Destinul Talantilor, Vederea prin Vãl, (Cararea Imparatiei), Pr. Arsenie Boca

Destinul Talantilor, Vederea prin Vãl, (Cararea Imparatiei), Pr. Arsenie Boca

Daca ramanem intelesi despre faptul ca in fiecare ins ce vine in lume, Dumnezeu ascunde un gand al Sãu, un plan pe care-l urmareste intre oameni, si, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capãtã insusirile de a-l putea indeplini, ne aflãm in raza unei mari taine.

Dumnezeu ocârmuieste lucrurile in multe feluri.

Dintre aceste multe feluri alegem doua spre talmacire : carmuirea cea peste stirea si putinta mintii omenesti, carmuirea prin simpla Atotputernicie a Vointei Sale.

Iar a doua e ocarmuirea la care leaga si slujirea omeneasca ; ocarmuirea atarnatoare de om, iubitoare de om, hotaratoare de om.

Adica libertatea lui Dumnezeu facuta, din iubire, atarnatoare de libertatea omului.

Astfel de libertate insa nu are decat dreptul, fiindca el a castigat iubirea lui Dumnezeu.

Pacatosul e rob pacatului, n-are vointã liberã.

Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru in creatiunea lui Dumnezeu.

Drept aceea, pe cand dreptul cunoaste un Dumnezeu personal, plin de iubire si apropiat oamenilor, pacatosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, amenintator, Atotputernic si tare departe.

Dar sunt pacatosi cu totul vrajmasi lui Dumnezeu, care nici nu ingaduie li se zica pacatosi.

Acestia nu sunt impreuna lucratori cu Dumnezeu.

Peste lucrul lor trebuie sa vina corecturi divine.

Asa se face cã simtim un Dumnezeu Atotputernic, care restabileste, peste vointele oamenilor, echilibrul creatiei si echilibrul vietii, stricat de faradelegile oamenilor.

Actiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrange faptele oamenilor cu urmarile lor, o numim Ispasire.

Ispasirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu in destinul insului si in destinul neamurilor.

Dar cu toate ca raul se pedepseste prin sine insusi, iubirea divina da totusi putintã de iesire din infundatura rautatii ce se pedepseste pe sine insasi : de se va gasi cineva sa stea bun pentru fratii sai inaintea lui Dumnezeu.

Acestia, prevazuti de Dumnezeu cu slujba aceasta inca mai inainte de-a se naste* [ *Galateni 1, 15 ; Ieremia 1, 5 ] si trimisi sa o implineasca, sunt slugile Sale, carora le-a dat avutia Sa pe mana.

Luca 19 :

12. Un om de neam mare ( Iisus ) s-a dus intr-o tara indepartata ca sa-si ia intarire craiasca si sa se inapoieze. ( A doua venire ca Imparat si Judecator. )

13. Si a chemat pe zece robi ai sai si le-a dat zece talanti si a zis catre ei : Negutatoriti cu ei pana vin.

14. Dar cetatenii lui aveau urã pe el, si au trimis solie in urma lui, zicand : Nu vrem ca acesta sa fie crai peste noi.

15. Cand a venit inapoi, dupa multa vreme* [ * Matei 25, 19 ], cu intarire de crai, a poruncit sa-i cheme pe acei robi carora le daduse banii, ca sa afle cine ce negutatorie a facut.

Talantii sunt talentele : inzestrari cu daruri, misiuni, slujbe duhovnicesti si slujiri cetatenesti ; mestesugul artelor ; mestesugul stiintei, a oricarei stiinte, darul chivernisirii avutiei ; pe scurt valorile culturii : valoarea morala, politica, teoretica ( stiinta ), estetica, economica si religioasa* [ *Tudor Vianu, op.cit., p.30 ].

Iar slujitorii sunt oamenii inzestrati cu toate aceste valori sau talente.

Si fara vorba, s-ar pricepe, din felul cum e pusa problema, ca toate valorile, talentele, ar trebui sa se negustoreasca intre oameni, in favoarea lui Dumnezeu, caci precum este o ierarhie a valorilor, tot asa este un Ierarh al lor.

Dar, zice parabola, ca unii din talentati, n-au vrut sa-l recunoasca de stapan, 80 % au facut rebeliune impotriva Stapanului averii.

Acestia sunt cei ce socotesc ca sunt ale lor darurile date de Dumnezeu.

Ei se umfla cu parerea de sine, isi afuma mintea cu mandria si scot afara pe Dumnezeu din negustoria lor.

Toata zdroaba lor e egala cu ingroparea talantului in pamant.

A nu lucra cu valorile, in sensul in care le-a rostuit Dumnezeu, inseamna a iesi din ierarhie si a face anarhie.

Deci 20 % petrec in ierarhie si 80 % in anarhie : exact situatia a 20 de oi in mijlocul a 80 de lupi.

Dar minunea lui Dumnezeu e ca oile biruie lupii !

Avem marturie Istoria crestinismului.

Cand puterii politice, in persoana imparatului in Roma sau Bizant, i se suia mandria luciferica la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci si inchinare.

Se facea pe sine zeu, isi comanda statuie, o ducea la Panteon si cerea lumii inchinare.

Crestinii insa nu se inchinau la idoli.

Zeul imparat se ciocnea astfel de Dumnezeul crestinilor, si, fiindca nu-L putea inlatura din cale, ucidea pe crestini fara judecata, ii ardea de vii, ii rastignea pe cruce ; crestinii, fara sa aiba vreo vina, cu rabdarea lor, scoteau din minti pe zeul mincinos.

Se intampla vreo nenorocire ?

Crestinii sunt de vina !

Nu ploua, crestinii sunt de vina ; ieseau apele, crestinii sunt de vina ; incolteau barbarii imperiul, crestinii sunt de vina, - crestinii la lei !...

Iata valorile in conflict : puterea politica, umflata de trufie, infigand ghearele in grumazul smereniei, si totusi, s-a vazut trufia cazand frântã in fata smereniei.

Pavel învãta pe crestini : “Supuneti-va stapanirii, caci nu este stapanire, fara numai de la Dumnezeu ; iar cele ce sunt : de Dumnezeu sunt randuite”* [ *Romani 13, 1 ].

Naravul ghearelor e cu radacini batrane.

In Istoria Egiptului, cata vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dainuiau multe mii de ani.

De indata ce si-au ridicat mana asupra preotilor, s-a ispravit cu ei ; templele si-au inchis luminile stiintei, piramidele au ramas monumente ale mortii si dinastiile s-au stins.

Unul dintre faraoni sfarseste cu toata oastea in fundul Mãrii Rosii* [ *Iesire 14, 28 ].

Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile si le-a pus in conflict.

In valoarea politica trufia starneste tirania, terorismul, dictatura ; in religie, inchizitia, despotismul, protestantismul ; in stiinta si economie, materialismul ; in arta, senzualismul ; in toate a bagat anarhia fata de Dumnezeu, Iararhul lor de drept.

Deci, ce vor zice, cand li se va cere socoteala ?

*****

Vederea prin Vãl

Sa nu se creadã îngust, cã dreptul apare numai in religie.

Dreptul poate sa se arate in oricare dintre valorile sau talantii lui Dumnezeu.

Daca insa abia apare in religie, asta se datoreste faptului ca numai aci se mai stie ceva despre atarnarea omului de Dumnezeu.

Deci purtatorul oricarei valori, daca va ajunge la cunostinta atârnãrii sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poartã slujba preotului, ori pe-a imparatului, ori pe-a invatatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a saracului.

Un singur lucru i se cere pentru aceasta : sa se cunoasca pe sine ca avandu-si obarsia spirituala si toata inzestrarea de la Dumnezeu.

Sunt multi drepti care nici nu stiu despre ei ca sunt drepti.

Pentru ei nestiinta e o mare acoperire de primejdii, si anume, primejdia caderii in mandrie a celor constienti de virtutea lor.

In sfanta lor nestiintã ei sunt simpli ca florile, nu stiu nimic despre frumusetea lor.

Pentru cei ce insa au o raspundere intre oameni, e neaparat de trebuinta sa-si cunoasca atarnarea lor de Dumnezeu si Lui sa-I intoarca cinstea si slujba, pe care le au intre oameni.

Tot ceea ce impiedicã aceasta situatie normala e valul de pe minte, e zidul, despartitor de Dumnezeu, al pacatului.

Dumnezeu pe toti ii trimite inzestrati si in stare sa fie drepti.

Dar, trecand ei prin poarta nasterii pamantesti, iau in spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i încovoaie spre pamant.

Pe urma, slabiti de osteneala vietii si de mediul inconjurator, greu se vor decide sa reprezinte cauza lui Dumnezeu.

“Inainte de-a te urzi in pantece...te-am sfintit si te-am randuit prooroc pentru popoate”, zice Dumnezeu lui Ieremia* [ * Ieremia 1, 5 ], care se cam lepada de slujba de prooroc.

Iona s-a lepadat mult si bine, Petru s-a lepadat ; imparati s-au lepadat, preoti s-au lepadat.

Se vede ca e un risc al vietii de-a te tine de Dumnezeu.

E o ciudata rusine de oameni in a te face mai bun.

Iar indrazneala de-a sluji lui Dumnezeu si a-i indemna si pe ei sa-I slujeasca, de cele mai multe ori, te pune in primejdie cu oamenii.

E frica oii de lup.

Dar daca si Iisus s-ar fi infricosat de oameni si de iad, ce s-ar fi ales de nadejdea noastra ?

Taina lui Iisus era ca in trupul Lui se ascundea Dumnezeu ; iar taina noastra, a crestinilor, e ca in faptura noastra se ascunde Hristos.

Aci e minunea ca oile biruie lupii, oricat de mare le-ar fi haita.

Spre a vedea cu ochii o minune ca aceasta, nu e decat o singura cale de urmat : viata curata – potrivita cu firea – care ajutã si oamenilor, si-I ajutã si lui Dumnezeu, ca sa ne poata ajuta.

Nu-i alt chip obisnuit de-a surpa zidul si de-a subtia valul ce desparte pe oameni de Dumnezeu si baga haosul in zidire.

Caci pacatul desfraului si a toata faradelegea intarzie sau face cu neputinta aratarea si desavarsirea vietii lui Hristos in ni.

Ca numai de se va arata viata lui Hristos in noi, vom cunoaste tinta spre care trebuie sa tindem si ne vom intelege rostul pe pamant.

In copiii veniti dintr-o vietuire curata a casatoriei, precumpanesc inclinarile bune si nu-i biruie imprejurarile rele ale mediului, ce eventual l-ar gasi si, poate ca, chiar impotriva acestui mediu sunt randuiti.

Ei sunt de mici mai stravezii pentru Dumnezeu si prin aceasta se vede ca au chemarea sa-I fie ucenici, iar, daca vremea le-o va cere, Ii vor fi si mucenici.

Un barbat de stiinta, care marturiseste in mediul sau pe Dumnezeu, adeseori e mucenic ; un conducator de neamuri, daca se declara atarnator de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca si cum atarnarea de Dumnezeu ar fi o mare slabiciune si vinovatie.

Si asa patesc pe rand toti daruitii lui Dumnezeu cand nu se invoiesc la sfatul lumii, sa talhareasca pe Dumnezeu de darul ce li-l dase spre tot lucrul bun, ce au sa-l implineasca in lume.

Cu cat “valul” tesut din pacate si asternut peste ochiul constiintei e mai subtire, cu atat cei daruiti afla mai repede cine sunt si ce trimitere au de la Dumnezeu.

Iisus, ca om adevarat, n-avea niciun val despartitor, incat la 12 ani spunea dreptului Iosif si Sfintei Fecioare, cu aerul cel mai natural cu putina : “N-ati stiut ca in casa Tatalui Meu mi se cade sa fiu ?”* [ *Luca 2, 49 ].

Era in templul din Ierusalim, inconjurat de bogoslovii legii vechi, intrebandu-i si raspunzandu-le din Scripturi.

Deci sfintii, dreptii prin excelenta, pe masura credintei si a curatiei lor mostenita din parinti si sporita cu propria lor osteneala, sunt o cuvantare vie, pentru ca au intr-insii pe Dumnezeu-Cuvantul, Cel ce striga printr-insii Voia Sa catre ceilalti oameni.

In jurul acestora se intareste si se intinde credinta, si multi se mantuiesc.

Prin ei se potoleste anarhia, prin ei se restabileste echilibrul si armonia si prin ei si ceilalti intrevad pe Dumnezeu.

Sfintenia e tocmai aceasta transparenta a lui Dumnezeu in faptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinta a sufletului cu Tatal sãu – singura situatie normala si de la sine inteleasa a omului si a oamenilor.

Extras din Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu Episcopul Aradului si Hunedoarei, Editie ingrijita de : Preot Prof. Simion Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, Ed.Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului 1995