Machiavelicii
Machiavelicii, sau scopul scuzã mijloacele
Managerul unei mari divizii, a unui mamut
industrial european, avea o reputatie ciudat de scindatã : oamenii care lucrau
pentru el il detestau si se temeau de el, dar seful sãu il gãsea absolut fermecãtor.
Foarte
manierat pe plan social, managerul facea eforturi considerabile sa-si
impresioneze, nu numai seful, ci si clientii din afara companiei.
Dar odatã intors
in biroul sãu, devenea un mic tiran, tipand la oamenii a caror performantã nu
il multumea, si neavand niciun cuvant de laudã pentru cei care excelau.
Un consultant
chemat de compania industriala, sa evalueze managerii, si-a dat seama cat de
demoralizati devenisera oamenii din divizia autocratului.
Dupa numai
cateva interviuri luat colegilor lui, consultantul a vazut cã managerul cu
pricina era in mod vadit interesat, numai de persoana sa, si nicidecum de
organizatie sau de oamenii a caror munca grea il umplea de mandrie in fata
sefului sãu.
Consultantul a
recomandat inlocuirea acestuia, iar directorul executiv al companiei, destul de
reticent, i-a cerut managerului sa plece.
Managerul insa
a gasit imediat un alt post la nivel inalt – si asta pentru ca prima impresie
pe care i-a facut-o noului sef, a fost nemaipomenita.
Recunoastem
imediat acest gen de manager manipulator ; l-am vazut in nenumarate filme,
piese de teatru si seriale de televiziune.
Stereotipul
nemernicului, ticalosului fara scrupule, dar agreabil, care ii exploateaza fara
mila pe ceilalti, este larg raspandit in cultura populara.
Tipul acesta
reprezinta un motiv peren in divertismentul popular – este vechi, precum
demonul Ravana, din epopeea antica indianã Ramayana, este contemporan precum
Imparatul cel Rau, din Razboiul stelelor.
In
nesfarsitele intruchipari cinematografice, el reapare ca omul de stiintã nebun,
obsedat sa stapaneasca lumea, sau ca liderul seducãtor, dar nemilos, al unei
bande criminale.
Detestãm
instinctiv acest tip, din pricina vicleniei sale lipsite de scrupule, si puse
in serviciul unor scopuri rele.
Este machiavelicul,
ticalosul pe care ne place sa-l urâm.
Atunci cand
Niccolo Machiavelli a scris “Printul”, un manual din secolul al XVI-lea, despre
dobandirea si mentinerea puterii politice, prin manipulare vicleanã, el
considera un fapt de la sine inteles, cã cel ce aspirã sa conduca, nu este
preocupat decat de propriile interese, fara sa-i pese catusi de putin, de
oamenii pe care ii conduce, ori de cei pe care i-a calcat in picioare ca sa
castige puterea.
Pentru
machiavelici, scopurile justificã mijloacele, indiferent cata durere provoacã
in jur.
Etica aceasta
a predominat veacuri de-a randul, printre admiratorii lui Machiavelli din
budoarele curtilor regale ( si, desigur, continuã
neabãtutã in multe cercuri politice si de afaceri contemporane ).
Presupunerea lui Machiavelli era cã interesul egoist
reprezintã singura fortã calauzitoare a naturii umane ; altruismul nu isi
gaseste niciun loc in acest tablou.
Ce-i drept, un
politician machiavelic poate, de fapt, sa nu considere cã scopurile sale sunt
egoiste, sau rele ; poate sa vina cu un rationament convingãtor, chiar unul in
care crede.
Orice conducator
totalitar, de pilda, isi justificã tirania, prin nevoia de a proteja Statul de
un inamic sinistru, chiar daca acesta [ inamicul ] e complet nascocit.
Termenul “machiavelic”
este folosit de psihologi, in cazul oamenilor a caror perspectiva asupra vietii
reflectã aceasta atitudine cinicã, de genul “totul e permis”.
Primul test
pentru machiavelici era, de fapt, bazat pe afirmatii din cartea lui
Machiavelli, precum : “Cea mai importanta
diferentã, dintre majoritatea criminalilor si ceilalti oameni, este cã primii
sunt suficient de prosti ca sa fie prinsi”, sau “Majoritatea oamenilor uitã mai repede de moartea parintilor, decat de
pierderea proprietatii”.
Inventarul
psihologic nu face judecati morale, iar in contexte diverse, de la situatii
legate de vanzari, la politica, talentele persoanelor machiavelice – printre
care farmecul oratoric, iscusinta si
siguranta de sine – pot fi calitati pozitive.
Pe de alta parte,
machiavelicii tind sa fie de o arogantã si de un calcul cinice, comportându-se
cu usurintã, in moduri care submineazã increderea si colaborarea.
Desi,
probabil, de o admirabilã stapanire de sine, în interactiunile sociale, ei nu sunt interesati sa
stabileasca legaturi emotionale.
Machiavelicii,
asemenea narcisistilor, ii vad pe altii in termeni
strict utilitari – ca pe un El, bun de manipulat in interes propriu.
De pilda, unul i-a marturisit unui consilier, pe un ton neutru, ca tocmai
isi “concediase” prietena ; ii socotea pe oamenii din toate zonele vietii sale,
drept parti interschimbabile, fara ca una sa fie mai buna decat alta.
Machiavelicii
au multe trasaturi in comun cu celelalte doua ramificatii ale Triadei
Intunecate ( narcisistii si psihopatii ), de pilda o natura dezagreabila si egoismul.
Dar mult mai
mult decat narcisistul sau psihopatul, machiavelicul ramane realist in privinta
sa, sau a celorlalti, fara sa aibã pretentii exagerate ori sa incerce sa
impresioneze.
Machiavelicii
preferã sa vada lucrurile limpede, pentru a le exploata cat mai bine.
In preistoria
omenirii, sustin unii teoreticieni evolutionisit, inteligenta umanã a aparut
pentru prima datã, sub forma unei activitati
ingenioase aflate in slujba propriilor interese.
In epocile de
inceput ale omenirii, continuã argumentul, victoria consta in manifestarea unei
dibãcii superioare, pentru a castiga partea leului, fara sa fii exclus din
grup.
Astazi, tipurile
machiavelice, precum managerul care isi linguseste superiorii si loveste in
subalterni, ar putea sa aiba un anumit succes personal.
Dar pe termen
lung, machiavelicii riscã sa fie sabotati intr-o bunã zi, de relatiile lor
otravite si de proasta reputatie dobandita de pe urma lor.
Istoria
personalã a unui machiavelic va fi inevitabil pãtatã de fosti prieteni plini de
resentimente, fosti / foste iubiti / iubite, si fosti parteneri de afaceri – toti plini de rani si resentimente mocnite.
Si totusi, o
societate extrem de mobilã, poate oferi o nisã ecologica receptiva
machiavelicilor, in care se pot lesne indrepta spre
noi cuceriri suficient de departate de ultimele, pentru ca faptele lor rele sa
nu ii ajunga niciodata din urma.
Machiavelicii
manifestã in mod tipic, o empatie cu structura unui tunel : se pot concentra asupra emotiilor cuiva, atunci cand doresc
sa se foloseasca de persoana respectivã in interes propriu.
Altfel,
machiavelicii stau mai prost in ceea ce priveste rezonanta empaticã, decat
altii.
Raceala lor pare sa rezulte, din acest deficit
fundamental in procesarea emotiilor – atat la ei insisi, cat si la altii.
Ei vad lumea
in termeni rationali, probabilistici, care nu sunt numai
lipsiti de emotii, ci si goliti de simtul etic ce izvorãste din preocuparea
umanã.
De aici
usurinta cu care cad in ticalosie.
Lipsindu-le capacitatea de a simti impreuna cu altii, machiavelicii nu
pot simti nici pentru ei.
Asemenea
acelui criminal in serie, o laturã a personalitatii lor a fost data uitarii.
Machiavelicii apar
la fel de confuzi si atunci cand vine vorba de propriile lor emotii ; intr-o clipã de disconfort, s-ar putea sa nu stie
daca, asa cum s-a exprimat un expert, sunt “tristi, obositi, flamanzi sau
bolnavi”.
Machiavelicii
par sa-si traiasca lumea lor interioara, atat de aridã din punct de vedere
emotional, ca fiind doldora de nevoi primare urgente, ca sexul, banii sau
puterea.
Incurcãtura in
care ajunge machiavelicul, este cum sa-si satisfaca acele impulsuri, cu un bagaj interpersonal din care lipsesc elementele esentiale ale
radarului emotional.
Chiar si asa, capacitatea lor selectivã de a sesiza ce anume gandeste o
alta persoana, poate fi destul de incisivã, si ei
par sa se bazeze pe aceasta viclenie sociala, pentru a-si croi drum prin lume.
Machiavelicii
devin elevii abili ai unei lumi interpersonale, pe care o pot strabate doar la
suprafatã ; cognitia lor sociala dibace observã nuante, si ghiceste felul in
care oamenii ar putea reactiona intr-o anumita situatie.
Aceste
abilitati fac posibil, legendarul lor caracter social
alunecos.
Asa cum am
vãzut, unele definitii curente ale inteligentei sociale, bazate in principal pe
un astfel de simt social practic, le-ar acorda un punctaj inalt
machiavelicilor.
Dar, desi capul lor stie ce sa faca, inima le ramane
nestiutoare.
Unii vad
aceasta combinatie de forta si slabiciune, ca pe un handicap pe care machiavelicii
il depasesc prin viclenia pusa in slujba propriului interes.
Din aceastã
perspectivã, caracterul lor manipulator compenseazã orbirea pe care o manifestã
fatã de intreaga gamã a emotiilor.
Aceasta nefericitã adaptare le otraveste relatiile.
Extras din cartea “Inteligenta sociala, Noua stiinta a relatiilor umane”, Daniel Goleman, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2007, titlul
original “Social Intelligence, The New
Science of Human Relationships”, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu