Apostol, de Cezar Petrescu ( 1 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 1 )

Capitolul I

“Nimeni, n-are sa te întâmpine

Nimeni cu pâine si sare, nici cu urale

Si flori... “

Halta era în câmp.

O clãdire dreptunghiularã, posomorâtã si hâdã [ hîdã ] în bura de toamnã.

Trei salcâmi piperniciti.

O magazie într-o râlã [ rîlã ], pe piloti, cu usile vraiste.

Si cateva vagoane de prund, ruginite si putrede, rãzletite pe unica linie moartã, uitate poate acolo de la întemeierea Cãilor Ferate Române [ Romîne ].

Toate ca in România acelui an, 1908, cu doi ani dupã mãreata Expozitie Jubiliarã si cu un an dupã epilogul ei : rãscoalele tãrãnesti.

Toate potopite de-o lâncedã nepãsare.

Toate scufundate in mohorâtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lãsaserã sa înece si cugetele.

Un ins mustãcios, cu sapca rosie trasã pe sprâncenele stufoase ca o altã pereche de mustãti, strigã ceva rãgusit spre vagonul de postã.

Rotunji mâna pâlnie la urechi, sa prindã rãspunsul.

Nu auzi, nu intelese sau nu-l multumi raspunsul acela, caci pãsi mânios intr-acolo, in noroiul negru, peste bãltoace cu apa murdarã, clefãind în hlisa lipicioasã cu galosii uriasi cât exemplarele de reclamã din vitrinele pravaliilor cu incaltaminte.

“Trebuie sa fie un om-reclamã de la galosii “Triunghi” !” gândi cu el insusi, Nicolae Apostol.

Dar voiosia lui tinereascã îndatã se stinse.

N-avea cine-i asculta gluma.

Nu era cine sa raspunda surâsului vesel cu un alt surâs vesel.

Revenit la realitatea încruntatã, îsi târî cele douã geamantane pe treapta vagonului.

Cãuta cu ochii un hamal.

Nu se arãta nimeni.

Le coborî singur, neîndemânatic : iar rotind privirea, se simti deodatã surghiunit, fara vinã si fara nãdejde, undeva, intr-o pustietate dusmãnoasã de la capãtul lumii.

Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta.

Ploaia îi biciui obrazul.

A fost ca o dojanã, ca o desteptare, ca dusul din diminetile saptamanii de preparatie pentru examene si concursuri, cand, dupa ceasuri prea putine de somn, surmenat, cãpãta proaspãtã energie sub împroscarea ghetoasã.

Îsi sumeti pieptul si ridicã fruntea în ploaie.

A treia oarã in doua zile ii fulgerã in minte avertismentul directorului batran si blajin cand i-a pus diploma in mânã, dupa ce l-a imbratisat parinteste pe frunte, ca pe-un fecior purces in pribegie :

“Mai ales sa-ti amintesti aceasta, Nicolae Apostol !

N-are sa te intampine nimeni cu paine si sare, nici cu urale si flori.

Bransa noastra cere un eroism fara glorie.

Un eroism mãrunt, de toatã ziua.

Cateodata ma simt vinovat, Nicolae !

Cat timp vã am elevi, datoria mã face sa vã pomenesc numai despre lucruri frumoase, raspunderi marete, o viatã model, ca pentru o povestire cu moralã de Abecedar.

Cand vã vad plecand in lume insa, mi se strange inima, Nicolae !

Stiu ce va asteapta.

De aceea va sãrut pe frunte, ca pe niste flacai porniti la batalie, unde multi sunt osanditi sa cadã rãpusi.

Tu n-ai sa fii insa dintre aceia.

Esti un flacau tare.

Iti dau numai un sfat, Nicolae.

Taina, ma intelegi tu ? taina e sa nu deznadajduiesti de la cea dintai dezamagire si sa n-astepti nimic de la nimeni.

Nimic, decat de la tine !...”

Intr-adevar, nu-l intampinase nimeni cu paine si sare, cu urale si flori.

Nici la minister, la Bucuresti, unde-a stârcit o saptamana pe scari si pe culoare ; nici la Revizorat in capitala tinutului, ieri si astazi dimineatã ; nici aci, in gara pustie de camp, nimeni nu arãtase vreun semn de emotie cã Nicolae Apostol, premiant intaiul in toate clasele scolii normale, laureat la toate concursurile si bucuroasã nadejde a unui lung sir de dascãli, pleca sa-si împlineascã destinul - in anul de la Mântuire una mie nouã sute opt !

Un drumet, necunoscut printre necunoscuti.

Aceasta era.

Atat, si nimic mai mult.

Omul cu sapca rosie si cu galosi pentru reclama firmei “Triunghi” fãcu un semn de eliberare cu mâna.

Seful de tren sunã din goarna de alamã, desi nimeni nu era sa urce si nimeni sa coboare.

Vagoanele se urnirã in ploaia surã...

La ultimul macaz, locomotiva prinse putere si se avântã cu surprinzatoare energie, grãbind sa treacã dincolo de pustietãtile fumurii, din nou in lumea civilizata, cu orase luminoase si tumult de multimi, cu larmã de glasuri si vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui si gradini rotunjite in alei de-o geometrie savantã, cu o viatã care-i va fi de-acum tot atat de himericã si indepartata ca existenta fabuloasã a locuitorilor din planeta Marte.

Nicolae Apostol rãmase intre geamantanele lui, in bura învãluratã de vânturi.

Omul cu sapca rosie se oprise in prag, scuturandu-si galosii enormi si privindu-l curios, ca pe o aparitie suspectã care strica orânduiala statiei de unde nu se urca nimeni si unde nu cobora nimeni.

Tanarul isi luã inima în dinti si porni sa înfrunte pe reprezentantul galosilor “Triunghi”.

-         Îmi dati voie ? intrebã scotandu-si palaria cu o cuviincioasã sfialã.

-         Ma rog ! Ce poftesti ? mormãi omul mustãcios, fara sa se miste din usã.

-         Sunt invatatorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol ! Nu cunosc locurile acestea. Vin intaia oara aci. Si as ramane indatorat daca sunteti atat de bun sa ma lamuriti cam ce distanta e pana la sat si cum as putea ajunge pana acolo...

Nicolae Apostol vorbea surazand cu toata tineretea lui irezistibila, care simtea nevoie de simpatie si de voie bunã, caci viata nu-i înveninase inca sufletul si nu-i înãsprise glasul.

Vorbea incantat cã spune ca din carte si astepta cu nevinovatie un semn cã a cucerit simpatia celui dintai om intalnit pe aceste coclauri.

În loc de rãspuns, individul cu sapcã rosie, cu mustãti de brigand si cu galosi de reclamã puse el intrebari repezi si mânioase :

-         Cum asta, domle ? Ce fel de vorbã e asta, domle ? De unde mi-ai iesit dumneata invatatorul cel nou de la Ponoare ?

-         Din tren. Din trenul care-a plecat...continuã sa surâdã Nicolae Apostol.

Dar inca o datã surasul se sterse, ucis de încruntarea imprejurarilor.

Urmã, cu alt glas :

-         Vreti sa va arat numirea ? O am aici...

Spunand, Nicolae Apostol pipãi buzunarul de la piept, neputand sa inteleaga de ce omul cu sapcã rosie pare atat de indignat fara pricinã.

-         Bine-bine ! Lasã numirea ! mormai seful de garã. Nu e nevoie s-o vad. Te cred pe cuvant. N-am incotro !...

-         Imi pare bine ca am inceput sa va inspir incredere ! incercã iarasi un ton sugubãt tanarul cazut aci din toatã lumea.

Omul din usã il fulgerã cu privirea severã.

Se vedea bine ca el nu gaseste nimic vesel in toata istoria aceasta.

Începu sa se frãmânte pe loc, amenintand un personaj necunoscut si invizibil.

Se frãmânta pe loc fiindca probabil galosii incarcati de noroi – cate trei ocale de fiecare, aprecie aproximativ Nicolae Apostol – nu-l lasau sa se desprinda de pe scoarta planetei, sa sarã si sa se plimbe agitat.

-         Va sa zica, asa, coane Lascarache ? gemu cu un rânjet amar sub mustati. De ãstia mi-ai fost ? Trei luni ma porti cu sosele si cu momele. Iarã dupa trei luni schimbi macazul si ma trimiti pe linie moartã. Biiine, sefule ! Are sa ne vinã si nouã odatã chestia la macaz !

Nicolae Apostol privea si asculta cu uimire.

Omul cu sapcã rosie ii ghici nedumerirea si scurtã orice explicatie :

-         Cu dumneata n-am nimic ! Ce esti dumneata, la o adica, de vina ? Toatã rãfuiala are sa fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni ma tine cu vorba ca-mi numeste pe cumnatu-meu la Ponoare. Ii scot vagoane din pamant toata vara. Treizeci pentru grau imi cere. Poftim treizeci pentru grau, coane Lascarache ! Optspce pentru orzoaicã... Poftim, optspce pentru orzoaicã, coane Lascarache ! Scot vagoanele din pamant si astept numirea din ceas in ceas. Cand colo, cazi dumneata plocon !

Tanarul se sili sa-si ticluiasca o figurã cat mai necajita la amanuntele acestei intamplari si îngãimã cuvinte de scuzã pentru o vinã de care era cu totul strain :

-         Imi pare foarte rau, domnule... domnu ?

-         Atila Gheorghiu ! rosti scurt omul mustacios, aruncandu-si numele ca o provocare menitã sa bage spaima-n dusmani, ca Atila celalalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu.

-         Imi pare foarte rau, domnule Gheorghiu, ca numirea mea e cauza unor...

-         Lasã parerile de rau ! retezã domnul Atila Gheorghiu. Cunoastem noi ce fel de pareri de rau. Vrei numaidecat sa stii unde-s Ponoarele dumitale ? Uite, incolo ! arãtã cu mana spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau in neguri lãptoase numai dealuri arate si negre.

Pe urma, domnul Atila Gheorghiu ii intoarse spatele, izbuti sa descleste galosii giganti de pe scoarta planetei si strigã catre cineva din casã :

- Lento [ Lentzo ] ! Unde esti, Lentooo ? Vino sa afli ce bucurie mare ne-a pregatit conu Lascarache al nostru !...

Usa se trânti in încuietoare de zãngãnirã geamurile.

Nicolae Apostol ramase din nou singur, in halta pustie, unde coborase numai de zece minute si atat ii fusese destul sa-si descopere un dusman.

Se uitã cu strangere de inimã la geamantanele parasite in suroiala [ shuroiala ] ploii.

Unul era vechi.

Ii fusese tovarãsul de drum la dusul si la întorsul din vacante in tot timpul scolii.

Biet geamantan cu panza cafenie, jupoiatã si roasã la colturi, cu încuietorile ruginite, unde incapuse atatia ani toata mica lui zestre de bursier sarac si orfan.

Dar celalalt geamantan era nou-nout : il cumparase, dupa indelungã chibzuialã si dupa aspre economii, cand s-a eliberat din armatã, si il pazise pana acum ca ochii din cap.

Cerneala initialelor se prelingea intr-o patã violetã.

Suroaiele facusera dârã.

Panza incepea sa se coscoveascã ; colturile sa se descleie.

Aveau si ele acum o infatisare de parasire si de deznadejde, ca si stapanul care rotea ochii de jur imprejur sa afle un suflet omenesc.

Le cãrã pe rând sub adãpostul iluzoriu al unui salcam.

De la fereastrã, dinãuntru, il priveau cu o batjocurã rautacioasa seful de statie, iar de la spatele lui, peste umar, o femeie in capot sleit de flanelã pe un trup labartat – probabil Lenta [ Lentza ], cealalta victimã a domnului Lascarache.

Nicolae Apostol trecu pe sub fereastrã cu o nepãsare prefacuta si merse in dosul garii sa gaseasca vreo carciuma, vreun han, vreo caruta.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.