Vamesii
Vãzduhului, Judecata Particulara a Sufletului, O Descriere a Iadului, (
Pr.Arsenie Boca, Cãrarea Împãrãtiei ) ( 1 )
Când a sunat
ceasul iesirii din lume sufletul se retrage din trup si se adunã înspre cap.
De aceea,
pentru cei ce au dus o viata duhovniceasca intensa, li se insenineaza fata cu o
lumina neobisnuita.
La multi dintre
sfintii nevoitori ai pustiei, in vremea iesirii sufletului le straluceau fetele
ca soarele.
Sufletul e o faptura spirituala care nu are ingradirea pe
care o are trupul si nici nu-i stau in cale piedicile trupului.
In vremea
aceea o constiintã impacata rasfrange o fatã seninã, pe cand o constiinta
tulburata rasfrange o fata ingrozita.
De aceea
Înteleptul dã sfatul :
- « Adu-ti aminte de Ziditorul
tãu, in zilele tineretii tale, inainte ca sa vina zilele de restriste”...
5. ...”fiindca omul merge la locasul sãu de veci...
6. ( Adu-ti aminte de Ziditorul tãu ) mai-nainte ca sa se
rupã funia de argint...
7. Si ca pulberea sa se intoarca in pamant, precum a
fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat.”* [ *Eclesiastul
12, 1.5.6.7. ]
Desfacerea
sufletului de trup se face in vreme de trei zile pamantesti, incepand de la
momentul pe care-l numim noi moarte.
Slujba
inmormantarii corespunde cu dezlegarea deplinã a sufletului de trup.
Sa urmãrim, asadar, calatoria sufletului dezlegat de
trup.
La iesirea din
cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemenea cu el, a fapturilor
nevazute, fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca
faptele lui au fost rele.
De unde pe
pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic « astazi », o
vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia, sau o vesnicie
intunecoasa, neagra vesnicie, pentru sufletul care a iubit stricaciunea.
Acum
dã sufletul de datoria cunoasterii.
Dacã sufletul
n-a ajuns, sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostinta de sine
insusi, el trebuie neaparat, ca fiinta spirituala, sa se cunoasca dincolo de
mormant.
Sufletul trebuie
sa-si dea seama de ceea ce si-a castigat ; trebuie sa-si recunoasca si sa-si
pronunte judecata, inainte de a-l judeca Dumnezeu.
Pe pamant avea
ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-l ajuta sa se cunoasca si
sa-si judece purtarea.
Dincolo nu se
mai poate cunoaste pe sine insusi prin propria lui libertate, caci misiunea
de-a descoperi sufletului starea sa de stricaciune o au ingerii cazuti.
Demonii, stapanii
raului pe pamant, au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care
sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit.
Prin
recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa.
Deci toate
greselile marturisite la duhovnic, cu inimã infranta si smerita si pentru care
sufletul si-a facut canonul, nu se mai aflã ca piedica in cale, la trecerea
printre cumplitii vamesi ai vazduhului, caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe
acestea din cartile lor.
La aceasta
infricosata cercetare a sufletului stã de fata si ingerul pazitor, care
insoteste sufletul toata calatoria aceasta.
Vamile
cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad Fata lui Dumnezeu,
chiar daca vor fi osandite.
Vrajmasii
lui Dumnezeu, ateii,
care se innebunesc, zicand cu urã cã nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vami,
ei fiind cu totul fiii pierzarii.
Sufletul
acestora il trag din trup cu silã mare o droaie de diavoli si osânditul suflet
n-are nici macar mangaierea sa vada de departe fata ingerului pazitor, daca
necredinciosul acela era dintre cei botezati.
Precum nu se
apropie ingerii buni de sufletul ce s-a dat pierzarii, asa nu se apropie
ingerii rai de sufletele sfintilor care, intr-o stare
de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc.
Acum,
sufletul se inchinã lui Dumnezeu, Tatalui sãu, nu prin credinta, ci prin
vedere.
Cei curati cu
inima vor vedea pe Dumnezeu – asta-i fericirea.
Cunostinta trebuie
sa fie deplina, pentru stadiul in care se aflã sufletul acum.
De aceea e
condus de inger sa vada Raiul, fericirea dreptilor, rasplata faptelor bune, dar
mai ales e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a facut, sau pe care le-ar
fi putut face, dar nu le-a facut : Acum va pricepe sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal,
si ce putea sa faca, iar din acestea, cat a facut.
Acum cunoaste care-i era masura data lui de Dumnezeu si
cat a implinit-o el.
Iar ca la a noua
zi pamanteasca ( a sasea zi de la ingroparea trupului ) sufletul se reîntoarce
la Dumnezeu si I se închinã.
Pe pamant,
Biserica face rugaciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat.
Cunoscutii si
rudeniile de pe pamant, in obstea Bisericii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu
si iubire catre fratele lor, ca sa fie randuit in ceata dreptilor, cu ingerii
buni.
De la aceasta,
a doua inchinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge sa vada
si Iadul, suferintele pacatosilor, scrâsnirea dintilor, focul cel vesnic,
intunerceul cel mai de dinafarã, unde e plângerea deznãdejdii ultime.
Dincolo nu e
timp, ca la noi, ci vesnicia.
Totusi calatoria
asta a sufletului prin Iad, tine ca la 30 de zile pamantesti.
In vremea
aceea sufletul cunoaste cu de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe
care le-a facut el.
Daca s-a
pocait de ele, se va teme mai putin ; daca nu se pocaise de ele si-l prinsese
moartea intr-insele, ingrozirea lui va fi cumplita.
Acum isi
cunoaste “locul” dupa dreptate, in care are sa se munceasca si tremurã de
frica.
Judecata
Particulara a Sufletului
Dupa vederea
Iadului, sufletul se întoarce pentru a treia oara sa se închine Domnului.
Acum e
lamurit.
A vazut binele si
raul.
Acum nu mai
vorbeste, ca pe pamant, ca nu este Rai si Iad.
Acum nu mai
zice, ca hotul fara minte : “Nu cred ca este temnitã !”
Si fiindca nu
crezi, urmeaza ca nu existã ?
Dar daca
exista, ce te faci ?
Daca crezi ca
este Iad si – sa zicem, prin absurd, ca nu este – n-ai pierdut nimic.
Dar daca este
?
Te-ai pierdut
pe tine insuti, ai pierdut totul !
Iata de ce ne
spun Parintii noua pamantenilor, ca de aceea ne targuim noi cu credinta,
fiindca n-am vazut nici Raiul, nici Iadul.
Parca pricepem
intrucatva râvna propovãduirii lui Pavel Apostolul, care a fost rapit in Rai* [
* 2 Corinteni 12, 3 ] : cu asta avea evidenta absoluta a imparatiei spiritului,
de care era mai sigur decat de toata existenta celor vazute* [ *Ibidem ],
acesta era zorul unei nemaiîntâlnite apostolii.
In imparatia
nevazuta a duhurilor, la a patruzecea zi pamanteana, are loc o mare hotarare
asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu se lamurise
in zeci de ani de zile de viata pamanteasca.
Biserica pe pamant
se roaga lui Dumnezeu a treia oara, pentru sufletul care-si asteapta judecata
Imparatului lumii.
Stapanul
vietii are in mana cheile mortii si ale Iadului*[ *Apocalipsa 1, 18 ].
Deci, daca
sufletul, in viata pamanteana, a fost ostas bun al Imparatului Hristos, intrã
in obstea sfintilor, a ingerilor buni, bucurandu-se de toate ostenelele si suferintele
ce le-a indurat bucuros pentru Hristos pe pamant.
Daca insa n-a
trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toata amãgirile lumii acesteia,
petrecerea lui va fi cu diavolii, in “locul” de munca.
Deci
judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi, iese a patruzecea zi
de la mutarea sufletului din cortul lui de lut.
Hotararea pe care
o da Dumnezeu asupra sufletului de-a petrece in Imparatia luminii, sau a se
osandi in imparatia chinurilor, e o hotarare provizorie, si tine pana la judecata cea de
obste, judecata de pe urma.
Aceea e definitiva si fara de sfarsit.
O
Descriere a Iadului
Intai o
descriere teologica.
In
Imparatia lui Dumnezeu nu intrã nimic necurat.
Deci ne putem
inchipui ce putini sunt aceia care raman in Imparatie, inca de la judecata
particulara, pentru vesnicia nesfârsita.
Si toti
ceilalti ?
-
Toti ceilalti, desi
credinciosi, dar daca nu s-au curatit prin pocainta de pacatele lor, de mandria
lor, de slava desarta si celelalte, trec in lumea nevazuta, asa-zicand, in
stare de boala, dar n-au pierdut putinta de-a
ajunge odata si ei in obstea Bisericii lui Hristos.
Dar pana atunci ?
-
Pana atunci suferã in Iad.
Caci in Iad sunt mai multe feluri de osânditi.
Unii pentru vecii vecilor,
altii pana la judecata de pe urma, cand ii scoate Biserica luptatoare de pe
pamant, prin rugaciune si milostenie.
Aici,
in viata pamanteana, vrei sa te pocaiesti, poti sa o faci.
E
o fapta a libertatii vointei.
Dincolo, nu mai e libertatea vointei.
Cei ce in
viata trupeasca au robit pacatului, cu voia erau robi inca de aici, si de aici
si-au pierdut libertatea vointei.
Deci, in ce stare
de libertate i-a surprins moartea, in aceea vor petrece, cat le va hotarî
Dumnezeu.
Sufletul a plecat
din viata aceasta cu indemnare de pocainta ?
Indemnarea
aceasta i se socoteste ca buna desi, pentru ca n-a desavarsit-o, are sa
petreaca in Iad ; dar in Iad nu poate sa continue
pocainta – nemaiavand libertatea vointei – ci suferinta lui e socotita de
Dumnezeu si candva, odata, cand Dumnezeu stie, e iertat si el.
Pocainta nu si-o poate desavarsi sufletul in Iad si pentru motivul ca acolo
nu mai lucreaza Harul lui Dumnezeu.
Deci, daca cineva
ar fi scos din Iad, aceasta se datoreste ostenelii rudeniilor si rugaciunilor
Bisericii luptatoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe-o fapta buna a
iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormantului, va implini cu
ele ceea ce lipsea din pocainta sufletului osandit.
Fara libertate
si fara har, nicio suferinta nu plateste nimic, cu atat mai putin suferinta din
Iad.
Suferinta aceea,
desi foarte mare, nu rodeste nicio nadejde de pe urma ei.
Dar
libertatea, iubirea si harul celor de pe pamant pot indupleca pe Dumnezeu sa
scoata din munca sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplina.
Caci, precum nimic necurat nu intra in Imparatia lui Dumnezeu, asa nimic
bun, oricat de putin ar fi, nu ramane in Iad pentru totdeauna,
subintelegandu-se prin acest bun si rugaciunile Bisericii.
Iubirea a coborat pe Dumnezeu in trup, iubirea a sfaramat portile Iadului,
iubirea “scoate din moarte si nu te lasã sa te pogori in intunerec”* [ *Tobit
4, 10 ].
E vorba de-o
iubire aratata prin fapte.
De aceea zicem ca iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul
; nu piere niciodata, e puternica, incat strabate dincolo de mormant si ajunge
pe cel iubit ; strapunge Iadul care nu-i poate sta impotriva si strabate Cerul.
Iubirea
e insusirea lui Dumnezeu, prin care a creat lumea vazuta si nevazuta, si toata
faptura care-L cunoaste de Tatã e strabatuta de iubire.
Daca am starui
cum trebuie in iubirea aceasta fara margini, s-ar rasfrange si in noi obârsia
noastra divina, chipul si asemanarea fiilor cu Tatal, am avea si noi multime de
insusiri dumnezeiesti, prin har nu prin natura, in primul rand n-am fi asa de
marginiti intr-o multime de privinte.
Iata ce rost are imbunatatirea celor vii, nu numai pentru folosul mantuirii
lor personale, ci si pentru izbavirea celor din inchisoare care au plecat din
viata pamanteasca cu pocainta inceputa dar neispravita.
Cu adevarat, iubirea e calea cea mai scurta si mai presus
de orice cale, spre desavarsire* [ * 1 Corinteni 12, 31 ] ; printr-insa avem
inlauntrul nostru Imparatia Cerurilor.
Extras din Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei
Seviciu Episcopul Aradului si Hunedoarei, Editie ingrijita de : Preot Prof.
Simion Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, Ed.Sfintei Episcopii Ortodoxe
Române a Aradului 1995
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu