclarea permanenta si retrairea groazei dintr-o trauma, ar fi un circuit emotional a carui vraja, in sfarsit este imprastiata.
Efectele ulterioare sau ocazionale ale simptomelor persista adesea, spune Herman, dar exista sene specifice ca trauma a fost in mare parte depasita.
Acest lucru presupune reducerea simptomelor psihologice, la un nivel controlabil, si capacitatea de a suporta aceste sentimente asociate amintirilor traumatizante.
Este semnificativ, in special, faptul ca amintirile in urma traumei nu mai erup la momente necontrolate, ci ele pot fi vizitate ca orice amintire, in mod voluntar- si poate si mai important, ele pot fi lasate la o parte, ca orice alte amintiri.
In final, inseamna reconstruirea unei vieti noi, cu relatii puternice, baate pe incredere si pe un sistem de convingeri care sa aiba o logica, chiar intr-o lume in care se pot intampla asemenea nedreptati. Toate acestea la un loc sunt semne ale succesului, in reeducarea creierului emotional.
Ce se intampla atunci cand Vera sufera o trauma. Ce reactii are Vera la trauma ? Trauma Verei putea ea fi vindecata ?
Din toate cele prezentate si expuse mai sus cu privire la Vera, putem spune ca Vera a suferit trauma centrala din viata ei, si, pe cale de consecinta traumele ulterioare, izvorate din aceasta ca orice persoana trecuta printr-o trauma, ne amintim si repetam ca vera avea numai 13 ani la moartea mamei ei, adica ea era un copil, un copil puber sau un copil in plina dezvoltare.
Vera a cautat sa scape de trauma, de amintirile intiparite de aceasta, dar a facut-o, nu intr-un joc de copii, ci mult mai tarziu, in apropierea varstei de 20 ani, cand ea a inceput sa reia evenimentul si evenimentele traumatizante din viata ei intr-un joc real, adevarat, concret, care s-a intamplat de 35 de ori.
Ne amintim “ graba “ cu care Vera a imbracat doliul dupa disparitia, in fapt moartea primului ei sot. Vera a mbracat doliul si dupa cel de-al doilea ei sot, pentru ca ulterior, de la acel moment incolo, ea sa inceapa sa poarte numai rochii de culoare neagra.
Vera a simtit, instinctiv, nevoia de a jeli, numai ca ceea ce ea jelea, nu era moartea primului ei sot, ci doliul Verei se raporta la un moment mai indepartat din viata ei, din copilaria ei, la momentul la care ea avea 13 ani si a ramas singura ; fara mama ei decedata brusc, si fara tatal ei care la fel de neasteptat s-a indepartat de ea si a indepartat-o pe fiica lui, de el.
Revenind asupra unei idei expuse mai sus, vom spune ca “ Frica initiala, incoltita in nucleul amigdalian nu dispare complet ; mai degraba, cortexul prefrontal anuleaza in mod activ comenzile date de nucleul amigdalian, restului creierului, care ar putea reactiona cu teama “.
Vera a cautat sa retraiasca trauma din viata ei, dar ea a facut-o intr-un mod real patologic, ea a esuat in incercarile ei.
Este foarte probabil ca Vera si-a dat seama de blocajul emotional din viata, a realizat ca viata ei s-a oprit candva, la un moment din trecut pe care ea a dorit sa il depaseasca pentru a-si putea continua drumul vietii in mod normal.
Cel putin ea si-a dat seama ca asa ar trebui sa procedeze, ca asa ar trebui sa se intample lucrurile in viata ei, ca viata ei ar trebui sa redevina una normala, aceea de dinainte de trauma.
Orice trauma genereaza o frica. Dupa cum vedem, amigdala sau nucleul amigdalian nu se obisnuieste niciodata cu adevarat cu frica izvorata din trauma suferita, insa amigdala care este reactiva, si in cazul Verei a fost deosebit de reactiva, Vera avea o amigdala deosebit de reactiva a pastrat pana la capat senzatia fricii care nu a incetat sa se manifeste pana la capat. In mod normal, la oamenii traumatizati, dar care reusesc sa depaseasca trauma cu timpul, “ cortexul prefrontal anuleaza in mod activ comenzile date de nucleul amigdalian, [...] “, in cazul Verei insa, ne putem intreba daca cortexul prefrontal, adica creierul ei, nu a esuat in misiunea lui.
Este probabil ca Vera si-a dat seama si de data aceasta, ca ea a esuat in incercarile ei de a se vindeca de trauma, ca ea nu a putut controla destinul ei, actiunile ei, ca nu si-a putut indrepta actiunile pe calea cea buna, aceea care era proprie procesului normal de vindecare, chiar daca acest proces nu este unul foarte usor si simplu de realizat.
Ne amintim aici ca, la prima vizita a Politiei, a jandarmilor la conacul ei, locuinta ei, Vera i-a intampinat pe oamenii legii cu o replica care a parut poate surprinzatoare atunci, si anume : “ Stiam ca veti veni sa ma vizitati, domnilor ! “
Moartea Verei. Hemoragia cerebrala
La a doua vizita a jandarmilor, in ziua in care a avut loc perchezitia in cripta de la subsolul conacului Verei, aceasta i-a condus pe reprezentantii Autoritatilor catre subsolul intunecat al conacului si stim ca in acel moment Vera era “ absenta “.
Apoi au urmat descoperirea celor 35 de sicrie, confesiunile Verei cu privire la fiecare dintre barbatii pe care ea ii omorase. Vera este lipsita de emotie in timpul acestor confesiuni, cu o singura exceptie.
In fata sicriului fiului ei Lorenzo, rodul primei ei legaturi de dragoste, rodul primei ei casatorii cu Karl Schick, Vera se prabuseste in lacrimi.
Ea izbucneste in plans.
Putem spune ca Vera nu este cu adevarat lipsita de emotie, ci, dimpotriva, dar singurele regrete, lacrimi care s-au manifestat au fost acelea pentru copilul ei.
Vera isi plange destinul, fiul ei este acela pe care l-a avut cu primul barbat pe care ea l-a omorat, dupa nasterea copilului lor.
Vera este constienta ca ceva ce ea nu a putut controla, indrepta, vindeca, s-a intamplat in trecut, candva, cu 10 sau cu 15 ani in urma, ea realizeaza care a fost momentul exact in care actiunile ei au inceput sa fie unele necorespunzatoare, anormale, si anume atunci, in apropierea varstei ei de 20 de ani, dupa ce ea s-a casatorit pentru prima oara.
Putem spune ca Vera si-a dorit intr-adevar o familie normala si o viata normala, insa ceva, ceva ce probabil ea nu a reusit sa identifice in ea insasi, a impiedicat-o.
Sigur ca ajunsi in acest punct, ne putem intreba daca acel ceva care a impiedicat viata normala a Verei a fost cumva suferinta mentala, schizofrenia despre care am vazut ca poate incepe si incepe la adolescenta si se instaleaza prin jurul varstei de 18 – 20 de ani.
Am vazut in cele expuse mai sus, ca schizofrenia evolueaza treptat.
In ciuda consideratiilor stiintei, medicinei, pe care nu am facut decat sa la expun, Vera fost apreciata - putem oare spune, diagnosticata ? - , ca suferind de schizofrenie cu mult mai tarziu, peste abia 10 ani sau chiar 15 ani.
Vera incepe sa renunte la lupta ei disperata cu destinul, in clipa in care lega ultima ei relatie intima cu Milorad, un barbat casatorit.
Ceea ce a urmat dupa aceea, nu a facut decat sa confirme acest lucru, Vera era “ absenta ‘ pe cand insotea si conducea jandarmii la perchezitia conacului ei, aceea care avea sa descopere cele 35 de sicrie, mai mult, Vera este judecata si condamnata la moarte, iar in aceste momente atat de importante si dramatice din viata ei, stim despre ea ca, din nefericire “ Vera nu mai realiza ce i se intampla “.
In ciuda grozaviei situatiei, dar tocmai pentru ca avem in vedere concluziile, studiile, rezultatul cercetarilor, experimentelor pe care oameni de stiinta, specialisti in domenii diferite ale cunoasterii, care pun insa in centrul lor Omul, apreciez ca este cazul sa avem asupra Verei o alta viziune, o viziune mai complexa, o viziune imbogatita si intemeiata pe expuneri si argumente stiintifice, si astfel cum toate datele stiintei ne indica, Vera a fost in cele din urma o fata si o femeie tanara, parasita. Pana la capat, parasita.
Si nu ne putem impiedica sa nu simtim lacrimi in ochii nostri.
Pentru ce lacrimi, ar putea exclama unii oripilati ?
Lacrimi pentru fragilitatea omului si a conditiei umane.
Lacrimi pentru tot ceea ce omul nu cunoaste si nu poate controla in ceea ce priveste fiinta umana, incepand cu nasterea sa.
Lacrimi pentru ca am dori sa vedem la om si la fiinta umana mai multa responsabilitate, o constiinta si constientizarea importantei vietii, a existentei umane.
Lacrimi in fata limitelor creierului fiintei umane, a omului, chiar a omului de stiinta, care au adus astfel schizofrenia in atentia Medicinei, a psihiatriei, ca o descoperire, dar foarte tarziu, abia candva, in fond nu cunostem data exacta, in secolul al XIX – lea.
Moment la care studiul acestei boli mentale se afla in faza de inceput, de descoperire si de descoperire recenta.
In sfarsit, celor oripilati, le-as atrage atentia ca destinul Verei putea fi destinul lor, al fiecaruia dintre ei. Si atunci, ca si Vera, ei ar fi gandit in sinea lor, la capatul drumului, ultimul moment pana la care Vera a fost sau a mai fost constienta, epuizati de a fi luptat sa isi infranga destinul crud, inuman de crud : “ Je n’y pouvais rien ! “ sau “ Nu puteam sa fac nimic ! “ sau “ Nu am putut face nimic ! “
Ne intrebam daca destinul Verei putea fi schimbat, cu adevarat trebuie sa ne punem aceasta intrebare.
Daca Vera nu putea si nu trebuia - in fond ea traia inconjurata de oameni si de oameni bogati – sa fie diagnosticata cu schizofrenie de la o varsta mai tanara, si in mod ideal, de la momentul insusi al imbolnavirii ei.
Dar Vera era intotdeauna singura, si tatal ei intotdeauna absent din viata ei.
De asemenea, ne intrebam daca in secolul al XIX- lea exista o medicatie corespunzatoare pentru tratarea schizofreniei.
Ne intrebam de asemenea, pe cale de consecinta, daca bolnavii de schizofrenie, considerati ca atare in acele vremuri, erau tratati cu ceva, cu orice, cu orice medicament, remediu descoperit de Medicina atunci si apreciat ca atare.
Ajunsa la inchisoare, Vera se crede inconjurata de toti barbatii pe care ii omorase, ea le vorbea acestora timp de ore intregi cu voce tare : starea ei de sanatate se deteriorizeaza.
Este apreciata ca suferind de schizofrenie.
La acest moment Vera este mutata, inca odata in viata ei, si fara vointa ei, mutata.
Ea este mutata la ospiciu.
Nu stim ce s-a intamplat cu Vera din clipa in care ea a fost diagnosticata cu schizofrenie, si a fost mutata la un ospiciu.
Dar putem face incercarea de a cauta sa aflam, sa ne dam seama, ce s-a intamplat cu ea.
Nu stim daca a primit tratament medical, ingrijire medicala, medicamente direct spus, nu stim in ce conditii statea ea la ospiciu, avand in vedere ca in starea ei, un ajutor medical se impunea de urgenta.
Cu toate acestea vom face incercarea de a ne da seama, care ar fi putut fi viata ei acolo.
Un indiciu il primim deja din ceea ce s-a scris despre ea, cauza mortii ei.
Vera s-a stins in urma unei hemoragii cerebrale.
In ospiciu. Singura.
Si atunci vom vorbi putin despre :
Ce este si cand survine o hemoragie cerebrala ?
Mai intai, sa amintim si sa precizam faptul ca Vera s-a casatorit la 20 de ani prima data si ea si-a omorat primul ei sot, acesta fiind primul omor infaptuit de ea.
Din cele relatate despre ea, stim ca de-a lungul a 10 ani sau chiar 15 ani ea si-a continuat viata in acest mod.
Mai stim de asemenea, din cele relatate despre ea ca Vera se stingea “ cu putin inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial “
Ar rezulta dupa un calcul artimetic ca Vera a decedat pe la varsta ei de 30 de ani, dar mai curand pe la varsta de 35 de ani, intrucat la acel moment ne aflam inaintea izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial.
Ceea ce ar insemna ca Vera a decedat prin anul 1938.
Stim ca “ majoritatea istoricilor apreciaza ca razboiul a inceput la 1 septembrie 1939 “[16].
Accidentele vasculare cerebrale
Accidentele vasculare cerebrale reprezinta – la ora actuala – a treia cauza de deces in Statele Unite, urmand dupa boli cardiace si cancer.
Desi accidentul vascular cerebral afecteaza cel mai des oameni in varsta, studiile arata ca, mai mult de o patrime dintre victime are mai putin de 65 de ani.
Accidentul vascular cerebral este cel mai des intalnit dintre toate bolile neurologice ce produc invaliditate ; acesta apare mai des la barbati decat la femei, iar riscul creste cu inaintarea in varsta.
Factorii de risc sunt hipertensiunea, fumatul, nivelul mare de colesterol, abuzul excesiv de alcool, abuzul de cocaina, folosirea de contraceptive orale, abuzul de amfetamine sau de heroina.
Accidentele vasculare au devenit din ce in ce mai rare in ultimele doua decenii, in special datorita cunoasterii factorilor de risc, si a tratamentului hipertensiunii arteriale.
Un impact major asupra diagnosticului si tratamentului accidentului vascular cerebral, a venit odata cu numirea acestuia ca ‘ atac asupra creierului “. Acest nume a fost dat, astfel incat bolii sa ii fie conferita, tot atata importanta ca si infarctului miocardic, iar pacientii, familiile si medicii sa recunoasca aceeasi urgenta in nevoia de tratament.
Conform American Stroke Association – Asociatia Americana a Accidentelor Vasculare Cerebrale -, urmatoarele semne reprezinta semnale de alarma si anume : amorteala sau slabiciune pe o parte a corpului - imposibilitatea de a misca un brat - sau a fetei ( coltul gurii coboara in jos, intr-o parte ), incapacitatea de a intelege cuvintele sau de a vorbi clar, vedere slaba la unul sau la ambii ochi, incapacitatea de a merge bine, ameteala sau cazaturi.
Tipuri de accidente vasculare cerebrale
Un accident vascular cerebral este caracterizat de o declansare acuta a unui deficit neurologic, care dureaza mai mult de 24 de ore, si este rezultatul unei dereglari a circulatiei din creier.
Simptomele sunt legate de zona creierului afectata de deficitul circulator.
Deficitul neurologic poate fi catastrofic si imediat, sau el poate aparea dupa ore sau chiar zile, cu o progresie ireversibila, daca nu se aplica un tratament de urgenta.
Un deficit neurologic progresiv pe mai multe saptamani sau luni, nu este rezultatul unui accident vascular cerebral, ci este mai degraba, legat de o tumoare sau de o boala degenerativa.
Accidentele vasculare sunt, de obicei, de doua tipuri : ischemic si hemoragic.
Ischemia este o stare in care o zona a creierului este privata de fluxul sangvin, si deci de oxigen.
Aceasta lipsa va duce la moartea celulelor nervoase, daca fluxul sangvin nu este rapid reluat in acea zona. Daca moartea celulelor din creier este extensiva, inseamna ca a aparut un accident vascular cerebral, sau un infarct cerebral.
Aceasta lipsa de oxigen poate aparea in mai multe feluri. O tromboza – cheag de sange – poate bloca un vas de sange, au o embolie – un cheag de sange care apare intr-o alta parte a corpului, de obicei in inima – pot avea acelasi efect, provocand ischemia unei parti a creierului, si in final, infarctul.
80 % dintre accidentele vasculare cerebrale sunt ischemice.
Restul sunt hemoragice.
Un atac cerebral hemoragic este caracterizat printr-o sangerare arteriala, care poate avea loc in orice zona a creierului.
Sangerarea in substanta creierului este cunoscuta ca hemoragie intracerebrala, care cauzeaza distrugerea sau comprimarea tesutului din creier, si in consecinta, moartea celulelor. Ruperea unei artere din jurul creierului este numita hemoragie subarahnoidiana.
Desi accidentul vascular cerebral este in mod normal, asociat cu oamenii in varsta, acestia fiind cei mai susceptibili, disfunctia poate afecta oameni de toate varstele, inclusiv pe feti, fetii. Unele persoane au mostenit artere ale creierului cu pereti slabi, ceea ce le face susceptibile de atacuri cerebrale.
Tratamentul accidentelor vasculare hemoragice ete in general, simptomatic, daca nu avem dovezi de presiune intracraniana crescuta, iar hemoragia – cheagul de sange – se afla intr-un loc neelocvent al creierului, adica o zona care poate fi operata fara riscul decesului pacientului, sau al provocarii unui deficit neurologic grav.
La pacientul cu un accident vascular cerebral major, tratamentul ar trebui inceput in patru ore de la atac, daca acest lucru este posibil.
Tratamentul de urgenta cu medicamente, cum ar fi TPA sau activatorul plasminogenului tisular, poate dizolva cheagul si poate duce la un rezultat cu mult imbunatatit.
Riscul major de complicatii al tratamenului cu TPA este hemoragia, astfel incat pacientii care fac acest tratament, au nevoie de terapie intensiva si de o monitorizare atenta.
Sa aruncam acum o privire asupra unor studii medicale care ne arata felul in care emotiile influenteaza sanatatea :
Vom nota aici si vom retine care sunt hormonii care apar in stres. Catecolaminele – epinefrinele si norepinefrinele – care mai sunt cunoscute si sub numele de adrenalina si noradrenalina, hidrocortizonul si prolactina, precum si ß – endorfinele naturale si encefalinele apar in momentul de stres.
Emotiile toxice : date clinice
Tot mai multi doctori recunosc importanta emotiilor in Medicina. De exemplu, dr.Camran Nezhat, un eminent chirurg specialist in ginecologia laparoscopica de la Universitatea Stanford, spunea : “ Daca o persoana programata pentru operatie imi spune ca a intrat in panica in ziua respectiva, si ca nu mai vrea sa se opereze, anulez operatia “. Nezhat explica : “ Fiecare chirurg stie ca oamenii foarte speriati pot avea probleme grave in timpul operatiei. Ei pot sangera prea tare, pot face o infectie sau alte complicatii. Isi revin mai greu. Deci este mult mai bine sa fie calmi “.
Motivul este cat se poate de limpede : panica si anxietatea fac sa creasca tensiunea si astfel sangerarea este mai intensa atunci cand se face incizia. Sangerarea excesiva este una dintre cele mai grave complicatii chirurgicale, care uneori poate duce la deces.
Dincolo de astfel de istorii medicale, dovada importantei clinice a emotiilor a crecut tot mai mult.
Cele mai edificatoare date referitoare la importanta medicala a emotiilor provin de la o analiza care combina rezultatele a 101 studii mai mici, reunite intr-unul mai mare, facut pe cateva mii de barbati si femei.
Studiul confirma ca emotiile perturbatoare dauneaza sanatatii. Cei care sufera de anxietate cronica, de lungi perioade de tristete si pesimism, de tensiuni permanente, sau de o ostilitate continua, sau care sunt cinici sau banuitori, risca sa contacteze un numar dublu de boli, inclusiv astm, artrita, cefalee, ulcere peptice si probleme cu inima.
In acest sens, emotiile tulburatoare sunt un factor de risc la fel de toxic si de mare ca fumatul sau colesterolul pentru bolile de inima, cu alte cuvinte, o amenintare majora pentru sanatate.
Ce simtea Vera : manie sau anxietate ?
Mania :
Un experiment facut a reinviat o amintire neplacuta din viata unui barbat, in mod intentionat, inadins ca facand parte dintr-un studiu al maniei, in cazul pacientilor cu boli de inima de la Universitatea de Medicina Stanford.
Toti pacientii studiati, ca si acela suparat a carui amintire a fost reinviata special, suferisera deja un infarct, si intrebarea care se punea, era daca mania a avut un impact semnificativ asupra functionarii inimii lor.
Efectul era izbitor : in momentul in care pacientii povesteau incidentele cae i-au infuriat, pomparea sangelui in inima scadea, cam cu cinci procente.
Unii dintre pacienti au manifestat chiar o scadere cu sapte procente, sau si mai mult – ceea ce cardiologii considera ca ar fi un semn de ischemie miocardica, o scadere periculoasa a circulatiei sangvine la nivelul inimii.
Scaderea eficientei pomparii sangelui in inima, nu s-a inregistrat si in cazul altor trairi neplacute, cum ar fi anxietatea sau in cazul unui efort fizic ; mania se pare ca este acea emotie care dauneaza cel mai mult inimii.
Stresul : o anxietate exagerata si nelalocul ei
Vera era o fetita de 13 ani la momentul mortii mamei ei.
Sa vedem acum ce a spus o eleva, ajunsa la liceu, unui doctor :
“ Ma simt tot timpul stresata si tensionata ; totul a inceput cand eram in liceu. Eram o eleva cu 10 pe linie si mereu imi faceam griji pentru notele mele, daca sunt sau nu, pe placul colegilor si al profesorilor, sa nu cumva sa intarzii la scoala, si alte asemenea. Parintii mei ma obligau sa iau note mari, si sa fiu un model pentru ceilalti...cred ca de aici mi se trage starea de tensiune, pentru ca problemele de stomac au aparut din anul doi de liceu. Am observat ca atunci cand ma ingrijorez sau sunt stresata, stomacul meu se revolta ; si cum mereu imi fac griji pentru ceva, imi ese permanent greata. “
Anxietatea – acea senzatie neplacuta cauzata de tensiunile vietii – este probabil emotia cu cea mai mare importanta ca dovada stiintifica, a legaturii dintre declansarea unei boli si vindecarea ei.
Cand anxietatea ne ajuta sa infruntam o primejdie – lucru presupus util in evolutia omului -, ea are un efect benefic, dar anxietatea vietii moderne este cel mai adesea exagerata si nelalocul ei, stresul aparand in situatii prin care trebuie sa trecem sau de care ne amintim, si nu neaparat in cazul unui pericol cu care trebuie sa ne confruntam. Crizele repetate de anxietate dovedesc un nivel mare de stres.
Intr-un articol din 1993 care a aparut in Archives of Internal Medicine, despre o cercetare exhaustiva asupra legaturii dintre stres si imbolnavire, psihologul Bruce McEwen de la Yale observa un larg spectru de efecte : compromiterea functionarii sistemului imunologic, intr-o asemenea masura, incat poate grabi formarea de metastaze in cazul cancerului ; o vulnerabiitate crescuta fata de infectiile virale ; formarea de atenoame care duc la ateroscleroza si formarea de cheaguri de sange care produc infarct miocardic, s.a. Si creierul poate fi afectat pe termen lung de stresul permanent, aparand inclusiv probleme ale hipocampului si deci probleme de memorie.
In general, spune McEwen, “ exista dovezi tot mai clare ca sistemul nervos poate cadea victima unei “ uzuri “ ca urmare a unei experiente stresante “.
Anxietatea sporita nu duce doar la scaderea reactiei sistemului imunitar ; alte studii au relevat efecte adverse si in cadrul sistemului cardiovascular.
In vreme ce, ostilitatea cronica si crizele repetate de manie, par sa insemne un risc mai mare de imbolnavire a inimii la barbati, emotiile cele mai periculoase, chiar mortale pentru femei, sunt anxietatea si frica.
Intr-un studiu facut la Universitatea de Medicina Stanford, ce a numarat peste o mie de barbati si de femei care suferisera deja un infarct, acele femei care l-au facut si pe al doilea, erau profund marcate de cumplite temeri si de anxietate.
In multe cazuri, frica poate lua forma unor fobii paralizante.
Efectele perfide ale stresului mintal si ale anxietatii – cele produse de o mare tensiune la serviciu, sau de o viata oarte dificila, cum ar fi aceea a unei mame care isi creste singura copilul, fiind nevoita sa se ocupe de el si sa aiba si o slujba, apar la nivel anatomic.
Stephen Manuck, psiholog la Universitatea din Pittsburgh, a trecut 30 de voluntari printr-o serie de stari anxioase, monitorizand starea sangelui acestora, in care a aparut o substanta secretata de celulele lui, numita adenozin trifosfat, care poate declansa modificari la nivelul vaselor de sange.
Acest fapt poate duce la crize de inima sau la atacuri cerebrale.
Atunci cand voluntarii au fost supusi unui stres intens, nivelul de adenozin trifosfat a crescut brusc, ca si ritmul cardiac si tensiunea.
Temperamentul nu este predestinat
Jerome Kagan, eminent psiholog al dezvoltarii de la Universitatea Harvard a facut un studiu asupra 754 de baieti si fete din aceste clase – copii timizi si copii indrazneti – si a constatat ca 44 trecusera deja prin cel putin un episod de panica, sau ca avusesera simptomele preliminare. Aceste episoade de anxietate au fost de obicei declansate de alarme obisnuite pentru prima adolescenta, cum ar fi prima intalnire cu iubita sau un examen important – alarme pe care majoritatea copiilor le rezolva fara probleme prea serioase.
Dar adolescentii timizi din fire si extrem de speriati de situatiile noi, intra in panica si atunci apar simptomele, si anume palpitatiile, respiratia neregulata sau senzatia de sufocare, impreuna cu sentimentul ca o sa li se intample un lucru ingrozitor, adica or sa innebuneasca sau or sa moara.
Cercetatorii cred ca aceste episoade nu au fost suficient de semnificative, incat sa presupuna un diagnostic psihiatric, cum ar fi o ‘ tulburare de panica “, totusi ele arata ca acesti adolescenti sunt expusi unui mare risc de a dezvolta aceasta tulburare, odata cu trecerea timpului ; multi adulti care sufera de crize de panica sustin ca atacurile au inceput la varsta adolescentei.
Inceputurile crizelor de anxietate sunt strans legate de perioada de pubertate.
Fetele care abia intra in pubertate nu au asemenea crize, dar dintre cele care au intrat in pubertate 8 % au cunoscut deja panica.
Odata ce au avut o asemenea criza, ele au inclinatia sa inceapa sa se teama de o repetare, fapt care ii duce pe oameni la panica si la izolare de viata.
Cum se pune un diagnostic de boala mintala :
Pentru a diagnostica o boala mintala, medicii trebuie sa afle istoricul medical cat mai detaliat al pacientului si sa ii face un examen neurologic.
Dar, de obicei, nu este nevoie de teste mai amanuntite. Totusi, multe suferinte mintale, cunoscute si ca tulburari mintale au simptome similare sau identice cu bolile creierului, cum ar fi halucinatiile, care pot aparea in stadiile finale ale multor boli infectioase sau degenerative ale creierului.
Datorita faptului ca simptomele suferintelor mintale, le imita deseori pe acelea ale unor boi organice ale creierului, de exemplu, tumori ale creierului, in unele cazuri este necesara folosirea unor studii de diagnostic, cum ar fi RMN, pentru a elimina posibilitatea unei cauze fizice a problemei.
Suferintele mintale pot fi traumatizante, dar gresirea diagnosticului poate fi chiar peste limita acceptabilitatii.
Cercetarile recente sugereaza ca simptomele bolilor mintale pot fi legate de schimbari patologice in creier, si mai ales, de unele dezechilibre chimice, care ar putea exista.
Multe cercetari se concentreaza pe amigdala si pe hipocamp, care influenteaza starile emotionale si reactia “ fuga sau lupta “.
Intr-un caz tipic – pentru a lua un exemplu – John merge la doctor, deoarece sotia lui i-a spus ca i s-a schimbat personalitatea si se comporta diferit. Doctorul ii face un examen neurologic si nu descopera nici un semn de paralizie sau leziuni ale nervilor cranieni, astfel incat singura problema pare a fi schimbarea de personalitate.
Doctorul stie ca schimbarile de personalitate pot aparea din cauza unor tumori cerebrale – care afecteaza lobii temporali, sistemul limbic, hipocampul si alte structuri implicate in memorie si personalitate, si el poate decide sa faca o scanare RMN, pentru a elimina posibilitatea unei tumori, a sclerozei multiple sau a unei boi degenerative.
Despre tendintele agresive si tumorile pe creier :
“ In anul 1996, un american de 25 de ani s-a instalat pe o platforma de observatie a unei universitati din Texas, si de acolo, folosind o pusca cu luneta, el tragea asupra trecatorilor : el a atins 38 de persoane, dintre care 15 au murit.
Impuscat de Politie si identificat, s-a constatat ca, acasa, el isi omorase mama si sotia. S-a gasit un jurnal in care el facea insemnari si din care rezultau, de mai multe luni, simptome bizare, impulsul de a-si omori sotia, desi nu avea nimic sa ii reproseze.
Autopsia a evidentiat o tumoare pe creier in regiunea sistemului limbic, unde se presupune existenta unor centri in relatie cu comportamentul agresiv. “
Despre tendintele agresive si bolile mintale :
Apoi, agresivitatea apare si in unele boli mintale, indeosebi in turbare. Incat pare evidenta existenta unor centri ce pot declansa acte agresive, asa cum sunt focarele declansand frica sau tristetea cu mimica ei specifica.
Exceptand cazurile patologice, la oameni normali exista formatiuni nervoase care pot declansa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca raspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivitatii pare sa depinda foarte mult de conditiile sociale si de educatie.
Revenind la Vera in perioada in care ea a stat in ospiciu si a murit :
Vera a murit datorita faptului ca a facut un atac cerebral hemoragic adica un atac asupra creierului caracterizat printr-o sangerare arteriala, sangerarea cauzeaza distrugerea sau comprimarea tesutului din creier si moartea celulelor.
Avem motive sa credem ca Vera suferea de anxietate, generata de o stare de teama, de frica, de o stare de disconfort care a inceput la varsta de 13 ani si a continuat in anii urmatori, de-a lungul intregii ei vieti. Panica si anxietatea fac sa creasca tensiunea arteriala.
Este foarte probabil ca Vera sa fi suferit de o tensiune arteriala crescuta, o hipertensiune care sa fi dus la atacul hemoragic, la sangerarea arteriala in creier, in substanta creierului.
Asa cum am vazut, in astfel de cazuri, tratamentul la pacientul cu un accident vascular cerebral major, tratamentul ar trebui inceput in patru ore de la atac.
Hipertensiunea este o afectiune care se trateaza, separat si independent de atacul cerebral.
Starea ei se inrautatise, ea nu mai realiza ce i se intampla, ea se credea inconjurata de toti barbatii omorati de ea si le vorbea cu voce tare ore intregi.
Ea era schizofrenica, cu toate acestea am vazut anterior in cele expuse mai sus, ca schizofrenicii, contrar imaginii publice nu sunt de obicei violenti fata de altii, chiar daca atitudinea lor uneori bizara poate fi inspaimantatoare.
Este probabil, ca Vera nu a fost tratata de hipertensiune, asa cum ea nu a fost tratata nici de schizofrenie, sau mai exact, schizofrenia Verei a fost diagnosticata foarte tarziu, in raport cu data la care ea apare de obicei, 18 – 20 de ani.
In perioada in care nu a fost diagnosticata cu schizofrenie, pare evident ca nici nu a fost tratata pentru aceasta boala.
Cu privire la mobilul Verei, pentru a da un raspuns-concluzie, putem spune ca Vera a omorat de frica, dintr-o stare de frica generata de moartea mamei la varsta ei de 13 ani si care a continuat si a insotit-o de-a lungul vietii, transformata cu timpul in anxietate, si abia apoi in plan secundar vom spune ca Vera a omorat barbati din dorinta de a se razbuna pe un barbat, pe tatal ei, si mai apoi, pe toti barbatii din viata ei.
Vera s-a temut toata viata ei de a nu fi parasita si dupa ce a fost parasita de tatal ei, de singuratate. Cu fiecare barbat intalnit ea a reprodus acelasi tipar al fricii, de a nu fi lasata singura, de a nu fi parasita.
Pare evident ca de-a lungul vietii ei a insotit-o continuu, aproape facand parte din ea, o stare de tensiune care in cele din urma nu facea decat sa ii mareasca spaimele.
Spaima de a nu avea, de nu putea avea o viata normala si plina de dragoste si aceasta in toata siguranta si linistea.
Vera a fost o fata frumoasa, cu o frumusete rapitoare pe care o mostenise de la mama ei, dar desi frumoasa si instarita, bogata putem spune, mama ei nu a fost la adapost de moarte.
Dupa moartea ei si in fond, desi tatal avea ii fiica lui, o fiica frumoasa ca mama ei, el a parasit-o, a lasat-o singura.
Viata Verei ne arata ca intr-adevar si pana la capat, ea a fost parasita, de sotul care o insela cu frenezie, Joseph, de primul ei sot Karl care o lasa singura si pleca des in calatorii de afaceri, in definitiv, Vera nu a gasit in persoana nici unuia din barbatii din viata ei prezenta calda, protectoare, fidela si sincer vorbind, aceea proprie unei casatorii reusite.
Cat ii priveste pe toti ceilalti barbati pe care i-a avut prieteni intimi, amanti, pe acestia ea ii intalnea la petrecerile vieneze deocheate si care deveneau orgii si se tineau lant, seara de seara.
In acest conditii si circumstante, acesti barbati puteau ei sa ii ofere fidelitate, tandrete, caldura sufleteasca, stabilitate ? Ei, niste barbati obisnuiti numai cu viata de petrecere si de noapte ?
Odata ajunsa la inchisoare starea ei devine rea, si in ospiciu moare.
Ea moare singura si bolnava, avem motive sa credem sa nu fusese examinata medical, din moment ce, la un accident hemoragic, in majoritatea cazurilor nu se ajunge dintr-o data si fara cauza.
Vera a incercat sa depaseasca trauma suferita si o trauma se vindeca, dar Vera in lipsa parintelui in a carui ingrijire era nu a ajuns niciodata la un doctor, la un psiholog sau psihiatru sau la un terapeut.
Ne intrebam daca in cele din urma, date fiind toate circumstantele din viata Verei, este firesc sa avem de la Vera asteptarea ca ea sa fi fost perfecta, sau perfecta in conduita ei, in actiunile ei, cata vreme cei din jurul ei si fiintele care i-au fost cel mai aproape, erau atat de imperfecte ?
Au fost acestea mai morale, mai bune, mai responsabile cand au parasit-o, dar atunci cand o inselau, dar atunci cand o lasau singura, dar atunci cand nu au ingrijit-o, cand nu i-au acordat ingrijire medicala, atentie, medicatie ? Au fost ele mai merituoase ? Dar sub aspectul responsabilitatii ?
Si daca nu, atunci ce face diferenta intre toti acestia si Vera ?
Cred ca aici se poate raspunde, pana la noi elemente, ca destinul a fost acela care a facut diferenta.
Iar destinul Verei a fost singuratatea, lipsa de dragoste.
Vera a trait in lumea mondena, dar in acelasi timp in lumea ei si cautand cu inversunare calea spre lumea din jur, spre ceilalti.
Poate ca in fata unui destin atat de nedrept si de nemilos, tot ce putem face pentru Vera este sa ne-o reamintim ca pe fata care de la 13 ani a cautat speriata, dar vrand sa para sigura de ea si curajoasa, lumina.
Poate ca trebuie sa ne dorim si sa speram ca generatiile viitoare vor gasi secretul nasterii oamenilor sanatosi care sa nu sufere niciodata de boli si de boli atat de stigmatizante, si disperant de dureroase. Poate ca trebuie sa incepem de acum sa responsabilizam oamenii care pesemne nu sunt suficient de responsabili, judecand dupa ceea ce Vera a trait, a patimit, a suferit si a indurat pana la capat.
Este acesta un alt mod de a o analiza pe aceea care a fost Vera Renczi.
Aici se incheie Analiza asupra personalitatii Verei Renczi.
Bibliografie
MOGOS, Gheorghe, IANCULESCU, Alexandru, Compendiu de Anatomie si Fiziologie, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1989
PREDESCU,V. si colaboratorii, Psihiatrie Volumul I Sub redactia Prof.dr.doc.V.PREDESCU, Ed.Medicala, Bucuresti, 1989
MITROFAN, Nicolae, BUTOI, Tudorel, ZDRENGHEA, Voicu, Psihologie Judiciara, Casa de Editura si Presa “ SANSA “ SRL, Bucuresti, 1992
COSMOVICI, Andrei, Psihologie Generala, Ed.POLIROM, Iasi, 1996
GOLEMAN, Daniel, Inteligenta Emotionala, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2001
BUTOI, Tudorel, BUTOI, Ioana-Teodora, Psihologie Judiciara Curs Universitar Editia a II –a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004
IFTENIE, Valentin, Medicina Legala Editie Revazuta si Adaugita, Ed.Stiintelor Medicale, Bucuresti, 2006
BARD, S.Arthur, Dr.BARD, G.Mitchell, Sa intelegem creierul, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2006
DIACONESCU, Gheorghe, DUVAC, Constantin, Drept Penal Partea speciala Vol.I, Editia a II – a revazuta si adaugita cu modificarile si completarile aduse Codului penal prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2006
VASILE, Diana Lucia, Introducere in Psihologia Familiei si Psihosexologie, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007
BUTOI, Tudorel, Psihologie Judiciara TRATAT UNIVERSITAR teorie si practica, Ed.Pinguin Book, Bucuresti, 2008
MASLOW, Abraham, Ierarhia Maslow, http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow
[1] Tudorel BUTOI, Psihologie judiciara, curs universitar, ed. A II-a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004
[2] V.Predescu, Psihiatrie sub redactia Prof.dr.doc. V.Predescu, Volumul I, Ed.Medicala, Bucuresti, 1989
[3] Arthur S.Bard, Dr.Mitchell G.Bard, Sa intelegem creierul, Ed.Curtea veche, Bucurest, 2006
[4] Diana Lucia VASILE, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 3 – a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007
[5] Francis MACNAB, Traumas of Life and Their Treatment, 2000
[6] 2000, p.27 - 31
[7] Apud Fischer si Riedesser, 1998, p. 89 – 90
[8] Este vorba despre Efectele traumelor familiale in : Diana Lucia VASILE, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 3 – a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007, p. 85, 86, 87.
[9] http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow
[10] Diana Lucia VASILE, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 3 – a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007
[11] Diana Lucia VASILE, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 3 – a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007, p. 110 - 112
[12] Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI, Psihologie judiciara, Ed.Sansa SRL, Bucuresti, 1992
[13] Diana Lucia VASILE, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 3 – a, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007
[14] Valentin IFTENIE, Medicina Legala editie revazuta si adaugita, Ed.Stiintelor Medicale, Bucuresti, 2006
[15] Daniel, GOLEMAN, Inteligenta emotionala, Ed.Curtea veche, Bucuresti, 2001, capitolul 13, p.243, 247 si urmatoarele, “ Trauma si reinvatarea emotionala “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu