In
casa bunicilor de Ionel Teodoreanu ( 4 )
Bunicii se scoalã
la patru dimineata.
Bunicul
tuseste.
Bunica zice :
-
Nu-i fi rãcit, Alecule ?
-
Zici si mata, Elencu !
Asta-i tusa me.
Aprinde fiecare
lampa cu abajur de mãtase verde de pe cãpãtâi.
Bunicul
citeste din nou gazeta pe care a citit-o si cu o zi înainte.
Cu glas tare.
Dar bunica
nu-l ascultã de douã ori.
Ea se dã degrabã
jos din pat si se iuteste la treabã.
Dintãi aprinde
focurile în sobe, cu surceluse uscate si hârtii pregãtite de cu searã de
Mãriuca.
Un strãin din
odaia de alãturi ar crede cã Mãriuca, “o proastã de la tarã”, e lângã bunica.
Nepotul insa a
invatat sa stie cã bunica si cand îi singurã parcã-ar fi cu cineva pe care-l
ocãrãste.
Bunica e ca un
ceasornic supãrat.
Dupã ce odãile
s-au încãlzit, bunica spune :
-
Alecule, da’mata nu te mai
scoli ?
-
Si daca mã scol, ce sa fac ?
-
Sã-ti iei lingurita cu
miere, sa-ti bei paharul cu apã, sa te plimbi frumusel, - spune bunica cu
lânã-n glas, muindu-si sunetul convingãtor la substantivele “miere” si “apã”.
Dar imediat
blândeta dã în clocot :
-
Hai, Alecule, comandã ea.
Si bunicul se
scoalã, ia lingurita cu miere de tei, bea un pahar cu apã nu prea rece, si se
plimbã frumusel.
Parcã recitã
pe de rost vorbele bunicii.
Acasã, la
patru dimineata, nepotul dormea dus.
Doarme si la
bunici.
Dar de la patru
dimineata somnul nepotului începe sã zâmbeascã.
Îl vede pe
bunicul.
O aude pe
bunica, simte cum se aprind focurile rumenind noaptea cu câte-o gurã de zori
din fiecare sobã, - si-ncet cu-ncetul somnul nepotului e parcã transparent.
E somn si nu e
somn.
Stie cã
doarme, dar nu doarme.
Motanul
bunicului îsi isprãveste somnul pe canapeaua nepotului.
Apoi vine
usurel ca o cãlugãritã mirosul de pâine prãjitã de bunica la gura sobei cu
furculita cea lungã.
Motanul pleacã mieunând : e ceasul alb al laptelui din
farfurioarã.
-
Scoalã-ti zic. Doar n-ai sa
dormi pânã poimâni.
-
Bunã dimineata, bunicã. Sãrut
mâna.
-
Cum poti sa vorbesti cu
bunicã-ta nespãlat ? Hait.
Deasupra
ligheanului e o cromolitografie cu cadrã de lemn negru.
Trei fetite cu
obraji dolofani si rumeni, una cu ochi albastri, alta cu ochi castanii, si alta
cu ochi negri, - suflã balonase de sãpun.
În fiecare
dimineatã nepotul le trimite câte-un balonas de sãpun, în globul cãruia
s-aprind curcubee de aur.
Si-n fiecare
dimineatã cele trei fetite întineresc cu încã o dimineatã.
Asa începe ziua la
bunici : cu noapte la ferestre, foc în sobe si lumini aprinse.
Seara, bunicii
mãnâncã la sase.
Pe la sase fara
cinci bunicul spune :
-
Elencu, stii ceva ? Hai sa
ne luãm de-o grijã.
-
Hai, nu sta, se-ncruntã
bunica la nepot ; i s-a fãcut foame lui bunicu-tãu.
Bunicul
mãnâncã mai nimic : un ou fiert – bunicii stiu si numele gãinii, si ceasul când
si locul unde -, câteva linguri de supã, si un mãr cretesc, sau lapte cu orez.
Nici la masã,
bunica n-are astâmpãr.
Mereu se
scoalã cu servetul în mânã.
Apoi cãtre
nepot :
-
Unde mi-i servetul ?
Ca si cum
nepotul i l-ar fi ascuns.
Dar el e
“cavaler” si trebuie sã i-l aducã.
-
Sãzi, Elencule, si mãnâncã,
- o roagã bunicul.
-
Ei, de asta-mi arde mie !
Totusi, bunica
mananca mai bine decat bunicul.
La sapte incepe sa
fie tarziu in casa bunicilor.
Bunicii joaca
tabinet, in timp ce doua bucatele de zahar, stropite cu melisã, asteapta intr-o
farfurioara.
Într-o zi,
bunica a gresit si a pus trei bucãtele.
-
Na si tie, - s-a încruntat
ea la nepot. Îti place ?
-
Dã... nu prea...
-
Iaca, mãi ! Nu-i fi vrând
sa-ti placã ? Asta-i doftorie pentru digestia omului, mormolocule. Auzi ? Nu-i
place. Parca-i de nasul lui ? Abe o lepãdat biberonul si se cucoseste !
La opt, bunicii se
pregãtesc de culcare.
Cãpitanul
corãbiei care pleacã pe aripele somnului e bunica.
Bunicul
încearcã numai dacã usile sunt încuiate, si închide obloanele usilor si
ferestrelor.
-
Nu ti-i rusine sa te uiti la
bunicu-tãu cum face treaba si tu stai ?
Dar bunicul nu
vrea. Numai el singur închide obloanele.
-
Lasã, Elencule...
Atâta spune.
Si bunica nu
mai spune nimic : despre asta.
Dar ochii ei
spun nepotului : “Lasã tu, lasã...”
Apoi se sting
luminile si se aprinde luna cu trandafiri a noptilor din etac.
Motanul se
culcã la picioarele bunicului.
Nepotul sãrutã
mâna bunicilor.
Închide usa.
Deschide gura
sobei.
Aprinde o
tigarã, si-i fericit ca si cum tot ce-i fum si abur, si în el si în jurul lui,
n-ar fi decât o carte de primãvarã scrisã de el cu vorbe de casmir, de rouã si
de toporasi.
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu