“Ingerul cu Cãdelnita de aur” ( Pãrintele Arsenie Omul
Imbrãcat în Haina de In si Îngerul cu Cãdelnita de Aur )
“Ingerul cu Cãdelnita de aur” (
Apocalipsã 8, 1-6 )
“Si cand Mielul a
deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de ceas.
Si am vazut pe
cei sapte ingeri, care stau inaintea lui Dumnezeu si li s-au dat lor sapte
trambite.
Si a venit un alt
inger si a stat la altar, avand cãdelnitã de aur, si i s-a dat lui tãmâie
multã, ca s-o aducã impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de
aur dinaintea tronului.
Si fumul
tamaiei s-a suit, din mâna ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu
rugaciunile sfintilor.
Si ingerul a luat
cadelnita si a umplut-o din focul altarului si a aruncat pe pamant ; si s-au
pornit tunete si glasuri si fulgere si cutremur.
Iar cei sapte
ingeri, care aveau cele sapte trambite, s-au gatit ca sa trambiteze. “ ( Apocalipsa 8, 1-6 ).
“Oarecari
frati au venit la avva Antonie si au pus inaintea lui un cuvant din cartea
preotiei.
Deci a iesit
batranul in pustie si a mers avva Ammona pe urma lui in ascuns, stiind obiceiul
lui si dupa ce s-a departat batranul, stand la rugaciune a strigat cu glas mare
: Dumnezeule,
trimite pe Moise ca sa ma invete cuvantul acesta !
Si a venit
glas vorbind cu dânsul.
Deci a zis avva
Ammona : glasul care vorbea, l-am auzit, dar puterea cuvantului n-am
inteles-o.” ( avva Antonie 28 ).
Doamne,
trimite pe sfantul apostol si evanghelist Ioan ca sa ne invete cuvantul acesta
despre “ingerul cu cadelnita de aur”, am putea spune si noi, deodata cu sfantul Antonie cel
Mare.
“Cadelnita de aur”
din mana ingerului infatisat inaintea dumnezeiescului altar ceresc – dupa
desfacerea celor sapte peceti ale Cartii si mai inainte de rasunetul celor
sapte trambite si revãrsarea celor sapte potire ale mâniei lui Dumnezeu – este
ea insasi un Potir prea sfant al rugãciunilor tuturor sfintilor, de la jertfa
lui Abel pana la cea din urmã Liturghie ce se va sãvârsi pe pamant,
ridicandu-se inaintea lui Dumnezeu impreuna cu fumul de tamaie din mâna
îngerului.
Dimpreunã cu
cele sapte sfesnice de aur, in mijlocul cãrora sfantul apostol si evanghelist
Ioan il contemplã pe Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat ( Apocalipsa 1, 12-13
), cu cununile de aur ale celor douazeci si patru de batrani, care stau imprejurul
tronului ceresc intr-o neincetatã inchinare in Duh si adevar ( Apocalipsa 4, 4
), si laolaltã cu cele sapte trâmbite, sapte potire si cu chivotul legamantului
( Apocalipsa 11, 19 ), “cadelnita de aur” din mana ingerului Domnului
intregeste inventarul cel fara de sfarsit al sfintelor “obiecte” si vase
liturgice, care slujesc la savarsirea neincetata a cosmicei Liturghii
Arhieresti din sfânta carte a Apocalipsei sau a Revelatiei.
“Cadelnita de aur” din Apocalipsã este pendulul
vesniciei.
Prin ea dumnezeirea
tãmâiazã cu har necreat cerul si pamantul intreg, facerea lumii si inspiratia
Scripturii, Istoria Bisericii si viata crestina.
Fiecare
faptura a Creatiei si fiecare pagina a Bibliei este inmiresmata de fumul de
tamaie al “cadelnitei de aur”, invaluind in taina Golgotei toate altarele
Sfintei Scripturi si jertfele ce se aduc pe ele.
Atarnata de Crucea
mantuitorului, “cadelnita de aur” din mana ingerului se miscã intre “altarul
tamaierii” din Vechiul Testament, facut de Moise ( Exod 30, 1 ) si “ceasul
tamaierii” din Noul Testament ( Luca 1, 10 ), in care se regãseste preotul
Zaharia, tatãl sfantului Ioan Botezatorul.
Scrierile
sfintilor Parinti ai Bisericii, Liturghiile ortodoxe, toate Tainele si
ierurgiile, poartã pecetea mirosului de bunã mireasmã duhovniceascã a
“cadelnitei de aur”.
Pentru ea magii
aduc daruri : aur, tamaie si smirnã ( Matei 2, 11 ), iar mironositele, dimpreuna cu Iosif “cel cu bun chip”
si Nicodim, pregãtesc miresme si miruri la Punerea in mormânt si Invierea
Domnului.
“Cãdelnita de aur”
este sâmburele norului de tamaie liturgic-ortodox, ce cheamã cu dor si lacrimi
norul Parusiei.
Ea este jarul
si focul rugaciunilor tuturor sfintilor, pomenite la fiecare otpust sau apolis.
“Cadelnita de aur”
i-a înmiresmat pe patriarhi, i-a facut pe regi sa-si plece capetele, i-a
inspirat pe profeti, i-a inflacarat pe apostoli si i-a iluminat pe sfintii
Parinti.
“Cadelnita de
aur” o vedem atarnand deasupra altarului si jertfei lui Abel, a lui Noe, a lui
Avram, Isaac si Iacob, a lui Aaaron si Samuel, a lui Solomon la sfintirea
Templului si a sfantului prooroc Ilie pe Carmel.
In cultul
Bisericii Ortodoxe, “cadelnita de aur” se miscã nevãzut printre cuvintele
ecteniilor, rugaciunilor si epiclezei Liturghiilor sfantului Vasile cel Mare, a
sfantului Ioan Guradeaur si a Darurilor mai inainte sfintite.
“Cadelnita de aur”
dã sens liturgic Discului si Potirului si rost euharistic Antimisului* [ *Vezi Dictionar mai jos !!! ]
de pe Sfanta Masa.
In “cadelnita de
aur” – de Ofir – se intalnesc rugaciunile tuturor sfintilor si se aprinde
tamaia iubirii si a credintei tuturor crestinilor.
De aceea o
“cadelnita de aur” trebuie sa fie si sufletul si mintea si inima noastra a
tuturor.
In eshaton,
“cadelnita de aur” va trece din mana ingerului-arhidiacon in dreapta Arhiereului
Hristos Fiul lui Dumnezeu.
De aceea Biserica cântã prin cuvintele psalmistului,
impreuna cu cetele ingeresti si ceresti : “Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca
tamaia – din “cadelnita de aur” – inaintea Ta !” ( Psalmul 140, 2 ), iar noi ne
rugãm
“O, Doamne, fie ca
la iesirea din trup, sufletul nostru sa fie invaluit in fumul de tamaie al
rugaciunilor mijlocitoare ale tuturor sfintilor Tai si ale Nascatoarei de
Dumnezeu, din “cadelnita de aur” ! Amin.
“Ingerul cu
cadelnita de aur” din Apocalipsã este imaginea oricarui sfintit slujitor al lui
Hristos, vestitor inflacarat al Evangheliei Sale si liturghisitor smerit in
Biserica Lui.
Toti proorocii,
apostolii si sfintii Parinti, ca mari dascãli ai lumii, ierarhi si teologi se
regãsesc in icoana ingerului cu cadelnita de aur, ca si oricare episcop, preot
si diacon.
Cu atat mai mult
oamenii sfinti ai lui Dumnezeu plini de Duh Sfant in viata, trãirea si lucrarea
lor pe pamant si in mijlocirea lor catre Dumnezeu in ceruri.
Icoana
îngerului cu cãdelnita de aur o socotim potrivitã si in ceea ce-l priveste pe
Prea Cuviosul Parintele nostru Arsenie de la Prislop, din mâna cãruia se ridicã
neîncetat cãtre Dumnezeu fumul de tãmâie al rugãciunii si
iubirii “impreuna cu rugaciunile sfintilor”.
Mireasma
duhovniceascã care rãzbate din cãdelnita de aur a Parintelui Arsenie la
Sambata, Prislop, Draganescu si Sinaia, umple, precum nardul Mariei din
Betania, intreaga tar si poporul, împlinindu-i profeticele cuvinte : “Va lua tara foc din Prislop”.
Pentru aceea
punem cartea de fatã sub adumbrirea teologicã si inspiratia duhovniceasca a
icoanei ingerului cu cadelnita de aur, incercand a rupe tãcerea “de o jumatate
de ceas” despre sfintia Sa, neuitând cele ce ne invata Patericul egiptean :
“Se spunea
despre avva Pimen cã de sedeau batranii inaintea lui si grãiau despre batrani
si il pomeneau pe avva Sisoe, zicea : lãsati cele despre avva Sisoe, cã nu vin
la mãsurã de povestire cele despre dânsul !” ( avva Pimen 186 ).
Tot asa “nu
vin la masura de povestire” cele despre Prea Cuviosul Parintele nostru Arsenie.
Extras din cartea “Parintele
Arsenie-Omul Imbracat in Haina de In” si “Ingerul cu Cadelnita de Aur” (
Iezechiel 9,3 ; 10,2 si 6 ; Apocalipsa 8, 1-6 ),
Daniil Stoenescu Episcop-Loctiitor al
Daciei Felix, Sinaia 2008, Editura Charisma,
Deva, 2008
Nota : Dictionar :
*Antimis Sf. Antimis
(gr. ἀντί — anti = în loc de; şi μήνσος — minsos, lat. mesa= masă)
— unul dintre cele mai importante obiecte
liturgice; este confecţionat dintr-o bucată de pânză de in ori de mătase; are
formă pătrată, cu laturile de 50-60 de cm. Pânza este
pictată cu scene şi imagini reprezentative, legate de patimile Domnului. Scena
principală a iconografiei antimisului este punerea în mormânt a Domnului; în
jur sunt pictate: Crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul şi cuiele,
suliţa, buretele cu oţet şi fiere, cocoşul care a cântat de trei ori; la cele
patru colţuri sunt pictate totdeauna chipurile celor patru evanghelişti cu
simbolurile lor, iar pe marginea antimisului se scriu de obicei cuvintele
troparului „Iosif cel cu bun chip...“. Într-un colţ, cusut ca un buzunărel, se
pun moaşte de sfinţi, ca şi la Sf. Masă. De aceea, antimisul (ἀντιμήνσιον, τό — antiminsion = în loc de masă) poate ţine locul
Sfintei Mese când se face slujba Liturghiei undeva, în afara bisericii (fără
Sf. Antimis nu se poate săvârşi Sf. Liturghie, chiar acolo unde se află Prestol
sfinţit şi cu Sfinte Moaşte). Originea
antimisului datează din
primele veacuri ale Bisericii, din vremea persecuţiilor. Fiind surprinşi de
prigonitori în timpul oficierii Sf. Liturghii, creştinii fugeau să se ascundă,
luând Sfintele Daruri, pe care le înfăşurau într-o pânză, şi-şi continuau
slujba în alt loc. Întrucât însă în timpul persecuţiilor creştinii săvârşeau
cel mai adesea Sf. Liturghie pe mormintele martirilor, care serveau ca masă sau
altar de Jertfă, s-a luat obiceiul de a se pune în acea pânză care învelea Sf.
Daruri părticele din Sfintele moaşte de martiri. Prin aceste moaşte pânza se
sfinţea şi devenea un fel de altar mobil sau portativ,
pe care se putea săvârşi Sf. Liturghie. Chiar după încetarea persecuţiilor,
altarele acestea mobile erau folosite de către împăraţi şi ostaşi pe câmpurile
de luptă, ca şi de sihastri care se retrăgeau în locuri pustii, unde nu existau
biserici cu altare fixe. Folosirea Sf. Antimis nu a încetat, dar a devenit
necesar pentru situaţii diverse: de ex. în cazurile când Sf. Liturghie trebuia
să se desfăşoare în afara bisericilor construite, sub cerul liber, în corturi
sau pe câmp în vreme de război. De asemenea, în caz de incendii sau alte
întâmplări grave, când lăcaşul bisericii nu mai poate fi folosit, preoţii
slujitori au datoria de a face sau chiar numai de a termina liturghia, alegând
un alt loc corespunzător, respectabil, unde folosind Sf. Antimis fac sau
termină slujba, ca şi pe Sf. Masă. În forma de azi, antimisul este o dedublare
a vechiului iliton (εἰλύω — eilio = a înveli), adică a acelei pânze care
se aşternea peste vechile altare creştine, (fixe sau mobile, făcute din
lemn,metal sau piatră), pânză cu care, la nevoie, se înveleau Sf. Daruri când
trebuia să fie transportate într-alt loc. Ilitonul s-a păstrat până azi şi
serveşte ca învelitoare pentru Sf. Antimis, de care se deosebeşte însă prin
faptul că Ilitonul nu conţine Sfinte moaşte. Antimisele se aflau la început, pe
Sf. Masă în bisericile care nu erau sfinţite, sau în paraclise. Cu timpul ele
s-au generalizat şi au rămas permanent în toate bisericile care aveau altare
sfinţite şi sfinte moaşte. Antimisele se sfinţesc prin ungerea cu Mir, ori în
legătură cu sfinţirea bisericii, ori independent de ea. Sfinţirea o face numai
episcopul. Antimisul stă totdeauna pe Sfânta Masă, împăturit şi învelit în Hiton, iar deasupra
lui se aşează Sf. Evanghelie. În timpul Liturghiei catehumenilor, antimisul se
desface şi se deschide pe Sf. Masă şi pe el se aşează discul şi potirul cu
cinstitele Daruri, ce urmează a fi sfinţite. După sfinţirea darurilor şi
împărtăşirea cu ele. Sf. Antimis se împătureşte la loc pe Sf. Masă, şi deasupra
lui se aşează Sf. Evanghelie. Antimisul simbolizează mormântul Mântuitoruli, precum şi
giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Domnului la punerea Lui în mormânt,
iar ilitonul în care el stă învelit de obicei, reprezintă fie tot giulgiul, fie
numai mahrama sau sudariul cu care a fost înfăşurat atunci capul Mântuitorului.
Cele mai vechi antimise de pânză păstrate până azi provin din sec. al XII-lea
(un antimis rusesc de la 1148), iar la noi din veacul al XVII-lea (Liturgica generală, Bucureşti,
ed. a II-a. 1993, p. 503 ş.u.).
apolis
(ἀπόλυσις — apolisis = eliberare; slv. otpust, opust)
— rugăciune de încheiere a slujbei divine,
când credincioşii erau liberi să plece; apolisul se face printr-o formulă de
binecuvântare pe care preotul o rosteşte în faţa uşilor împărăteşti. La
sfârşitul Sf. Liturghii, preotul miruieşte pe credincioşi după Apolis: „Binecuvântarea
Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni... Slavă Şie,
Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Şie... Pentru rugăciunile Sfinţilor
Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe
noi!“ Sunt chemaţi în ajutor sfinţii, ca să fie mijlocitori pentru noi prin
rugăciunile lor către Dumnezeu. Apolisul se face la toate slujbele — Vecernie,
Liturghie, Botez, Cununie etc. — , după care credincioşii pleacă. Apolis se numeşte şiOdovania (Otdania), adică ultima zi de slujbă a
după-serbării care urmează sărbătorilor împărăteşti şi marchează sfârşitul,
dezlegarea sau încheierea sărbătorii(Liturgica generală, Bucureşti, ed.
a II-a. 1993, p. 248).
Sursa :
http://www.dervent.ro/dictionar.php?cID=cat-dictionar&dL=A
Vreau să știu de unde o pot cumpăra.
RăspundețiȘtergere