Caius Iacob. Viata si Opera: Ascendentii

Caius Iacob. Viata si Opera: Ascendentii

Motto :

“Daca totdeauna am unit slãvirea stiintei cu slãvirea patriei, o datorez sentimentelor sãdite de tine scumpã mamã”. Louis Pasteur

În anul 1465, pe timpul regelui Matei Corvin* [*1458 – 1490, rege al Ungariei ], familia Iacob, originarã din Bihor, a fost “nobilitatã” pentru fapte de arme.

Aceastã nobilitate confirmata de regele Rudolf* [*Rudolf II (1576-1611), imparat al Austriei si rege al Ungariei ] si de regina Maria Theresia* [*Maria Theresia (1740-1780), imparateasa a Austriei si regina a Ungariei ] în 1750 a imprimat pe chipul fiecãrui membru al familiei un aer de distinctie remarcabilã.

Ulterior, o rustificare salutarã i-a atras acel necesar si util contact cu solul natal care redã întotdeauna generatiilor o nouã vigoare.

Tinerele vlãstare au mânuit de data aceasta armele spiritului, atingând si în acest domeniu culmi înalte.

Dar sã vedem cine sunt fiintele de care se leagã cel mai strâns firul vietii lui Caius Iacob.

În primul rând, poate trebuie sã-l numim pe bunicul patern, Gavril Iacob ( 1848 – 1921 ) care a cinstit numele familiei prin învãtãturã, ajungând dupã datinã preot.

S-a stabilit în comuna Pestis ( langa Alesd ), judetul Bihor, unde si-a întemeiat un câmin si un bun renume în sat.

Tatã a sapte copii, cinci bãieti si douã fete, a avut ambitia ca toti sã ajungã oameni de nãdejde.

Acestia la rândul lor nu au dezmintit asteptarile pãrintelui si nici calitatile strãmosilor.

Fetele au devenit mame si sotii devotate sprijinind in acelasi timp îndeletnicirile fratilor care si-au cinstit tara prin faptele lor.

Ioan Iacob ( 1876 – 1951 ) unchiul lui Caius Iacob, dupa ce si-a terminat studiile de Drept, a inceput cariera de avocat la Tinca, judetul Bihor.

S-a mutat apoi la Oradea unde, in paralel, a desfãsurat o activitate politicã destul de bogatã.

A fost delegat în Marea Adunare Nationalã de la Alba Iulia ( 1 Decembrie 1918 ), membru in Parlamentul României Mari ( 1921 – 1922 ) si ( 1926 – 1927 ), raportor al Reformei Agrare in Parlament si autor al unor lucrãri in legatura cu problemele productiei agricole din Ardeal.

Iosif Iacob ( 1880 – 1942 ) de asemeni unchiul lui Caius Iacob absolvent al Facultatii de Drept din Oradea si-a afirmat personalitatea inca de pe bãncile studentiei.

El a trecut toate examenele “cu distinctie”, fapt rar, care l-ar fi îndreptãtit sa fie promovat ca doctor in Drept cu titulatura prestigioasã “sub auspiciis regis”, primitã din partea insusi a regelui Ungariei.

Insa originea lui etnicã, de care a fost mândru toatã viata, a constituit un obstacol in calea acestei avansãri binemeritate.

Iosif Iacob a fost prim pretor în Salonta, judetul Bijor, prefect al Bihorului, deputat în acelasi judet, locotenent în armata românã, director al ziarului “Tribuna” din Oradea si autor al unor monografii care tratau probleme de Drept administrativ si constitutional.

In tot ce a facut el a dat dovadã de un deosebit simt al datoriei, de independentã si curaj în exercitarea functiei sale.

Astfel, scriitorul Ion Clopotel ne relateazã urmãtorul episod, care la timpul sãu a facut senzatie: “...Iosif Iacob a ordonat, contra Statului, asistenta fortei publice pentru punerea sechestrului pe casieria statiei Oradea deoarece C.F.R.-ul purta pe drumuri un invalid timp de 5 ani, care, cu toate cã dobandise câstig de cauzã la toate instantele, totusi nu era în stare sa-si incaseze despãgubirea.

Un tren il ologise si ducea o existentã tristã, de mutilat.

Gratie curajului prefectului Iosif Iacob s-a pus termen final amanarilor rutiriere, iar invalidul a intrat in posesia drepturilor sale legale.

Un entuziasm general a izbucnit fireste in tarã.

Presa l-a felicitat.

Era o autoritate întemeiatã pe stiintã nu numai pe vointã.

O vointã nealtoitã pe trunchiul solid al stiintei se eclipseazã, ezitã, se dezorienteazã”* [*Extras din revista “Societatea de maine” anul XIX nr.9-10, sept-oct 1942, pag. 133 ].

Samuil Iacob ( 1878 – 1940 ) si Ilarion Iacob ( 1887 – 1972 ) au fost preoti, oameni asezati fara ambitii politice, credinciosi insa gliei stramosesti si cu dragoste de patrie.

În al doilea rând, trebuie sã-l cunoastem pe Iosif Moldovan ( 1863 – 1933 ), bunicul matern al lui Caius Iacob.

Fiu al unui fost maestru tãsãtor de pânzã, el a detinut multã vreme functia de presedinte al breslei sale precum si epitrop al Catedralei din Arad.

Iosif Moldovan si-a inceput activitatea de invatator la Lugoj unde, dupa doi ani s-a casatorit cu o lugojanã.

Printre primii sãi elevi, cu care avea sa se mandreasca mai tarziu, se numãrã si Tiberiu Brediceanu, cunoscut compozitor român.

Acesta era fiul lui Coriolan Brediceanu ( 1850 – 1909 ), care s-a evidentiat in lupta de afirmare nationalã a poporului român.

Circula in vremea aceea chiar dictonul : “Nu-i român ca bãnãteanul, bãnãtean ca lugojanul, logojan ca Brediceanu”.

La 14 februarie 1886 s-a nãscut fiica lui Iosif Moldovan, Cornelia, cãreia Coriolan Brediceanu i-a fost nas.

Aceasta nu intamplator, caci legatura dintre cele doua familii se stabilise deja, intrucat invatatorul era si mentor al copiilor lui Brediceanu.

In anul 1888, familia lui Iosif Moldovan s-a mutat la Arad, asa incat Cornelia si-a petrecut copilãria in alt oras decat cel natal.

Aici Iosif Moldovan a continuat sa fie un dascãl de exceptie.

S-a afirmat cu deosebitã tãrie in cei 40 de ani de muncã.

A fost presedintele Reuniunii Invatatorilor Români din judetul Arad.

Dupa “preluarea imperiului” a fost revizor scolar, devenind apoi inspector general al invatamantului primar.

Putem afirma cã avea focul sacru in meseria de dascãl.

Era atât de pasionat incat se ocupa si cu orientarea elevilor pentru productie, dupa ce, chiar el, tatonându-le aptitudinile, le indruma pasii prin sfaturi pãrintesti.

Ca autor de manuale scolare pentru scolile românesti, a dat dovadã de un profund spirit pedagogic si patriotic.

A publicat diverse lucrãri asupra Istoriei reuniunii invatatorilor din Arad, in care evoca viata culturala romaneasca din perioada premergatoare Marii Uniri.

Putem afirma cã Iosif Moldovan a scris o paginã de nemurire în istoria Aradului.

În anul 1909, familiile Iacob si Moldovan s-au unit prin casatoria fiilor lor Lazãr si Cornelia.

Calitãtile morale si spirituale de care au dat dovadã înaintasii lor s-au transmis tinerilor casatoriti ale caror vlãstare, la randul lor, le-au cultivat strãlucit.

Inainte de a ma opri asupra vietii acestora, cu deosebire asupra vietii lui Caius Iacob, trebuie sa spun cateva cuvinte despre cel care, prin natura obligatiilor profesionale, a purtat pasii familiei sale in diverse colturi ale tarii, dar mai ales impreuna cu sotia, a sadit credinta adevarata in sufletul copiilor lui.

Lazãr Iacob, tatal lui Caius Iacob, s-a nascut la 28 martie 1884.

Dupa ce a urmat scoala primarã in comuna natalã, a continuat liceul din Beius, apoi s-a înscris la Institutul Teologic din Arad.

Si-a terminat studiile superioare la Cernãuti, unde a urmat Facultatea de Teologie.

Tot aici, în anul 1908, si-a sustinut cu succes teza de doctorat, obtinând titlul de “doctor in Teologie si Drept Canonic” cu mentiunea “magna cum laude”.

A fost numit profesor de Drept canonic la Institutul Teologic Universitar, care functiona cu inalt prestigiu in Arad, din 1821.

Aici, la Arad, se afla si « Preparandia », infiintata in anul 1812.

Era o foarte buna scoala normalã unde se formau invatatori români.

Tichindeal “gurã de aur” si Diaconovici Loga au fost doar doi dintre dascãlii care au activat cu succes la aceste scoli.

In anul 1921 Lazar Iacob a fost numit profesor la Facultatea de Drept din Oradea unde, intre anii 1925 – 1928, a fost si decan.

Pe plan politic s-a afirmat ca deputat ( 1921 – 1922 ) si senator ( 1932 – 1934 ).

Si-a continuat activitatea de profesor la Universitatea din Cluj ( 1934 – 1938 ), iar in anul 1938 s-a transferat la Facultatea de Teologie din Bucuresti.

Si aici, o perioadã, a fost decan.

Profesorul Lazar Iacob nu si-a limitat activitatea numai la catedrã, ci a fost prezent si in viata publicã din Transilvania dinainte de Unire si dupa 1918.

Astfel, la Arad a fost membru al “Asociatiei pentru cultura poporului român”, fuzionatã apoi cu societatea “ASTRA” de la Sibiu, membru, pe rand la Consistoriul eparhial din Arad si din Oradea si membru fondator al “Reuniunii invatatorilor din Arad”.

A apãrat cu dârzenie demnitatea scolii românesti, editând chiar o revistã la care a fost colaborator pretios.

Tot la Arad înainte de 1918 a activat la foaia “Biserica si scoala” si la ziarele “Tribuna poporului”, “Tribuna” si “Românul”.

In articolul “Preoti cu crucea-n frunte” din 13 noiembrie 1918 elogiazã initiativa episcopilor români de a se alãtura la realizarea “aspiratiilor nationale, a visului neîmplinit stropit cu lacrimi ale neamului” (...).

“In aceste zile se scrie pe veacuri cartea neamurilor si cartea neamului românesc. Daca se va scrie bine, fericiti vom fi ; de se va scrie rãu si acum, nenorociti vom ramane pe veci. Acum doar e clipa supremã sã stãm fara fricã si sa luãm aminte cum ne îndeplinim datoria fatã de tarã”.

Alt articol din 23 noiembrie 1918 se incheie cu apelul : “Români din patru unghiuri, barbati, batrani si tineri, invatatori, preoti si tarani, grabiti la Alba Iulia, la marele praznic national unde se pecetluieste soarta neamului.

Sufletele voastre sa fie patrunse de amintirea cetatii mari. Vorbiti cu curaj, caci daca nu veti indrazni nici acum, pietrele vor grãi”.

Cand a sosit ziua mareata de 1 Decembrie 1918, ziarul “Românul” a publicat articolul de fond “Zi de sarbatoare” din care citez cateva cuvinte : “Astazi jalea se preface in bucurie, suferintele lungi dispar, se topesc ca ceara in focul insufletirii ce arde in toatã inima româneascã si cantarea pãtimirii noastre se schimbã în imn de biruintã pentru cã astazi este ziua vietii, astazi se va infaptui idealul nostru vechi, se va intruchipa România Mare”.

Lazar Iacob a fost ales printre cei 1228 de delegati cu drept de vot la Adunarea de la Alba Iulia, moment care urma sa hotarasca unirea Transilvaniei cu România.

Iatã cum isi va aminti mai tarziu Caius Iacob momentele de neuitat din vremea aceea : “Am trait epocalul eveniment de la 1 Decembrie din 1918, ca elev in clasa întâi primarã din Arad si amintirile mele se leagã desigur de ecoul, de emotia deosebita resimtitã in familia mea cu ocazia plecarii la Alba Iulia a delegatiilor din Arad, printre care se aflau si tatal meu, unchii mei Ioan si Iosif Iacob si bunicul meu matern, ca si entuziasmul generatiei parintilor nostri, transmis si nouã, tinerelor vlãstare.

Sora mea si cu mine, ca si alti copii, am invatat atunci sa cantam imnurile nationale : “Desteaptã-te Române”, “Trei culori”, “Pe-al nostru steag”, care ne însufleteau si ne mobilizau pe toti, mari si mici, in serviciul cauzei cele mai nobile, a libertatii, si ne fãceau sa simtim mândria de a fi români”* [* Caius Iacob, “Rãsfoind paginile ziarului “Românul” din Arad”, Biserica Ortodoxã Românã XCVII ( 1979 ) nr.9-12, pag.1232 ].

Dupa mutarea la Cluj si mai tarziu la Facultatea de Teologie din Bucuresti, dr. Lazar Iacob si-a dedicat cea mai buna parte din activitatea sa problemei reglementarii cultelor, devenitã de primã actualitate in Romania dupa Unirea din 1918.

Prin cursurile sale universitare, conferinte publice, numeroase si interesante brosuri si studii a adus o contributie de cea mai mare importanta culturii românesti.

Dintre publicatiile sale mentionez doar cateva :

§           Regimul cultelor in Romania întregitã, Craiova 1931.

§           Cultul catolic in Romania, Concordatul cu Vaticanul, Oradea 1933.

§           Politica scaunului papal. Capitol introductiv la Istoria Concordatelor Postbelice, Cluj 1936.

§           Natura juridica a patronatului suprem si drepturile suverane ale Statului român, Cluj 1938.

§           Stat si bisericã, Bucuresti 1942.

§           Imparatul Justinian ca legislator bisericesc, Bucuresti 1948.

In 1931 Lazar Iacob s-a imbolnavit grav.

I s-a facut de urgentã operatie la ficat si si-a revenit.

Aproape douazeci de ani nu a mai avut asa mari probleme.

In 1951 insa boala a revenit, agravandu-se de data aceasta raid si fara posibilitati de interventie.

In noaptea de 12 spre 13 septembrie 1951 profesorul Lazar Iacob a incetat din viata.

A fost înhumat la cimitirul Belu alaturi de alti numerosi fruntasi ai neamului romanesc care s-au distins in diferite domenii ale vietii nationale, culturale si stiintifice.

( Extras din “Caius Iacob Viata si Opera cu o evocare “Savantul in Cetate” de Acad. Gabriel Tepelea si cu o prefata de Acad. Lazar Dragos”, Florica Banu, Lucrare aparuta cu sprijinul PNTCD Departamentul de studii doctrinã si programe, Editura Crater )

***Notã : anul aparitiei nu este mentionat, insa data prefetei cartii este 20 iulie 1998.