In
casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ce-a spus Bunica ( 5 )
Ce-a spus bunica
-
Ia poftim încoace.
Bunica a venit
ca un nour cu grindinã.
Bunicul umblã
în birou, la casa de fier.
Gura bunicii
s-a ascutit de tãcere : ochii fulgerã ; nasul împunge.
Bate crivãtul
dinspre bunica.
Acolo-i nordul
nepotului.
Dintâit l-a zmucit
de umãr ca pe o haimana ; apoi l-a apucat de ureche ca pe un nepot.
-
Mã rog, ce-i asta ?
“Asta” e
trãsnetul, “Asta” e trâmbita judecãtii de apoi.
“Asta-i”...
-
Un pachet de tigãri, bunicã, raspunde
paloarea cu glas alb.
-
Asa ? De tigari ?
-
De tigari, - repetã aiurit
nepotul, ca si cum deodatã ar fi devenit ecou in pestera nãprasnicã.
-
Si de unde, mã rog, tigari
în casa mea ?
-
Stiu eu, bunicã ? Poate cã le-a
uitat tata.
Bunica tace ca
un tun, astfel privindu-l.
-
Tatã-tãu ?
-
Tata, sopteste nepotul blând
ca iedul în gura lupului.
-
Tatã-tãu ?
Unghiile
bunicii pun fiorul unui cercel în urechea nepotului.
-
Stiu eu, bunicã !
-
Ba stii.
-
Stiu ? Eu ? !
-
Stii. Tu.
-
Spune mata : ce stiu ?
-
Ba spune tu.
Tace ca un
ghetar.
Si creste.
Nepotul
ingheata cu picurul unui uluc.
Si scade.
-
Zi drept : fumezi buruianã. Îmi
spurci casa. Îmi festelesti covoarele. Strici sanatatea lui bunicu-tãu. Zi :
fumez.
-
Fumez, bunicã.
-
Cine te-a invatat ?
Ticãlosu’ de frate-tãu ?
-
Eu singur.
-
Auzi ! Si-ti
place ?
-
Imi place.
-
Auzi ! Tatã-tãu
stie ?
-
Nu.
-
Nici maicã-ta ?
-
Nici.
-
Numai bunicã-ta, saraca. Ea sa
le poarte pe toate, Isuse Mântuitorule !
Ofteaza cu o
înclinare din sale si ochii spre cer.
Ce-are sa se
intample ?
Bunica
tresare. S-aude in biroul bunicului zãngãnit de chei.
-
Na.
Ce ? O
palmã ?
Palmã ?
Vorbã ? Nu mai stie. E nãuc.
-
Ia-ti buruiana dracului,
netrebnicule, cã-mi frige mâinile. Am sa dau o liturghie la bisericã pentru
sufletul tãu.
Îi dã
tigarile.
N-au fâlfâit
îngerii, nu s-au ridicat lespezi, n-au cazut paznici in genunchi, acoperindu-si
cu palmele ochii rãniti de lumina cerului deschis, - dar e ca o înviere.
Bunicul apare în fund.
Bunica îl
împinge pe nepot – cu grabã si cu scârbã – spre odaia lui.
Dar vine dupa
el si mai nãprasnicã, suierându-i o soaptã serpeascã :
-
Da’ sa nu afle bunicu-tãu
cã-i prãpãd.
Ce-a
spus bunicul
Ce-i fi având
bunicul ?
De vreo douã
seri se uitã lung la nepot, când crede cã nu-l vede nimeni, si parcã mereu uitã
ceva în odaia nepotului.
Abia se scoalã de
la tabinet, si dupa ce-si ia zahãrul cu melisã, si dupa ce nepotul îi sãrutã
mâna spunându-i noapte bunã – iar se întoarce în odaia nepotului.
Se uitã în
dreapta si în stânga, si parcã vrea ceva, dar se codeste.
-
Ce faci acolo, Alecule ? îl
întreabã de dincolo glasul cu ochelari ai [ al ] bunicii.
-
Îmi caut ochelarii,
Elencule.
-
Nu-i mai cãuta, cã-i pe nasul
matale. Zi cã i-ai gãsit si pace.
Si bunicul
pleacã binisor ca fumul luat de vânt, cu ochelarii pe nas.
E tare greu sa
te-ascunzi de bunica, mai ales cand esti ca bunicul.
Dar se vede cã
toate lucrurile nu-s numai asa, dar si altfel, chiar si-n casa bunicilor.
Nu degeaba stã
si doarme si s-alintã cand e treaz motanul la picioarele bunicului.
Poate cã i-o
fi soptit într-o noapte cel cu coadã si cu “miau”, la ureche :
-
Cucoane Alecule, seara ti-i
somn, dar cucoana Elencu e grozav de treazã. Mata n-ai observat, cucoane
Alecule, cã numai dupa dejun... sfrrr... sfrr... sfrrr...
Adevar
grãit-a.
Dupa dejun,
cucoana Elencu –aseazã bine în fotoliu – ca pentru drum lung, cu diligenta –
isi pune ochelarii, deschide o carte veche, cu
litere chirilice, si citeste cu glas tare din Vietile Sfintilor, - in timp ce bunicul se plimbã prin odaie, cu mainile la
spate, s-un fel de huta-huta, in scârtâitul bujmachiilor brodati de bunica.
Somnul bunicei
vine numai din Vietile Sfintilor.
Nu-l vad nici
ochelarii bunicii.
Numai odata-i
cade cartea pe brate, deschide gura, si doarme sfãdindu-se cu aghioasele pe
limba somnului.
-
Drãgutã... sâsss ...
Bunicul e de
fum si soaptã ca o înserare de toamnã cu rãsãrit de lunã, langa o bisericã
veche.
Somnul bunicei
taie lemne in padure, voiniceste.
- Drãgutã, stiu, -
ofteaza bunicul dezmierdând pãrul nepotului, ca si cum l-ar consola de-o mare
durere.
Stiu, drãgutã, ai
patima tutunului. Pãcate omenesti...
Se opreste.
Trage cu
urechea.
Somnul bunicei
i-o armatã a somnului, în mars.
-
Mie, drãgutã, îmi pare rãu,
pentru sanatatea matale. Da’sa nu te afle Elencu...
-
Ce faci mata acolo,
Alecule ?
Bunicul parca
a sughitat.
I-au tresãrit
si ochelarii, strâmbându-se.
-
Ce sã facem ? Mai punem si
noi tara la cale.
-
Da, dumneavoastrã, holteii,
- cascã lung bunica.
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu