Povestea Mihaelei si Stefaniei Ene, colegele mele de facultate

Povestea Mihaelei si Stefaniei Ene, colegele mele de facultate

Intr-adevar, atunci cand functioneaza si nu se intepeneste, nu se blocheaza, cand nu este lent – din nefericire cam este asa cum am spus ! – Facebook-ul are meritele sale.

Astfel, datorita Facebook-ului pot tine legatura cu colegii si colegele de facultate, dintre care unii s-au stabilit in alte tari.

Mihaela-Parascheva Ene este una dintre colegele mele din anul intai 2005-2006 de facultate, de la Drept, de la Universitatea “Spiru Haret” din Bucuresti.

Pe Mihaela-Parascheva sau Miki, dar si pe sora ei Anca-Stefania sau Stefy le-am cunoscut la clasa sau cursul de limba franceza din anul I de facultate, la Drept.

Incepand cu anul III, - chiar sfarsitul anului II de facultate - surorile au plecat in Spania, unde au si ramas.

Mi-o amintesc pe Miki cum, dupa un curs de franceza al profesoarei noastre, doamna Olga Gratianu, in fata salii 500, mie si unei alte colege, poate eram cu Cristina Molea in ziua aceea, ne-a aratat un album cu fotografii si ne-a spus sa nu afle Stefy ca ni-l aratã.

De ce ?

IN album era Stefania in ziua casatoriei sale, foarte frumoasa si radioasa, si mama ei, in fine, am vazut rapid filele albumului pentru ca Miki se grabea spre casa, sau spre serviciu.

Prin urmare, Stefy nu ne spusese nimic despre ea, dar Miki ne explica ca este maritata, casatorita.

In anul I de facultate, o vreme ne-am bucurat de prezenta surorilor Ene, Stefy si Miki, Stefy poate putin mai mult, cunosteau limba franceza.

Mi-o amintesc pe Stefy cand a iesit la tabla in sala 500 unde se tinea cursul de limba franceza, si a conjugat un verb.

Miki imi canta colinde, incet, incet, se apropia Craciunul anului 2005.

Amandoua surorile erau foarte sensibile, intotdeauna vorbeau frumos, niciodata, dar niciodata nu au pronuntat nici cel mai mic cuvant neplacut sau dezagreabil despre cineva, si ma gandesc in special la colegii ( colegele ) noastre.

Stefy mi-a spus ca, atunci cand erau mici, a invatat sa cante la mandolina, si poate si la pian, dar despre pian nu mai sunt foarte sigura, posibil insa.

Miki canta si avea o voce foarte frumoasa, imi canta colinde in limba engleza.

Tot Miki era cea care ne coafa sau aranja parul, daca vroiam.

S-a oferit sa mearga ea la noi acasa si in final a fost la Cristina Molea, iar dupa aceea, singurul comentariu pe care l-am auzit vreodata din partea uneia dintre surorile Ene, a fost despre parintii Cristinei Molea cand a spus ca : “In viata mea nu am vazut oameni asa de primitori !”

Apoi, cand se apropia vacanta de Craciun – sau eram deja in vacanta ? – am fost cu Miki in Carrefour Militari mi se pare, initial ne gandeam la examenul de limba franceza, in cele din urma insa ne-am plimbat prin hypermarket, si am admirat cele ce se gaseau spre vanzare, dupa care ne-am dus la Mac Donald’s sau la Spring Time-ul care se afla in incinta Carrefour Militari si am mancat cred un sandvis.

Miki lucra la Coafor, la Salon cum il numea ea si era o fata foarte talentata, are si gust si indemanare.

Tot Miki mi-a recomandat uleiul de masline, ca tratament pentru par si imi arata parul ei negru, natural, de care incepuse sa traga ca sa imi arate ca “nu mai cade” si “uite ce fin si lucios este dupa uleiul cu masline !”.

Apoi Miki mi-a spus ca sotul lui Stefy, Bobby parca il numea ea, este foarte bolnav, nu se putea ridica din pat, era imobilizat la pat, desigur ca doctorii fusesera chemati dar nu identificasera cauza misterioasei sale boli.

Imi aduc aminte de ziua aceea de iarna, dupa examenul la ISDR adica la Istoria Statului si Dreptului Romanesc, impreuna cu cateva colege si cu surorile Stefy si Miki Ene, am plecat pe jos din strada Ion Ghica nr. 13, sector 3, adica din facultate ( examenul cu profesorul Negoita se tinuse in amfiteatrul numit “Sala Studio” ), pe stada Eforie ( aceea unde se afla Cinemateca si un sediu al Politiei ), apoi pe Bulevardul care coboara de la Universitate, mergand in directia si catre Brezoianu, adica coborand acel bulevard, in cele din urma, iata-ne ajunse la Mac Donald’s-ul din Brezoianu ( o statie RATB aflata peste drum de intrarea in parcul Cismigiu ).

Eram cu colega noastra Cristina Molea, cu Georgiana Mocanu sau Georgia, o colega din Moldova din Romania, care mai era studenta si la o alta facultate, poate chiar in Moldova, si cu alte ( alta ) colege, sa fi fost cu Mihaela Ciungu ( azi Dumitru caci s-a casatorit dupa absolvirea facultatii ) sau cu Gabriela Dumitrescu ?

Insa eram si cu surorile Miki si Stefy Ene.

Ne-am asezat la 2 mese lipite una de alta, iar eu o aveam in fata mea pe Stefy Ene, si langa mine pe Miki Ene.

In ziua aceea, nu stiu ce au discutat celelalte colege ale noastre intre ele, caci eu incepusem sa vorbesc cu Stefy si cu Miki.

Chiar ii admiram Stefaniei Ene oja de culoare roz-intens, stralucitoare, o oja asa cum in trecut, demult, prin iarna anului 1988 avusesem si eu si imi placuse asa de mult culoarea, incat imi dadusem cu oja, desi nu obisnuiam sa imi dau cu oja pe unghii.

Si acum, in iarna 2005 la Stefy, care este eleganta precum un manechin, precum un top-model, vedeam niste unghiute impecabile, date cu o oja, as putea spune “identica” cu aceea pe care o avusesem in trecut.

Imi trecea prin minte atunci “Oare azi se mai fabrica, se mai gaseste o astfel de oja ?”, cand Stefy a inceput sa imi spuna, sau Miki a inceput si Stefy o completa pe sora ei : “Daca ai sti, Olivia !”, “Daca ai sti !”, “Daca ai sti ce a fost cand a murit tata !”, iar tonul vocii era ingrozit, in mod real ingrozit.

Surorile imi spuneau ca tatal lor murise, cu ani in urma, si ca nici nu l-au vazut cand a murit, sau decedat, au spus si decedat oare ? “Noi nici nu l-am vazut cand a murit, pe tata !”

Din tonul vocii lor rezulta ca ceva rau se intamplase, cel putin asta imi spuneam eu, si pe drept cuvant, cand le-am auzit.

Apoi, probabil pentru ca isi amintisera de tatal lor, Miki s-a ridicat prima de pe scaun, cand noi colegele inca stateam de vorba si ne-a spus lui Stefy si mie : “Ei ! Eu plec la Biserica !”

Imi propusese si mie, dar din cauza problemelor mele cu rinichii si vezica, in facultate, desi as fi dorit, nu am putut sa fiu atat de prezenta langa colegele mele.

Era iarna si era frig in ziua aceea, Georgia purta un cojoc albastru ( sintetic ) ca si al meu, un model foarte fumos de altfel, si nu stiu daca nu ninsese.

Miki imi spunea ca undeva se afla o biserica numita Biserica Internationala.

Nu am inteles bine despre ce era vorba, dar Miki era clar, vroia sa mearga la biserica.

Si s-a ridicat de la masa si a plecat.

Se intampla foarte rar, sau rar, ca surorile atunci cand se aflau impreuna la facultate, sa se desparta, sa plece separat.

Apoi a venit vara, odata cand eram cu Miki in centrul orasului, Bucurestiului adica, Miki mi-a povestit ca au avut un tata foarte bun, un suflet de aur, si cat a trait el, fetele nu au dus lipsa de nimic.

Miki avea vreo 10 ani cand tatal ei a murit.

Din cate stiu, Miki a spus ca nu ar fi fost de origine român, insa au trait si locuit in Romania.

Poate ca tatal lui Miki era palestinian, parca asa a spus, nu stiu daca imi amintesc bine.

In orice caz, Miki si Stefy Ene imi aminteau de 2 surori din anii petrecuti in copilarie in Algeria, in orasul Constantine.

Atunci in anii 1972-1976 in acelasi bloc cu noi, la parter, locuiau un palestinian si o belgianca casatoriti, parintii a doua fete, Nouzou si Suzanne.

Cele doua fete semanau cu Miki si Stefy, vreau sa spun ca erau brunete si aveau niste ochi caprui ( negri ) frumosi, erau niste copile bune si odata am fost invitata la ziua de nastere a uneia dintre ele, iar eu am plans, pentru ca ma dureau oasele si facusem temperatura, febra, racisem.

Mi-a parut rau caci la ziua de nastere au servit pepene verde, mai rar in Algeria, iar eu am fost atat de racita si asa de tare ma dureau oasele incat am inceput sa plang si mama lor m-a dus acasa.

Si iata, cand eram in anul intai de facultate, in iarna anului 2005, Miki s-a imbolnavit rau, a racit, dar rau.

Miki, am aflat mai apoi, nu poate inghiti medicamente, pentru ca organismul ei nu le suporta, si ar fi un lucru foarte grav si extrem de daunator pentru ea sa inghita pastile ( medicamente ).

Asa incat, fiind foarte racita, lui Miki doctorii i-au administrat antibiotice introduse direct in vena de la mana.

Cand Miki a putut sa se ridice din pat, asa a si sosit la cursuri la facultate, cum am spus era frig, era iarna, purtam manusi, iar Miki nu isi pusese manusile pentru ca mergea cu acul si canula infipt in vena manutei ei.

Nu mi-a venit sa cred cand am vazut-o.

Nu vreau neaparat, nu este in intentia mea sa “supar” pe cineva prin ceea ce vreau sa spun, dar am observat, intotdeauna mi-a placut sa observ oamenii in jurul meu si oamenii in general si atitudinile lor, - am remarcat deci ca in viata, din clipa in care – si mai ales daca esti o fata, chiar o femeie – ramai fara parinti sau fara un parinte, in special fara tata, oamenii – de fapt sa o spun direct – nu te mai ajuta, te ocolesc, sau nu mai sunt asa de “atenti”.

Poate si de aceea am fost si sunt si azi sceptica fata de oameni.

Imi plac oamenii, dar desigur ca nu ma pot impiedica sa nu le remarc comportamentele, reactiile, atitudinile.

Am tinut mult la surorile Miki si Stefy Ene, imi erau dragi, poate tocmai pentru ca stiam ca sunt singure, doar cu mamica lor care era de acum, mai in varsta.

In tatal fetelor Ene, mama lor a avut un sot foarte bun, un om inimos si cuminte.

Dar iata, mama lor a ramas vaduva si singura.

Atunci cand au reusit sa se stabileasca in Spania, fetele si-au chemat mama la ele, iarna mai ales cand este mai frig la Bucuresti, decat la Madrid.

Si Miki plange si isi regreta tatal, odata chiar a spus aceasta pe Facebook.

Aceste 2 surori, Miki si Stefy mi-au placut mai mult decat persoane din trecutul meu, de o seama cu mine, dar despre care dupa terminarea liceului am auzit prin vreo colega : “Nu stiai Olivia ? Ruxandra s-a imprietenit cu tine, pentru ca i-a spus mama ei sa se imprieteneasca pentru ca tatal tau este profesor universitar !”.

Apoi, o alta colega de liceu mi-a inchis telefonul in nas, inainte de examenul de admitere din vara 1986 de la facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, a crezut ca as putea sa o ajut, poate, probabil imi spun eu, cu subiectele, dar eu chiar nu stiam subiectele de admitere, si ultima ei fraza a fost – nici nu am mai auzit-o de atunci – “Hai mãi Olivia, chiar asa, nimic ? “ si cu un zgomot sec mi-a trantit receptorul, nu am avut timp sa ii raspund.

( Nu mai stiu cum s-a intamplat, dar cred ca o gasisem pe internet, ca ar lucra la Ministerul de Finante din Bucuresti, aceasta cam prin 2001 cand eu insami am fost asistenta-interpreta a consilierului pre-aderare al Uniunii europene la Bucuresti, Jean Paul Foinant, la acelasi minister de finante.

Si, nu este chiar exclus ca si o alta colega de liceu sa fi lucrat atunci la ministerul de Finante – doar daca nu era o coincidenta de nume, in tot cazul e o ipoteza aceasta.

Despre cele doua colege de liceu, care ar fi lucrat la ministerul de Finante, nu bag mana in foc cum se spune, deci nu sunt sigura, dar ar fi un lucru posibil acesta. )

Nu sunt o persoana pretentioasa, tocmai ca nu imi plac aroganta, semetia si faptul ca oamenii, chiar cei care ne devin apropiati sau pe care ii consideram apropiati, ne cauta, sau m-au cautat adesea pentru un interes, oricat de minor sau mai mare, dar un interes al lor. Si nici nu am stiut. Vreau sa spun ca altfel nu mi-ar fi cautat prezenta, asta vreau sa spun.

Si exista oameni infumurati, cu nasul pe sus cum se spune, care sunt mofturosi, care nu vorbesc cu oricine, adica vorbesc cat le este lor bine, sau le convine si pe urma te intrebi oare de ce brusc, asa, dispar din viata ta ?

Poate ca acestia nu sunt intotdeauna cei mai rai oameni, dar nici bucurie nu fac, si ar fi mai bine sa nu dezvoltam astfel de “relatii” din capul locului.

Eu nu ma simt bine in compania unor astfel de persoane, o spun foarte direct.

Si m-am rugat si ma rog, sa cunosc oameni cum trebuie, oameni care sa nu ma caute dupa un interes al lor anume, pentru ca eu nu am cautat sau acceptat prietenia altor oameni pentru ca urmaream anume, un interes al meu.

Am in minte ceea ce imi spusese colega mea de clasa din liceu, Carmen, cand mi-a spus “Ruxandra s-a imprietenit cu tine pentru ca asa ii spunea mama ei, mama ei o trimitea la tine !”

Carmen o cunoscuse in clasa intai de scoala primara pe Ruxandra, deci cu multi ani inaintea mea, iar eu le-am cunoscut pe Ruxandra si Carmen ( care erau prietene ) abia in toamna anului 1982 cand am inceput clasa a IX-a de liceu, la liceul Nicolae Balcescu, acela de langa Catedrala Sfantul Iosif din Bucuresti, inca numit azi, Colegiul National Sfantul Sava.

Si astazi, si cu cat trec zilele si se scurge timpul, cu atat simt mai dureros faptul ca nu am avut in jurul meu prieteni, colegi, adevarati oameni de nadejde, simpli si naturali, cum trebuie, intr-un cuvant, “comme il faut”.

De aceea, surorile Mihaela si Stefania Ene au fost doua colege la care am tinut foarte mult.

Aceste doua fete, in fapt tinere femei nu au avut niciun interes la mine si am observat foarte repede ca au multa demnitate.

Oricat le-a fost de greu, si le-a fost, fetele niciodata nu cereau nimanui nimic, fetele nu au intrat in vorba cu mine la cursul de limba franceza pentru ca ar fi vrut ceva, nici pentru ca tatal meu era inca profesor universitar in anul 2005, nu doreau sa dea admiterea la facultatea de matematica a Universitatii Bucuresti.

In plus, ele stiau limba franceza, iar Stefania o putea ajuta pe Miki.

La sfarsitul anului II 2006-2007 de facultate, in ziua examenului de practica, eram in sesiunea de vara, aceea cu care se incheie semestrul 2 al anului universitar, pe Stefy am intalnit-o la etajul 5 in facultate, pe culoarele stramte, unde noi studentii venisem cu mic cu mare, asteptam la rand, la usile salilor de seminar, sa intram in examen, unul cate unul.

In fiecare sala se afla cate un profesor universitar.

Stefy a dat examenul de practica de specialitate cu profesorul Emanuel Albu, care ne predase dreptul administativ si stiinta administratiei in anul II de facultate, deci in acelasi an.

Stefy ne-a povestit, cam uimita, cam impresionata, nu se astepta adica, ca profesorul Albu a intrebat-o ce facultate a terminat, si intr-adevar Stefania absolvise Facultatea de Filologie a Universitatii Bucuresti, unde cred ca a studiat si limba franceza ( asa s-ar explica ca era mai buna decat Miki la franceza ).

Apoi, profesorul Albu a inceput sa o intrebe, foarte punctual, despre unul din personajele din “Morometii” de Marin Preda, dar foarte precis, si sa discute si despre alte romane, alti prozatori, alte opere ale scriitorilor romani, cu Stefy, careia ii cerea sa ii raspunda ca si cum se afla la facultatea de Filologie, si nu la facultatea de Drept unde eram noi atunci studente.

Stefy a fost absolut uimita cand a iesit din examen !

Nu putea decat sa spuna, in fata usii salii de examen de unde tocmai iesise : “Mãi ! Voi stiti ce mi-a facut profesorul Albu ? A inceput sa ma intrebe din “Morometii” de Marin Preda !”

Pe chipul Stefaniei se citea chiar putina spaima, o mare surpriza in tot cazul.

Si seriozitate.

Stefania este o fata foarte serioasa, pe cand Miki, desi serioasa, isi pastreaza un aer al ei mai jucaus, mai copilaros, pare ca inca se alinta si ca isi permite acest lucru, in timp ce viata a fost dura cu surorile Ene, dupa moartea tatalui lor.

De altfel, Stefania nu statea fara sora ei Miki pe care o iubeste foarte mult.

Odata, era inca in Bucuresti Stefania, cand am intalnit-o in cartierul nostru Drumul Taberei ( ele locuiau in cartierul Rahova, cu chirie ), in statia tramvaiului nr. 41, mergea la o lectie particulara de limba romana, dadea cateva lectii de limba romana, pentru ca trebuiau sa se intretina surorile.

A nu se intelege ca facea industrie cu lectiile ei de romana.

Stefy mi-a spus ca nu ii este usor, cand am vazut-o chiar era foarte serioasa si parca ceva o framanta, nu era asa deschisa la chip si radioasa ca in facultate.

Stefy mi-a spus ca, atunci cand merge in casa cuiva pentru o lectie de romana, unii se uita cu neincredere la ea, pentru ca o vad ca este tanara, iar ea trebuie sa caute sa se impuna.

In tot acest rastimp, sotul lui Stefy era bolnav, desi am inteles ca era un barbat tanar.

Cand el fusese sanatos, surorile traiau mult mai bine.

Pentru ca sotul lui Stefy lucra si aveau un venit sigur.

Dar el s-a imbolnavit si nu a mai putut lucra.

Ele il ingrijeau.

S-a intamplat insa ca amandoua sa se imbolnaveasca, erau sensibile la frig surorile si au racit puternic.

Atat de racite erau, cu febra puternica, la pat, incat nu avea cine sa aiba grija de ele.

Sotul lui Stefy, Bobby s-a dat jos din pat, nu mergea, se târa in maini, si asa le-a spalat, le-a dat medicamentele si nu stiu cum, le-a hranit.

Este incredibil ! – mi-am spus eu, cand imi povesteau.

Desigur, el a facut un efort supraomenesc.

A mai trecut un timp si Bobby s-a putut da jos din pat, mergea insa numai in carje, si greu.

Cred ca inca de la sfarsitul anului II de facultate 2006-2007, intr-o zi, in sesiune, la un examen, au aparut surorile cand imi asteptam randul sa intru in examen, se poate sa fi fost o sesiune de restante, eu imi amanam unele examene, le lasam, nu le dadeam in vara, le lasam direct pentru toamna.

Atunci ele mi-au spus ca sotul Stefaniei a reusit sa plece in Spania, si ca Stefy urmeaza sa plece si ea la sotul ei.

Situatia atunci era cam tensionata, a fost singura data cand le-am vazut ca se cearta, erau iritate, nervoase, Stefy avea lacrimi in ochi, poate ca Miki nu vroia sa plece Stefania, sa nu ramana singura.

Inainte de aceasta insa, dupa ce Bobby s-a facut mai bine, - nu cunosc toata povestea surorilor si mai ales pe a lui Bobby – surorile s-au mutat acasa la parintii lui Bobby si cu Bobby desigur, dar pentru o scurta perioada de timp, undeva poate la Mogosoaia.

Pe urma, sa fi fost prin anul III, 2007-2008 la un curs, a sosit Miki eram inca in amfiteatrul Studio din str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, Miki venea din Spania si nu intentiona sa ramana la Bucuresti, curand pleca inapoi in Spania.

Stefy era deja in Spania si nu mai urma sa vina in Romania, isi gasise de lucru, fie stia, fie invatase, dar mai ales Miki invatase, limba spaniola.

La inceput, Stefy isi gasise de lucru la o firma unde trebuia sa faca reclama sau publicitate unor produse ale firmei.

Stefy, dar si Miki, insa Stefy te uimea, era uimitoare, avea o memorie fantastica, invata pe dinafara foarte usor si invata foarte usor, repede, tinea minte, avea o mare capacitate de memorizare si nu incurca notiunile, informatia.

Niciodata nu am vazut o persoana cu asa o memorie si o capacitate de a invata, ata de usor, si cu o asa rapiditate si cum sa ma exprim ?

Invata “curgator”, “senin”, adica nu ca altii care fac mai mult sau mai putin un efort de intelegere, de memorizare, de sinteza, de analiza, de comparare.

Odata chiar am intalnit-o in autobuz pe Stefy, poate in autobuzul 268 care ma ducea spre Drumul Taberei, spre casa.

Cand am ajuns la statia unde se afla Biserica numita de la Rãzoare, o biserica cu hramul Sfintei Parascheva, mare, se vede, asezata parca la rascruce de drumuri, acolo se intretaie, se “unesc” in fapt, se “ajung unul pe altul” intr-un fel, Drumul Taberei si Bul. Timisoara, Stefy a coborat.

Cat am calatorit cu ea in autobuz si cum nu era aglomerat la acea ora, am vorbit cu ea, i-am spus ca am vazut ca are multe daruri, haruri de la Dumnezeu si ea sedea pe scaun, in fata, langa usa autobuzului din fata, de langa sofer, pe un scaun singur ( nu scaun dublu ), era trista, serioasa, asa cum era cand nu era nici cu Miki si nici la facultate.

Mi-a raspuns serioasa si trista, cu ochii ei mari caprui, sensibili si nelinistiti, parca tematori, eu citeam neliniste, chiar teama in ochii ei intotdeauna, ca : “Da, dar nu pot face nimic cu tot ce mi-a daruit Dumnezeu, cu toate darurile mele !”

Era atat resemnare pe chipul ei, incat parca ii vedeai sufletul, as spune mai precis, parca sufletul ei era resemnat si se vedea aceasta cu toata limpezimea.

O resemnare atat de “cuminte”, de linistita si calma, ca si cum demult de tot, dar demult de tot, Stefy se lamurise ca nu isi poate folosi in viata darurile si harurile ei de la Dumnezeu.

Pe Stefy am intalnit-o si in ziua examenului de drept procesual civil, in sesiunea de restante, la sfarsitul verii anului 2006, adica inainte sa inceapa la 1 octombrie 2006 anul 2 de facultate ( 2006 – 2007 ).

Stefy era intr-un fel “capul familiei”, locuia cu Miki si cu sotul ei Bobby.

In anul I de facultate, stateau intr-un apartament inchiriat in cartierul Rahova.

In ziua in care am intalnit-o in autobuz, Stefy ma intreba cum poate ajunge la “Plazza Romania”, eu care nu ma plimbam caci nu puteam din cauza rinichilor si vezicii mele bolnave, atunci am aflat de “Plazza Romania” si nu ii puteam da prea mari lamuriri.

In fapt, trebuia sa ajunga la Mall-ul numit “Plazza” de pe Bulevardul Timisoara, in dreptul Pietei Moghioros ( daca e sa fac un corespondent cu str. Drumul Taberei, paralela cu Bul. Timisoara ), si ar fi trebuit sa ramana cu mine in acel autobuz al RATB nr. 268.

Dar ea nu a stiut si a coborat la Biserica Razoare, a Sfintei Parascheva, acolo unde erau mai multe mijloace de transport in comun.

Se intreba ce tramvai sa ia de acolo ?

Apoi pe surorile Miki si Stefy Ene, le-am gasit pe Facebook.

Mi-au spus : “Fatã, acum ca ne-am regasit, sa nu ne mai despartim, sa tinem legatura !” ( mai mult Miki se adresa uneori, asa ca o adolescenta, ca o tanara cu “fatã !”, era intotdeauna foarte bucuroasa cand pronunta acest “Fatã !” ).

Nu stiu in fond, daca ele au sustinut examenul de licenta, in cele din urma.

Dar stiu ca eu le spusesem ca la Madrid, Universitatea Spiru Haret si facultatea noastra de Drept prin urmare, are un Centru de Invatamant la Distanta sau ID si asa si era.

Si-ar fi putut sustine examenul de licenta la Madrid.

Prin anul I, cand Stefy a spus, eram in fata Intrarii Studentilor din strada Doamnei, “Sa ne imprietenim !”, era si Cristina Molea in grup cu noi.

Eu nu am putut in toti anii de facultate sa ma plimb, sa ies cu colegele sau colegii datorita faptului ca sufeream cu vezica si rinichii, faceam si tratament si trebuia sa ajung rapid acasa.

Stefy cred ca nu stia atunci si m-a privit, serioasa si usor incruntata si cu un regret in voce, mi-a spus : “Fata, tu nu vrei sa te imprietenesti cu noi !”

I-am raspuns ca nu este vorba ca nu vreau sa fiu prietena cu ele.

Apoi Miki, s-a oferit sa vina la mine acasa, unde insa nu se putea sa vina.

Miki mi-a spus ca ele sunt de origine din Rosiorii de Vede, aici eu am cam uitat, sau din comuna Rosu.

Comuna Rosu nu e acelasi loc si nu e acelasi lucru cu Rosiorii de Vede, insa nu mai sunt sigura de unde a spus Miki ca sunt ele.

Poate ca totusi a spus ca sunt din Rosu.

Pe Facebook le-am regasit pe surorile Ene, de la bun inceput, de cand mi-am facut un cont pe FB.

Apoi, in ziua de 20 iunie 2013, am intrat pe pagina mea de FB si am gasit in Inbox, in cutia postala un mesaj scris de Miki Ene.

Imi scria ca a devenit mama, ca are o fetita in varsta de 2 luni de zile, deci probabil se nascuse in 20 aprilie 2013 – cam asa, mi-am spus eu atunci – imi scria ca pe fetita ei o cheama Marina-Fabiana si ca a avut o sarcina toxica, colici renale, a fost operata la rinichi in perioada in care era insarcinata.

Iar pe pagina ei de FB, caci dupa ce am citit mesajul ei, am intrat sa vad noutatile direct pe pagina lui Miki, ii scria unei prietene ca doctorii au vrut sa ii provoace nasterea, mi se pare ca data mentionata era “14 noiembrie 2012” si Miki scria “peste o saptamana”.

In cele din urma mi-a scris ea, desi am avut probleme de sanatate, ma bucur ca fata, copilul s-a nascut sanatos.

Stiu sigur ca Miki adesea regreta lipsa tatalui ei, odata mi-a scris chiar mie pe FB acest lucru.

Pentru ca lumea si societatea este cam stramba si rea, si odata ce surorile au ramas fara tata, nu s-au mai bucurat de sprijin, “prieteni”, pentru ca multi oameni intr-adevar iti acorda atentia lor, mai mult sau mai putin nu pentru tine insuti sau pentru tine insati, ci pentru ceea ce au fost ( daca au fost cineva ) sau ce sunt parintii tai.

Vai de copiii care nu au parinti, vai de copiii care nu mai au parinti !

Numai asa poti vedea ce calitate au oamenii care te inconjoara, si ce inima sau ce suflet bun au ! Adica cand ramai fara mama si tata in viata, singur sau singura.

Cel mai adesea, daca esti si o fata, o femeie, oamenii asteapta sa vada ca esti sprijinita de un barbat, tatal, unchiul, un frate mai mare sau mai bine plasat in societate, etc.

Sa fiu sincera, astfel de “suflete” ma ingrozesc si ma sperie.

Poate si de aceea, - adica iata un alt motiv, unul in plus – pentru care ma rog foarte mult.

Nu spun ca ar fi singurul motiv pentru care ma rog lui Dumnezeu, caci nu este.

Au fost si sunt si vor mai fi, si ma gandesc la fete in mod special, pentru ca e mai ales cazul fetelor, femeilor, care s-au si maritat, adica casatorit, si cand au ramas fara tatal lor, numai cu mama lor si aceea in varsta, unele din ele au ajuns la divortul de sotul lor.

In facultate un coleg incepuse – sa ma ierte, daca citeste, dar niciodata nu l-am luat in serios si nici nu era de luat in serios ! – sa ma curteze.

Ok, asta e ceva firesc, pana aici e normal.

Dar, a inceput sa imi spuna la masa, am insistat sa stam putin de vorba, oricum i-am spus din capul locului ca trebuie sa nu se supere pe mine, dar eu nu ma gandesc sa fiu curtata, si asa si era, totusi, am insistat sa luam masa impreuna la Spring Time, veneam de la facultate.

Spre seara, eram invitata la Conferinta unui profesor de drept european, francez, venit din Paris, la Institutul Francez din Bucuresti, unde, in final am mers cu acest coleg al meu.

La masa, aveam timpul, colegul meu mi-a spus ca “Daca parintii nu sustin fata, sau tanara femeie si baiatul sau tanarul barbat, atunci nu te poti casatori, nu merge, daca nu te ajuta parintii, caci nu te vei bucura de ajutorul lor !”

In clipa aceea m-am intrebat daca nu cumva mi se intamplase ceva sau daca nu eram pe cale sa devin un soi de “Oracol”, ceea ce mi-a spus el, stiam deja dinainte, aproape cuvant cu cuvant.

Am crezut ca traiesc o revelatie, pentru ca prea puternic, in fapt intru totul ii ghicisem discursul, dar, intru totul !

Mi-am spus in sinea mea, ca astazi baietii se maturizeaza si mai greu decat inainte, “pe vremea mea”, adica pe vremea cand eu eram o eleva de liceu, caci atunci, imediat dupa terminarea liceului, treptat, colegii de liceu au inceput sa se insoare, sa se marite, sa se casatoreasca.

Cand am ajuns cu colegul meu la Institutul Francez din Bucuresti am luat loc in randul doi de scaune, primul era rezervat conducerii I.F.B., in spate era plin deja, de studenti francezi si romani, iar colegul meu s-a asezat langa mine, “protector”, s-a intins cat era de lung in scaun, eram in primul rand, caci adevaratul randul intai era neocupat, era gol, deci ne vedeam in plus, in toata splendoarea, si dintr-o data, brusc, mi-a trantit o mana protectoare pe coapsa, ca si cum ma luase in proprietate, incepuse sa caste, privea in jur extrem de plictisit.

Ma gandeam in clipa aceea ca de multi ani frecventez I.F.B. si chiar si Colegiul Juridic Franco-Roman, din 2004, si oricand in orice moment, cei care lucreaza in I.F.B.  si ma cunosc, fostele mele profesoare de franceza, Ruxandra Boitan de la Inscrieri, Examene, etc. si altii ma pot vedea intr-o companie cam “exotica”.

Scena in sine m-ar fi amuzat, putin, pentru ca am simtul umorului si uneori incep sa rad cand e cate o scena caragioasa, mi se pare asa caraghios, dar nu puteam sa ma manifest si sa “misc in front”, apoi a aparut profesorul care conferentia, un domn cu parul alb, mai in varsta, si profesorul Gildas Fresneau care ma cunostea de acum bine de tot de pe vremea cand zi de zi veneam la Biblioteca Colegiului Juridic Francez al Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti, unde el tinea cursurile si isi avea biroul cand nu era in sala de curs.

Randul intai de scaune, cireasa de pe coliva ! – nu s-a ocupat, cel putin scaunele din fata noastra au ramas libere tot timpul pana la sfarsitul conferintei !

Profesorul chiar ne privea.

Apoi, de fata mai era un alt profesor de la Colegiul Juridic Francez, colegul dlui Gildas Fresneau care imediat m-a vazut si recunoscut, inca inainte sa inceapa conferinta.

Dar, “interesant” a fost ca, al meu coleg de facultate de la Drept, de la Universitatea Spiru Haret, inca inainte sa inceapa conferinta si dupa aceea, spunea ca s-a plictisit si “sa mergem !”

Cum adica “sa mergem” ?

Eu aveam o invitatie, l-am invitat cu mine sa vada si el Conferinta de Drept European, si eu de la bun inceput aveam in plan sa merg la conferinta aceasta.

Nu venisem acolo pentru a pleca.

Cred ca mai doream sa scriu ceva despre surorile Ene, dar in clipa aceasta nu imi amintesc, eventual, daca imi amintesc, voi reveni si voi adauga.

Mai jos, o mica conversatie cu Miki Ene, din 8 decembrie 2013 de pe FB :

Pe 8 decembrie 2013, dar si cu o zi sau doua inainte, Miki a postat pe pagina mea mai multe fotografii frumoase cu micuta Marina-Fabiana.

Ah ! Da. Mi-am amintit ce vroiam sa adaug.

Stefy, care era casatorita in anii facultatii noastre ( 2005-2009 ), la un moment dat nu stiu cand, a divortat de sotul ei.

Dupa mai multi ani de casatorie, in care a fost o sotie si la bine si la greu, cand sotul ei a fost atat de grav si de “inexplicabil” bolnav, odata ce a ajuns in Spania, a divortat.

Tot Miki a fost aceea care mi-a dat vestea divortului sorei ei, asa cum in anul I de facultate, tot ea venise fericita, cu albumul de fotografii de la nunta Stefaniei in care Stefy era in rochie alba de mireasa, cred ca erau la dansul lui Isaia, sa ne arate, pe atunci, ca sora ei este o femeie casatorita.

Ah ! Dar am gasit mesajul de pe FB, al lui Miki Ene din 20 iunie 2013, sa vedem ( revedem ) ce spunea ea atunci :

“

6/20/2013 2:22 PM

20 iunie 2013 de pe facebook, mesajele mele din inbox :

https://www.facebook.com/mikaela.ene

12:45am

Mikaela Ene

Buna scumpa mea Oliv,bine ai revenit pe facebook, ti-am simtit lipsa:) . In ultima perioada nici eu nu prea am avut activitate pe Facebook, s-au schimabat multe lucruri de cand nu am mai vb, am o fetita de 2 luni Marina-Fabiana, am avut o sarcina toxica de la inceput iar pe parcursul sarcinii am facut si colici renali, m-au operat la rinichi in timpul sarcinii, am avut multe complicatii, aproape toata sarcina am stat in spital. Inca nu m-am recuperat, , doarca fata este bine si pana la urma asta este important.Tu ce ai facut? Cum mai esti? Ne dor de tine si mie si Stefaniei. Te pupam, astept cu mare drag sa aud vesti de la tine.”

„Olivia Maria Marcov : 09.12.2013 13:45:55 ( 15 hours ago ) :

@Mikaela Ene : Miki, am vazut fotografiile postate de tine, cu Marina-Fabiana, este o fetita tare scumpica si dulce, un copil tare frumos, putin timida-tematoare, sensibila, zambeste frumos, deschisa, ca o papusica. Ma bucur pentru tine ca esti mamica unui copil asa de reusit. Cred ca o adori. De fapt, o adori ! Complimente lui Stefy, sorei tale.

Mikaela Ene : ( comment )

Multumesc din suflet Olivia, asa este, ea este darul meu ceresc. Te pupam!

14 hours ago 14 hours ago via mobile „.

_________________