Dreptul
între Iubire si Sabie, Fericirea de a cunoaste calea, Parintele Arsenie Boca
Dezechilibrul,
haosul si anarhia sunt cam acelasi lucru : o schimonosire, o degenerare, un
accident, un pacat colectiv ; nu sunt o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele
haosului in grumazul realitatii, o pândire a nimicului, care vrea sa inghita in
sine toate cate sunt. O mare nenorocire, care pandeste totul.
Dumnezeu
vrea sa stavileasca nãvala anarhiei in fãpturã, insa respectând libertatea
omului.
Nu
poate sa o faca decat daca va castiga si convingerea omului pentru intentia Sa.
Pe drepti ii
are castigati pentru acest scop.
Pe nedrepti, pierzand acestia libertatea
lor - de vreme ce robesc pacatului – nu-i mai
poate castiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea, pentru acestia nu-I
mai ramane decat sabia.
Prin sabie se
intelege aici : asprimea dreptatii, legea, autoritatea, stapanirea, pedeapsa,
pana chiar si pedeapsa cu sabia.
Cand
cineva, cu faptele sale pacatoase, cade din dragostea Tatalui sãu, dã de dreptatea
Lui, care ca pe un rob il va readuce la cale cu sila.
Ii dã si timp, doar va simti trebuinta sa se intoarca de
buna voie ; daca insa nu baga de seama, ii ia si timpul, si cade fara de veste,
urmarit de dreptate.
O
mare putere de refacere asupra celor cazuti din dragostea lui Dumnezeu o au
dreptii, care stau inaintea Stapanului vietii, pentru fratii lor.
Ei
fac cumpãnã intre Dumnezeu si oameni : de la oameni dobândind pocãinta si de la
Dumnezeu milostivirea.
Cand lipsesc dreptii dintre oameni, iubirea nu se poate implini, ci trebuie
sa se implineasca dreptatea.
Chemarea
aceasta de mijlocitor intre Dumnezeu si oameni au avut-o multi, dar mai cu
seama Iisus, si de la El toti iconomii tainelor, Apostolii si urmasii lor
legiuiti.
Preotii
reactualizeaza prin jertfa cea fara de sange, prin Sfanta Impartasanie,
permanenta acestei mijlociri.
De
aceea preotul – care se intelege ca trebuie sa fie un drept – e numit chiar mai
mult decat atat : el e Îngerul Domnului Savaot ( Maleahi 2, 7 ) ( Savaot e tot
Iisus ).
“Îngerii
Bisericii” din Apocalipsã erau sapte episcopi, care au luat îndreptare pentru
oarecare nebãgãri de seamã.
Preotii
au grija de-a îndupleca pe oameni in vremea randuita intoarcerii, ca sa nu cadã
din milostivire sub strivirea dreptatii.
Lor li s-a dat
marele dar sa ierte in numele lui Dumnezeu.
Mare, covârsitor
de mare dar.
Oare de ce
nu-l pricep oamenii, ca nu toti sunt asa de slabi de minte, si nici fumul
mandriei nu-i ceva asa de tare, ca sa-i poatã tine pana la sfarsit ?
A osândi pe
preoti e lucrul cel mai usor si cel mai fara rost.
De ce nu se
fac preoti desteptii acestia care râd pe de lãturi sau chiar din locuri de
frunte ?
De ce nu-si
dau copiii la invatatura sfintei cunostinte de Dumnezeu, daca intr-adevar sunt
partinitorii Lui ?
Ori e tocmai intors,
vazand in preoti slabiciunile firii, ei – “cei fara slabiciuni” – iau prilej sa
rada de Dumnezeu.
Sunt oameni
care cred cã asta-i desteptãciune.
Sa fim drepti :
slujba preotilor e sfanta, darul lor e de la Dumnezeu, e stiut.
Dar firea lor
pamanteasca ? – da, neavând cum sa vinã altfel
decât plãmãdindu-se prin nastere din trupuri pamantesti, in care misunã
pornirile faradelegilor ca serpii, si rod inclinarile patimilor ca viermii.
Sigur
ca ei vor fi covârsiti de mostenirea aceasta si nu-si vor putea îndeplini, fara
umbrã, trimiterea lor de la Dumnezeu.
Chemarea
le va fi invaluita, vor sovai in hotarari ( Isaia 28, 7 ), biruindu-se de lume, in loc ca
ei sa biruie lumea.
Sigur
cã acestia, prin viata lor, nu vor lãsa poporul sa creada, si asa se vor salbatici
oile asupra pãstorului si vor face bucurie lupilor.
In
jurul lor se va întãri întunericul a toatã nestiinta si va incepe foametea, nu
de pâine ci de Cuvantul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer.
Sarea
pamantului o vor cãlca oamenii in picioare, si asa vine cã : “si preotului i se
va intampla ca si poporului” ( Isaia 24, 2 ).
Dar, de toatã starea asta rea a lucrurilor are sa dea seama si poporul,
caci toatã decãderea e de la parinti incepatura.
Deci
milostivirea lui Dumnezeu e atârnãtoare de om ; dreptatea insa nu mai e
atarnatoare de om : trebuie sa o sufere, fara de tocmealã.
Iubirea
si sabia lui Dumnezeu lucreaza neintrerupt si deodata, intre oameni : pentru fiecare, dupa cum ii trebuie ; asta nu numai
fiindca oamenii sunt amestecati, dar si pentru cã fiecare ins îsi are vremile
sale cand straluceste milostivirea, precum si vremi cand il prigoneste sabia,
ca sa vie iarasi la starea de milostivire.
In toata aceasta
intoarcere a lucrurilor, preotul, si in general dreptul, isi are slujba sa de a
talmaci tainele iconomiei divine induplecând amandoua partile, si pe om si pe
Dumnezeu.
De multe ori
dreptul o pateste, primind sageti din amandoua partile.
“Dreptul care moare osandeste pe nelegiuitii care traiesc...vedea-vor
sfarsitul inteleptului, dar nu vor intelege, ce sfat a avut Dumnezeu cu el...”
( Intelepciunea lui Solomon 4, 16-17 ).
Daca primim ce
spune Carrel, persoana omeneasca se intinde in felurite chipuri si dincolo de
marginile sale anatomice.
Suntem totodata si
persoane duhovnicesti.
Dragostea si
ura sunt in noi realitati.
O
dragoste distrusã poate pricinui uneori chiar moartea.
O
dragoste reînviatã e o inviere.
Daca am putea
vedea firele care ne leaga unii de altii, forma oamenilor ar fi destul de
ciudata.
Unii oameni ar
depasi cu putin suprafata pielii lor, altii s-ar intinde pana la un depozit de
banca; altii pana la trupul oarecui, altii pana la carciuma, altii pana la
avutie.
Unii ni s-ar
parea ca au niste maini intinse peste mari si tari, pana la familia lor, pana
la muntii si cerul tarii in care s-au nascut, ori la o ceatã de prieteni, la o
casa veche.
Conducatorii
de neamuri, marii binefacatori, Sfintii, ar fi niste uriasi care isi intind
multime de brate asupra unei tari, a unui continent sau a unui imperiu* [ *
Alexis Carrel, “Omul, fiintã necunoscutã”, Bucuresti, 1944, Ed.Cugetarea, ed.
III, p. 268 ].
Cine stie daca
nu cu bun rost sfãtuiau Parintii pe ucenicii lor de a-si avea sufletul adunat,
acolo unde le e si trupul ; cã, imprastiati cu sufletul, capatau multe rani si
nu sporeau.
Cine stie daca
stalpul de foc ce urca, dupa marturiile vazatorilor Parinti, de la cate un
sporit duhovniceste pana la cer, nu era tocmai aceasta concentrare a
personalitatii fericitului : a mintii in inimã si amândurora în Dumnezeu,
capatand forma unui stalp de foc.
Sunt mult mai
multe lucrurile pe care nu le stim decat cele ce le stim despre om ; dar ceea
ce stim sigur e cã
spiritul nu e ingradit de cele patru dimensiuni ale lumii vazute.
ôôôôô
Extras din Parintele
Arsenie Boca, Fericirea de a Cunoaste Calea, Se tipareste
cu binecuvantarea Prea Sfintitului CALINIC Episcopul Argesului, In zilele drept-credinciosului
nostru Parinte Justin Parvu – staretul manastirii Sfintii Arhangheli Mihail si
Gavriil, Apare sub ingrijirea Manastirii Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil,
Ed.”Credinta stramoseasca”, Difuzarea se face numai prin “PELERINUL” – IASI ;
Stradela Gradinari 39 ; Bl.B2 ; Sc.B; Et.3 ; Ap.3 ; cod 6600, Editura primeste
spre tiparire: carti, manuscrise, poezii, casete video si audio; toate cu
continut ortodox, Editura cere ajutor financiar (sponsorizare) pentru a putea
continua tiparirea de carte bisericeasca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu